Categorii

Parteneri

Rodul

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Rodul

imaginea utilizatorului Gheorghe Calamanciuc

Printre adnotările ce-au venit în blocnotesul meu cu o stupidă întârziere sunt şi cele survenite în timpul lecturii Jurnalului filozofic al lui Constantin Noica. De vreun an, lucrând la o proză, sunt curtat de referinţa ceea a filozofului precum că o carte (una bună, fireşte) nu se poate zămisli fără dragoste. Zice: „…un om nou e al treilea; pe când cartea e, de fapt, al doilea. Nu e rod, ci e obiectul dragostei însuşi”. Am meditat mai multă vreme asupra acestui „al doilea” şi am ajuns să cred că asta nu pare a se potrivi pentru naraţiunea-mi, care, oricum aş suci-o, tot „al treilea” e. Şi e rod, cum nu e rod?
Pesemne, distinsul filozof s-ar fi referit la cartea de versuri. Aliajul poeziei îl constituie „pâinea spiritului” şi „vinul inimii” (Grigore Vieru), cele două contopindu-se. Cu alte cuvinte, eroul liric (o rudă apropiată a naratorului) îl absoarbe pe autor, topindu-l în sine, cu întreaga flacără a divinităţii ce-l mistuie. După câte-mi amintesc, în interviul acela ce-a slujit şi de prefaţă la volumul Fiindcă iubesc, regretatul Poet nu vorbeşte şi de al treilea element al aliajului – limbajul metaforic, care, în accepţia „Regelui poeziei”, V. Alecsandri, îl constituie „hainele bine croite pe talia…” poeziei. Şi „pâinea spiritului” (ideea), şi „vinul inimii” (emoţia), lipsite de sângele scânteietor al metaforei, se opresc, moleşite, la poarta de diamant a creierului şi la cea a inimii, plămădită din roua lacrimii. Mai departe n-au unde merge. N-au cum. Se vor ofili la cele două porţi zăvorâte, înghiţite de neputinţă. Da, spre deosebire de „omul nou”, cartea de poeme nu e nici al treilea, nici al doilea rod. E o logodire a celor trei elemente ale aliajului care, de fapt, sunt una – miracolul dragostei înseşi.
Nu-i de nasul meu să polemizez cu
C. Noica. Şi nici n-o fac. Doar sunt tentat să cred că o carte de proză, ca şi „un om nou”, e al treilea rod. Marea minune e că ea, cartea, e rodul zămislirii prin iubire, spre deosebire de omul-prunc, care e (şi va mai fi) dat pământului şi fără afecţiune („…unii pot procrea fără dragoste”, mai afirmă filozoful).
În proza pe care o scriu, în tronul căreia stă regele-eveniment, iar alături de el, pe o treaptă mai modestă, regina-situaţie, autorul n-are stăpânire deplină asupra naratorului. Acesta nu se mişcă şi nu gândeşte întotdeauna cum doreşte autorul, care, neîndoielnic, se vrea suveran. Şi sunt tentat tot mai mult să cred că povestitorul îşi asumă această libertate nu atât pentru că nu i-ar conveni să-i fie servitor fidel autorului, ci pentru că nici el însuşi nu poate fi suveran peste personajele pe care i le oferă cotidianul, iar dacă acesta nu i le oferă, şi le izvodeşte singur. Astfel, apare şi al treilea creator al cărţii – personajul. Într-o carte, rod al dragostei sincere (aureolată de talent, fireşte) din partea celor trei, autorul, volens-nolens, e nevoit să le ofere deplină libertate şi naratorului, şi personajelor – gândească, simtă, mişte-se cum vor! Pentru că, oricum, nu le poate nimeni interzice să fie ele însele.
Despre personajul făuritor de epic vreau să vorbesc aparte. Altfel spus, despre libertatea lui, care îi şi conferă cărţii statutul de „al treilea rod”. Cel mai proaspăt exemplu: i-am răspuns la mesaj Adelei (am vorbit de ea în primul Blocnotes – „Întâlniri”), ca să nu vină în sâmbăta asta, amânând întâlnirea noastră cu o săptămână-două. Vă vorbesc acum în piele de narator. Era necesar să ocolesc cu o cât mai trează prudenţă câmpul minat. Acel câmp minat se numea femeia. De data asta, era Adela, amanta mea de pe timpuri, îndrăgostită de mine în adolescenţă, care, în prostia ei (deşi e cât se poate de inteligentă) sau în naivitatea-i, – Dumnezeu ştie cum să-i spun! – mai trăgea nădejde că vom face un cuplu conjugal sau un cuib de concubinaj. Logica firească a desfăşurării acţiunii îmi spunea, mă obliga chiar să amân acea întâlnire – asta, evident, ar fi sporit şi curiozitatea eventualilor cititori, menţinându-i pe linia de aşteptare. N-a fost să fie! Pe Adela a durut-o-n cot de calculele mele raţionale şi va sosi chiar în această sâmbătă! Aşa a fost vrerea personajului. Dacă doreşti cu adevărat sincer să scrii cu dragoste o carte, cum, presupun, ar fi putut conchide filozoful, eşti dator să respecţi doleanţele personajelor, să le înţelegi păsul aşa cum îl concep ele, să le oferi absoluta libertate de a alege chiar paradoxul, neconceputul. Cititorul va înţelege şi nu te va condamna. Cititorul care judecă nu numai cu creierul, ci şi cu simţurile descătuşate în adânc nu poate să nu-i înţeleagă. Pe narator. Şi pe autor. Dacă şi unul, şi altul nu sunt robi ai ideilor şi tiparelor preconcepute.
Dar cel mai trist în toată povestea asta mi s-a părut că bipedul înzestrat cu cele două daruri fără de preţ, poate unice în acest univers (vă pricepeţi voi care), nu întotdeauna e rod al dragostei. Ce păcat e că tocmai această mare nedreptate îl deosebeşte pe om de adevărata carte. Pentru că lui, grăitorului şi gânditorului, îi este menită, nu?