Categorii

Parteneri

România şi Republica Moldova – o tranziţie cu mai multe viteze (interviu cu profesorul Alexandru Călinescu)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

România şi Republica Moldova – o tranziţie cu mai multe viteze (interviu cu profesorul Alexandru Călinescu)

- Stimate domnule Alexandru Călinescu, sunteți de mulți ani profesor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ați predat cursuri la Paris, sunteți istoric, critic literar și eseist, semnatar al unor rubrici în presa scrisă și la Radio Europa Liberă și presupun că am numit doar câteva dintre ipostazele Dumneavoastră ca universitar și om de cultură. Cum arată programul zilei sau programul săptămânii unui intelectual cu atât de multe obligații și preocupări?
- Din fericire, stimate domnule Vitalie Ciobanu, obligațiile de care amintiți nu au fost, toate, concomitente, pentru că altfel, într-adevăr, nu știu cum m-aș fi descurcat. La Paris am predat între 1992-1997, perioadă în care, firește, nu aveam cum să predau și la Iași, mă ocupam însă, în intervalele când mă întorceam acasă, de doctoranzi. Din 2000 până în iunie 2013 am fost și directorul Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, ocazie cu care am învățat ce înseamnă să ai un program de birou riguros cronometrat. Cred că punctul maxim al investirii mele în publicistică a fost atins prin 2006-2007: aveam atunci rubrici săptămânale la Dilema veche și Ziarul de Iași, rubrici lunare la Dilemateca și Idei în dialog (revista lui Horia-Roman Patapie­vici), plus corespondența hebdomadară la Europa Liberă. A, era să uit, mai colaboram regulat și la o revistă literară din Luxemburg. Era un ritm pur și simplu  inuman, așa că, treptat, am început să-mi ierarhizez obligațiile. Actualmente, programul meu e de-a dreptul lejer: nu mai predau cursuri la facultate, mă ocup doar de doctoranzi, am numai două rubrici săptămânale (la ziar și la radio), îmi îngădui luxul ca, dimineața, să fac o mică plimbare, să iau presa (mă rog, ce a mai rămas din ea…) și să beau o cafea  (nu am voie decât o cafea pe zi) la Cafeneaua veche de pe strada Lăpușneanu, să citesc o serie întreagă de cărți a căror lectură am amânat-o din lipsă de timp, să „navighez” pe Internet, să văd filme și piese de teatru. Altă viață, nu-i așa? 
 
- Luați frecvent atitudine împotriva unor nedreptăți și abuzuri. Ați făcut-o și sub dictatura Ceaușescu, ca exponent al „Grupului de la Iași” – una dintre „verigile” semnificative ale disidenței intelectuale românești. Au trecut 25 de ani de la revoluție și angajarea intelectualilor se pare că mai este încă necesară. Nu sunt mecanismele statului de drept suficient de solide, nu și-a elaborat societatea românească anticorpi pentru a rezista în fața derapajelor politicianiste și tentațiilor de „fentare” a legii? 
- „Grupul de la Iași” (chiar dacă unii contestă legitimitatea formulei) a existat și a reprezentat, realmente, o formă de rezistență (culturală, în primul rând) împotriva regimului comunist. După câțiva ani (mai exact după ce, în 1983, Securitatea a încercat dizolvarea grupului), am ales și alte forme de protest, îndeosebi în 1988-1989, când m-am solidarizat cu Mircea Dinescu și numele meu a fost interzis practic tot anul 1989. Am regretat, atunci, că intelectualii și scriitorii români nu au dat dovadă de mai multă solidaritate și că reacțiile lor la aberanta dictatură ceaușistă au fost – cu puține excepții – anemice. Sunt partizanul angajării intelectualilor și al prezenței lor în viața publică. Trăim de peste un sfert de veac într-o „tranziție” care nu se mai încheie și e nevoie de judecăți limpezi și de atitudini tranșante. 
 
- În ultimul an au răbufnit o serie de scandaluri legate de doctoratele plagiate, de plagiat în general. Chiar dacă nu a condus imediat la demisia premierului Victor Ponta, scandalul plagiatului său i-a compromis definitiv reputația. S-a dovedit însă că răul e mult mai adânc, găsim minciună și falsuri peste tot, impostura academică a proliferat nemăsurat. În mod semnificativ, Grupul pentru Dialog Social a acordat premiul său pe 2015 profesorului Marian Popescu, președintele Comisiei de Etică a Universității București, cel care, alături de colegii săi, a avut curajul să dezvăluie plagiatele unor înalți demnitari. Cum explicați această labilitate morală în mediul oamenilor cultivați? De ce se preferă „scurtăturile vicioase” unui travaliu onest și laborios? Am avea oare nevoie și de un „DNA al plagiatului”?
- Sigur, impostura academică și plagiatul nu sunt o noutate, dar acum avem a face cu o proliferare fără precedent a fraudei intelectuale. Cazul lui Victor Ponta este unul scandalos nu numai din pricina poziției politice a personajului, ci și prin modul aberant în care a înțeles să se „apere”, precum și din cauza complicităților, de tip mafiot, prin care i s-a venit în ajutor. Se vor împlini în curând patru (!) ani de când plagiatul lui Ponta a fost dezvăluit și încă nu se întrevede o soluție, iar plagiatorul continuă să ne sfideze, cu un tupeu incredibil. Toată lauda Universității București, rectorului Mircea Dumitru, profesorului Marian Popescu, a căror verticalitate este exemplară. Dar cazul Ponta a fost urmat de altele, s-a produs o adevărată reacție în lanț, s-a văzut că există o adevărată industrie a plagiatului, care prosperă în fel de fel de universități și „academii”, unde se oploșesc politicieni deveniți, brusc, oameni de știință, mulți dintre ei nereușind să lege câteva fraze coerente în viața de toate zilele. Lista e lungă, sunt situații pur și simplu absurde, ca aceea a generalului Gabriel Oprea (fost viceprim-ministru), doctor cu o lucrare plagiată, care a devenit … conducător de teze de doctorat la rândul lor plagiate! E o adevărată molimă printre parlamentari, toți vor să fie doctori. Ce ministru va avea tăria să taie în carne vie, să facă posibilă anularea titlurilor obținute fraudulos și să pună stavilă furtului intelectual? Recunosc că, deocamdată, nu am un răspuns.
 
- Flagelul corupției a pus stăpânire pe România. Se fură enorm. Cel mai neînsemnat funcționar din țară (evident, cu acces la resurse) e în stare să dea „un tun” de zeci și sute de mii de euro, bani furați de la stat sau din granturi europene. Ce e cu molima aceasta, domnule profesor? E o „reminiscență” fanariotă?... Avem și noi, în Moldova, aceeași meteahnă – miliardul de euro furat nu e la îndemâna oricui! – dar noi, basarabenii, căutăm modele de virtute la frații români, nu rețete de furtișaguri… Un popor care se declară creștin, credincios, nu mai respectă deloc sfatul strămoșesc și prescripția creștină „să nu furi”? Am fost noi, românii, întotdeauna așa sau faptul că acum se află mai ușor, mai repede despre aceste cazuri ne face să credem că am deraiat complet?
- Ceea ce un om normal nu poate să înțeleagă este că, după ce Direcția Națională Anticorupție a făcut zeci și zeci de anchete, după ce s-au operat sute de arestări, după ce s-au dat sute de condamnări, aflăm despre alte și alte cazuri de corupție, despre furturi de milioane de euro, despre escrocherii la scară mare. Să fie tentația îmbogățirii rapide și necinstite mai puternică decât frica de tribunal și de închisoare? Probabil, fiindcă nu există altă explicație. Mă gândesc că infractorii fac următorul calcul: fur, acumulez, dacă sunt prins, amân cât pot procesul, în timpul acesta depun banii la loc sigur (de preferință în străinătate), dacă sunt condamnat, încerc să-mi reduc cât mai mult pedeapsa, după care o iau de la capăt, având posibilitatea să duc o existență mai mult decât confortabilă. E, în mod cert, cum spuneți, și o reminiscență fanariotă. Uităm însă prea ușor că se fura pe rupte și pe vremea regimului comunist. De multe ori furturi mai mărunte, găinării, dar tot furturi se cheamă că erau: muncitorul de la fabrica de mezeluri fura ca să aducă acasă de mâncare, cel de la fabrica de încălțăminte făcea la fel, se fura de pe câmp, de la cooperativa agricolă, din pădure etc., etc. Era de multe ori o hoție, aș zice, de supraviețuire, dar existau și profesioniști ai furtișagului, așa-numiții „bișnițari”, care s-au adaptat foarte ușor la economia de piață (neagră). Primii capitaliști din România au venit cu precădere din rândurile securiștilor și nomenclaturiștilor, cei care știau deja, din interior, cum să înșeli statul. Dacă faci radiografia marilor „tunuri” date în ultimul sfert de veac, vezi că mulți dintre autorii lor au vechime în partid. În partidul comunist, bineînțeles. Iar comuniștii ne spuneau, nu-i așa, că toate bunurile aparțin poporului, fapt pentru care, când au prins momentul prielnic, s-au „servit” cei dintâi. 
 
- Despre cărțile infractorilor scrise în pușcării. Mi se pare un fenomen incredibil, o „noutate românească” care s-ar putea să nu aibă echivalent pe glob! Cum s-a putut crea, fundamenta juridic o asemenea aberație? Și, mai ales, cum de au putut atâtea universități, prin anumiți profesori cu criterii… laxe, să gireze această maculatură științifică, compusă de infractori, de oameni cvasianalfabeți?
- Prevederea legală despre care vorbiți e mai veche, dar ea a fost „activată” în timpul guvernării Ponta, pe măsură ce în închisori intrau tot mai mulți politicieni. Nu știu, sincer vă spun, dacă este o „specificitate” românească. Situația e complet absurdă. Cum își poate închipui cineva că poți face o lucrare științifică fără documentație, fără biblioteci, fără acces la internet (interzis în pușcărie)? Ca să nu mai vorbim de calitatea „intelectuală” a deținuților deveniți peste noapte oameni de știință, mulți dintre ei, cum spuneți, aproape analfabeți. E o penibilă parodie, în care s-au complăcut, vai, și o serie de universitari, din rațiuni de ei știute (iar de noi bănuite). Jalnic. Ministrul Justiției a suspendat (și bine a făcut) aplicarea acestei legi, dar se fac mari presiuni pentru ca ea să intre din nou în vigoare. Sunt multe „persoane importante” care vor să iasă mai repede din închisoare. Să vedem. Cred că guvernul Cioloș va rămâne pe poziție, dar nu putem ști ce se va întâmpla după alegerile din toamnă.
 
- Comentați într-un articol din Ziarul de Iași („Exasperări” – http://bit.ly/1KA5LPE) mutilarea limbii române în mass-media, invazia agramatismelor, pe fundalul unor modificări curriculare care vor conduce la degradarea intelectuală a românilor. Una dintre aceste „înnoiri” își propune eliminarea limbii latine din școală (gimnaziu) – singura oră de studiu care mai rămăsese. Există și intenția reducerii orelor de istorie. Mai mulți intelectuali români au protestat, între ei domnul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, și doamna Ana Blandiana. Aceasta din urmă i-a trimis o Scrisoare deschisă ministrului Educației, Adrian Curaj, îndemnându-l să „cruțe” disciplina istoriei (http://bit.ly/1QrUQDA). Ce-i asta: orbire, rea-voință, incompetență, râvna de a ne alinia ultimelor trenduri occidentale? Noi, cei din Basarabia, care știm ce înseamnă „jocul cu trecutul” (vorba lui Lucian Boia) și ce consecințe are manipularea ideologică a istoriei, chiar nu înțelegem o asemenea „reformă” în învățământul românesc…
- În ceea ce privește persoana domnului acad. rector Ioan-Aurel Pop, am oarecare rezerve, întrucât Domnia Sa a crezut de cuviință să se disocieze, în 2o12, de poziția comisiei ministeriale din care făcea parte și care constatase plagiatul lui Victor Ponta, fapt pentru care a fost desființată, printr-o mișcare de prestidigitator, de efemerul ministru al Educației din acel moment, Liviu Pop, soldat credincios al partidului condus de Ponta. Dincolo de asta, mai toate reformele pe care le-a cunoscut învățământul românesc în ultimii 25 de ani au eșuat, iar ultima dintre ele, cea care părea cea mai bine articulată, reforma gândită de ministrul Daniel Funeriu, a fost pusă la pământ de guvernarea social-democrată instalată acum patru ani. Marginalizarea – până la eliminare – a limbii latine mi se pare o greșeală gravă, plus că e absolut penibil ca să ne batem în piept și să ne mândrim cu latinitatea noastră și, totodată, să ignorăm limba și civilizația latină. Cu orele de istorie n-am înțeles prea bine ce se petrece, cred mai curând că a fost un tribut plătit „corectitudinii politice”, fapt la fel de grav. Ministerul ar trebui să explice limpede despre ce e vorba și să supună inițiativele sale dezbaterii publice. Pentru că, știm bine, educația este o prioritate națională, aceasta e ideea care revine, periodic, în discursul oficial, rămâne ca ea să fie transpusă în practică. Limba română este în mare suferință la televiziune, în ziare, la parlament, adică acolo unde omul obișnuit crede că va găsi norma, exprimarea corectă. S-au răspândit o serie de ticuri verbale supărătoare, multe cuvinte sunt folosite complet aiurea, influența agresivă a englezei conduce către un jargon incomprehensibil. Coana Chirița a lui Alecsandri era simpatică, avea o anumită candoare, cei ce stâlcesc astăzi limba o fac cu țâfnă și suficiență obraznică.
 
- Episodul cu evacuarea trustului Intact, a Antenelor voiculesciene, în urma unei hotărâri judecătorești definitive, a dat în vileag „solidaritatea ticăloșilor”, cum scrieți Dvs. într-un alt articol (http://bit.ly/1RUTFC7). În parlament am urmărit o coaliție transpartinică împotriva legii, au fost și niște mesaje ambigue din partea instituției prezidențiale. Această balansare, periculoasă, a clasei politice și a instituțiilor, supuse unor imense presiuni din partea grupurilor de interese, descurajează reforma și pune sub semnul îndoielii angajamentele noastre euroatlantice. Ce se va întâmpla după alegerile parlamentare din toamna acestui an, nu există pericolul să fie anulate/subminate schimbările pozitive inițiate de actualul executiv condus de Dacian Cioloș, să fie trădată agenda cetățenilor, a românilor care prin revolta lor au determinat căderea guvernului Ponta?
- Episodul cu Antenele a fost penibil, o manipulare grosolană. Senatul s-a comportat lamentabil, iar președintele a făcut o declarație consternantă, asupra căreia nici nu mai vreau să revin. Și în alte ocazii se observă această solidaritate transpartinică, spre exemplu atunci când unii parlamentari trebuie salvați de la arestul preventiv sau chiar de la urmărirea penală. Cât privește guvernul Dacian Cioloș, cred (am spus-o în repetate rânduri) că face multe lucruri bune, în ciuda ostilității unei părți a spectrului politic și a atacurilor, foarte adesea abjecte, lansate de anumite posturi de televiziune, cu deosebire Antena 3 și România TV, care sunt în realitate oficine de partid. Guvernul  are puțin timp la dispoziție până la alegeri și să sperăm că își va duce la îndeplinire măcar câteva din obiectivele sale. Urmează, mai întâi, alegerile locale care, dacă se vor desfășura într-un singur tur, riscă să-i consacre în funcție pe actualii „baroni” locali (sigur, cei care nu au probleme grave cu justiția, deși am auzit că unii nu se vor sfii, totuși, să candideze…). Greu de spus ce se va întâmpla la alegerile legislative. Vor accepta toate partidele să se supună unor criterii de integritate? Cei care vor câștiga alegerile vor dori cu adevărat să continue reformele? Dar nu cred, totuși, că angajamentele noastre euroatlantice sunt în pericol. Nu văd cine ar îndrăzni să se dezică de ele, chiar dacă unii întrețin sentimente anti-occidentale, în numele unui naționalism de paradă.
 
- Apar în România partide politice noi, extremist-populiste, care încearcă „să exploateze sentimentul de exasperare al cetățenilor în fața proliferării corupției și a incapacității clasei politice de a se reforma”, ca să vă citez din nou. În epoca interbelică, aceleași tare ale politicienilor au alimentat electoral extrema dreaptă, legionară, și urmările se cunosc. Nu învățăm nimic din istorie?
- Noi am avut până nu de mult un partid, Partidul România Mare, care era o combinație între ideologia de extremă dreaptă și național-comunismul de tip ceaușist. Partidul a avut momentul lui de relativă glorie (mai ales în anul 2000 când, în urma unui nefericit concurs de împrejurări, Corneliu Vadim Tudor a intrat în turul doi la prezidențiale), după care s-a prăbușit. Îl continuă oarecum un partid de buzunar condus de un parlamentar care a dezertat de la social-democrați. Nostalgicii după Nicolae Ceaușescu fac parte din masa de votanți ai Partidului Social Democrat. Aflu mereu că se înființează fel de fel de partide, mai ales acum, când legea permite să-ți faci partid cu trei oameni… Sunt convins că majoritatea acestor formațiuni n-au niciun fel de viitor. Unele ar fi avut poate ceva șanse dacă alegerile locale s-ar fi desfășurat în două tururi. Mă tem că la apropiatele alegeri, mai ales la cele parlamentare, vom înregistra un absenteism record. Lumea e dezgustată de spectacolul pe care îl oferă mare parte din clasa politică și nu e nicio șansă să se repete miracolul din 14 noiembrie 2014, cu acea mobilizare extraordinară a electoratului care a condus la victoria lui Iohannis. Păcat. 
Și nu, domnule Ciobanu, nu învățăm mai nimic din istorie. Avem memorie scurtă. 
 
- În Republica Moldova avem aceeași problemă: votul protestatar împotriva politicienilor care ne-au mințit cu integrarea europeană în ultimii 7 ani tinde să fie confiscat de partidele populiste, dar fățiș pro-rusești, în condițiile în care alternativele  democratice, pro-europene, la actuala putere de la Chișinău încă nu s-au cristalizat. Există percepția, răspândită în mod interesat de agenții Moscovei, că România susține regimul oligarhic de la Chișinău, care a „capturat” statul Republica Moldova. Credeți că schimbarea de atitudine a Bucureștiului, accentul pus pe reforme și întărirea statului de drept vor contribui la scoaterea din captivitate a Republicii Moldova? De altfel, una dintre lozincile mișcării protestatare de la noi este „DNA, treceți Prutul!”…
- Și dumneavoastră, și noi ne punem nădejdea în DNA!... Ziaristul Cristian Tudor Popescu făcea recent următoarea glumă: pe vremea comunismului se spunea că progresul este asigurat de industria grea, cu pivotul ei industria constructoare de mașini; acum, pentru noi, șansa stă în justiție, cu pivotul ei Direcția Națională Anticorupție. E o glumă, dar una care reflectă un mare adevăr. Sigur, aveți în Moldova dificultăți specifice, care țin mai ales de tensiunile dintre curentul pro-european și curentul pro-rus. Propaganda Moscovei e la dumneavoastră foarte puternică, în timp ce la noi e mult mai  puțin vizibilă. O Românie prosperă, stabilă, în care corupția să fie cât mai  marginalizată, ar exercita cu certitudine o influență pozitivă asupra Moldovei. Mă tulbură cuvântul pe care îl folosiți: „captivitate”. Mă gândesc că noi, în România, nu avem măsura exactă a intensității, a dramatismului  situației în care vă aflați.
 
- Unirea revine ca temă a dezbaterilor politice în Moldova și România, deja nu doar ca proiect politic bazat pe comuniunea de limbă, istorie și cultură, proiect legitimat istoric, ci ca soluție practică în fața amenințării rusești, ca singură șansă de integrare a Republicii Moldova în spațiul euroatlantic. Spiritele mai romantice și mai „geometrice” au avansat anul 2018 ca an de referință pentru reunirea cu teritoriul dintre Prut și Nistru. Vi se pare fezabil?
- Anul 2018 e un an cu mare încărcătură simbolică și ar fi, evident, un moment ideal pentru o nouă Mare Unire. A rămas însă foarte puțin timp până atunci: suntem oare cu adevărat pregătiți? Pe mine nu mă mulțumește prestația clasei politice de la noi, ezitantă și, adesea, superficial-declarativă în chestiunea Unirii. Pe de altă parte, amenințarea rusească e reală și nu avem cum ști care va fi reacția Moscovei, ne putem aștepta la ce e mai rău. Sunt multe probleme nerezolvate, unele foarte grave, Transnistria spre exemplu. Important este – spun o banalitate – ca Moldova să confirme și să întărească orientarea ei pro-europeană. Poate că, instalată ferm pe acest făgaș, celelalte – inclusiv reunirea – vor veni, dacă nu de la sine, în mod cert mai ușor și mai firesc.
 
- „Europa a ales o formă de sinucidere lentă”, afirmă, șocant, Matei Vișniec într-un interviu recent pentru Revista 22 (http://bit.ly/1WAZSCz). El se referă cu precădere la Franța, care s-a trezit dezarmată în fața islamismului radical și cu o extremă dreaptă în ascensiune, dar este valabil pentru întregul Occident european, ale cărui valori tradiționale – libertatea, identitatea națională, toleranța, laicitatea, spiritul critic și anti-autoritar – sunt puse la grea încercare prin actuala criză a imigranților. O criză pe care, iată, și Putin o exploatează pentru a măcina solidaritatea transatlantică. Tema e vastă, dar acum vă solicit doar un punct de vedere: va supraviețui Europa?
- Afirmația lui Matei Vișniec poate părea șocantă, dar ea este, înainte de orice, lucidă și adevărată. Cunosc interviul la care faceți trimitere și împărtășesc fără rezerve analiza pe care o întreprinde cunoscutul scriitor. Europa Occidentală se confruntă cu două probleme majore: terorismul și imigrația. Ar însemna să fim ipocriți și să facem concesii corectitudinii politice negând legătura dintre ele. Imigrația musulmană masivă a dus, în mai multe țări, la constituirea unor enclave, a unor comunități care se complac (e opțiunea lor) să trăiască în cerc închis. În atentatele din Franța s-a văzut că asasinii proveneau din sânul acestor comunități. Respectivii nu erau câtuși de puțin defavorizați social, cum pretind unii. Erau, în schimb, îndoctrinați, fanatizați, „școliți” atât în Franța cât și în zonele arabe controlate de ISIS. Au comis asasinate pentru că urăsc civilizația occidentală, valorile morale și culturale europene, urăsc, așadar, lumea în care trăiesc ! Așa stând lucrurile, nu ai cum să nu constați eșecul multiculturalismului, al acelui model exaltat de către stânga intelectuală. Ar trebui, dimpotrivă, să recunoaștem că ne aflăm în fața unui teribil șoc al culturilor, ale cărui consecințe pot fi dramatice. Nu e singurul pericol care pândește Europa. Ne apropiem, iată, de ziua în care Marea Britanie va decide dacă rămâne sau nu în Uniunea Europeană. Au renăscut și alte fantasme secesioniste: Scoția, Catalonia… Ostilitatea față de Europa unită e întreținută, într-adevăr, de extrema dreaptă, dar nu numai de ea, ci și de extrema stângă. Programul economic al Frontului Național, în Franța, e o calamitate, însă nici partidul lui Tsipras, în Grecia, nu se lasă mai prejos (de altfel, Marine Le Pen a salutat cu entuziasm victoria lui Tsipras în alegeri). Esențial este, așa cum sugerați chiar dumneavoastră, ca Europa să-și apere valorile tradiționale, acelea pe care s-a construit identitatea europeană. Și, nu în ultimul rând, trebuie găsit un echilibru între identitatea europeană și identitățile naționale. Dacă va supraviețui Europa? Depinde de noi toți. Dacă alegem să ne sinucidem, cum spune Vișniec, atunci jocurile sunt făcute. Refuz totuși această capitulare fără luptă. Dați-mi voie să reiau niște admirabile cuvinte ale filosofului Leszek Kolakowski, pe care le citează
Alain Finkielkraut într-o carte – Identitatea nefericită (L’identité malheureuse) – care abordează, în profunzime, problemele pe care le-am schițat noi aici: „Afirmăm apartenența noastră la cultura europeană tocmai prin capacitatea de a păstra o distanță critică față de noi înșine, de a voi să ne privim prin ochii altora, de a aprecia toleranța în viața publică, scepticismul în munca intelectuală, (…) pe scurt, de a lăsa deschis câmpul incertitudinii”.
 
- Aș vrea, domnule profesor Alexandru Călinescu, în finalul acestui dialog să revenim la formația dumneavoastră de scriitor și universitar umanist. Sunteți un împătimit al culturii și literaturii franceze. Scriați la despărțirea de Michel Tournier că ar fi trebuit să obțină Premiul Nobel, în momentul în care era cel mai mare scriitor francez în viață, cel puțin în opinia lui Bernard Pivot. Totuși, acum doi ani Nobelul l-a luat un alt francez, Patrick Modiano, pe care publicul român se pare că abia acum îl descoperă. Între timp, din nefericire, ne-a părăsit și Umberto Eco, un alt uriaș scriitor nedreptățit de Academia Suedeză. În acest „Ev Media” în care viețuim (după expresia lui Bogdan Ghiu), în epoca proliferării tehnologiilor digitale, va mai rezista cultura, literatura „înaltă”, își va continua acțiunea modelatoare asupra conștiințelor? Sau în cuvinte mai simple: vor mai avea „o pâine de mâncat” filozofii și poeții?
- Sunt numeroși scriitorii francezi care nu au fost încă descoperiți (sau redescoperiți) de publicul din România. Iată, spre exemplu, Paul Morand, cunoscut la noi în mediile mondene în perioada interbelică, uitat apoi (uitat o vreme cu bună știință, pentru că era autorul unei cărți despre București ce nu putea fi tradusă în anii comunismului, și, în al doilea rând, pentru că era un scriitor cu opțiuni politice de dreapta). Apoi prietenul lui Morand, romancierul Jacques Chardonne; cei doi au întreținut o lungă corespondență, ce a fost publicată abia în vremea din urmă. Jacques Laurent, romancier de mare talent, eseist briliant, polemist de temut; Roger Nimier, tot din generația zisă a „husarilor”, și aș putea adăuga încă alte nume ale unor condeie de prim rang. Desigur, peisajul literar s-a modificat mult, s-au schimbat ierarhii, au apărut tehnologii noi, toate acestea fiind, în definitiv, în firea lucrurilor. Ca atare, nici literatura „înaltă” nu mai e ce-a fost, chiar dacă marile repere rămân la locul lor. Nu avem, în opinia mea, motive să fim foarte pesimiști: filozofie se face în continuare, poezie la fel, la noi cel puțin poeții noștri continuă să creadă că prezența lor este vital necesară (lucru care, în alte țări, e pus sub semnul întrebării). Umberto Eco, da, era un analist fără pereche nu numai al semnelor, nu numai al literaturii, ci și al societății contemporane. Vom duce dorul minții sale ascuțite și lucide. De astfel de spirite avem nevoie astăzi, când informația vine de-a valma pe internet și, dacă nu ai discernământ, riști să te instalezi iremediabil în confuzie și în eroare. Cât despre mersul literaturii, nu-l putem prevedea. Nimeni n-a putut ghici că peste câțiva ani se va naște suprarealismul, sau noul roman, sau că va apărea un Baudelaire ori un Proust. Așa că ne rămâne să așteptăm. Și să nădăjduim că nu va fi o așteptare zadarnică.
 
Interviu realizat de Vitalie Ciobanu
Februarie – martie 2016