De câțiva ani, toamna ne dăruiește un eveniment cultural de excepție: Reuniunea Teatrelor Naționale Românești la Chișinău. Ce-a de a V-a ediție a acestui festin al Melpomenei s-a desfășurat între 16 și 29 septembrie 2019 – două săptămâni în care publicul nostru a putut vedea o bună parte din ceea ce au mai valoros trupele de la Naționalele din București, Iași, Târgu Mureș, Sibiu, Craiova și, firește, din Chișinău, Bălți și Cahul. Pentru prima dată la Reuniune a participat și o trupă românească din Serbia (Vârșeț). Am avut și recitaluri poetice – Constantin Chiriac, și spectacole radiofonice.
Creatorii și publicul consumator de artă din Basarabia rămân oarecum exogeni mișcării teatrale românești, climatului specific de comunicare și interacțiune pe care ți-o dă viețuirea între frontierele aceluiași stat și o libertate individuală susținută de un grad de prosperitate inaccesibilă încă moldovenilor. De aceea, chiar dacă acest „comprimat” de teatru românesc li se va fi părut unora cam prea învăluit într-o retorică solemn-circumstanțială (patriotism, unionism, pașoptism, dar în Basarabia acești termeni se încarcă de un conținut autentic) –, Reuniunea a însemnat o mare și plăcută întâlnire cu frumosul și o reflecție asupra omenescului în tot ce are el mai profund.
Actuala ediție, sprijinită de ministerele de resort de la Chișinău și București, precum și de Institutul Cultural Român, a fost prefațată de inaugurarea în foaierul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău – gazda festivalului – a unei frumoase expoziții de pictură a maestrului Tudor Zbârnea, reprezentând o coborâre spre mitic și ancestral, o căutare a matricei originare și a energiilor pierdute.
A trecut un an de când îmi publicam în revista Contrafort impresiile ediției precedente, cu multe spectacole de calitate. Rândurile ce urmează nu sunt nici ele mai mult decât niște însemnări pe marginea caietului-program al festivalului – grăbite, parțiale. Idei și emoții născute din secvențele pe care le-am contemplat, din fotoliul de spectator, în penumbra sălii de spectacole a Naționalului chișinăuian.
 
Dosarele Siberiei
 
„Încă un spectacol despre deportări, nu e prea mult? Genul acesta de reprezentații trebuiau să se facă prin ‘88-‘89. Azi, după 30 de ani de la căderea comunismului, când se cunosc și publicat atâtea documente și mărturii, dar și după ce am trecut prin avatarurile postcomunismului, asemenea producții sunt redundante, anacronice!” E genul de reproșuri pe care l-am auzit înainte de a merge la Dosarele Siberiei – jucat în deschiderea Reuniunii din acest an, de trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău.
Există ceva adevăr în aceste critici în măsura în care exprimă exasperarea de a fi mereu doar oamenii unui anume loc, niște eterne și nevindecate victime ale istoriei, chiar și în epoca smartphoanelor și a Internetului. Doar că evoluția tehnologică nu înseamnă neapărat și un salt al conștiinței morale. Răul nu a dispărut, s-a înarmat exact cu aceste invenții ale inteligenței umane, a devenit mai sofisticat, mai insidios. Încât tema deportărilor, suferințelor aduse de ocupația sovietică va fi mereu actuală, într-un ținut care și-a rătăcit identitatea națională și pare incapabil să facă pasul decisiv spre libertate și civilizație.
Principala problemă de regie în Dosarele Siberiei era cum să transmiți tragedia unui neam, cum să o faci perceptibilă, răscolitoare pentru sensibilitatea omului de azi – sastisit, burdușit de informații care nu mai mișcă nimic în el? Pentru tinerii de azi a vorbi despre crimele, despre deportările staliniste, e ca și cum le-ai povesti despre Evul Mediu… Regizorul Petru Hadârcă și-a conceput spectacolul în baza memoriilor unor foști deportați – Ecaterina Chele, Margareta Spânu-Cemortan și Ion Moraru (tot ei și protagoniști în docudrama Siberia din oase, a Leontinei Vatamanu, lansată în vara acestui an). Soluția sa a fost așadar să construiască o panoramă a caracterelor umane și a felului individual în care oamenii reacționează la întâlnirea cu istoria, în confruntarea cu Răul. Altfel spus, Petru Hadârcă i-a invitat pe spectatori să se identifice cu destinele unor persoane concrete, să încerce să simtă pe pielea lor disperarea despărțirii de patrie, groaza și frigul Siberiei, înfățișând o „diagramă” a calvarului basarabean în anii stalinismului, etapă cu etapă.
Ezitările, frământările (pentru unii speranțele) că puterea sovietică va fi de bună seamă un regim al muncitorilor și țăranilor, așa cum pretindea propaganda rusească în Basarabia. Apoi șocul cunoașterii, revelația sumbră a realității. Fața hâdă a „eliberatorilor” – brutalitatea, cinismul, delațiunea și trădarea încurajate, disprețul față de localnici și față de limba lor, cruzimea nemărginită. Femeia „colaboraționistă”, arestată și ea, care naște în vagonul cu deportați în Siberia, omorâtă de ofițerul NKVD (Ion Mocanu) și devenind un duh protestatar, o vestală a tragediei, ca în teatrul antic. Ferocitatea gardianului care le ia femeilor deportate ultimele boabe de grâu pe care le culeseseră din câmp, ca să aibă ce mânca. Baraca deținuților din Gulag, cu legile ei de junglă. Dialogul celor doi bărbați întemnițați – un român basarabean (Dan Melnic) și un rus (Valentin Zorilă), ostil bolșevicilor, dar marcat de prejudecăți antiromânești.
O scenografie bine gândită: vagonul deportaților, fundalul video cu taigaua înzăpezită, scuturată de viscol, lagărul de muncă, exterminator. Grupul de îngeri-dansatori, care marchează drumul sufletelor ieșite din trup și sfâșierile celor rămași în viață…
Emoția de la final, lacrimile din ochii multor spectatori din sală era dovada pe­remptorie că realizatorii spectacolului și-au câștigat pariul. Nu-ți mai găseai cuvintele. Un spectacol ca o terapie colectivă.
 
Balul
 
Spectacol al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, inspirat de filmul omonim al lui Ettore Scola, motiv pentru care pe lângă regia lui Radu Alexandru Nica, trebuie menționată coregrafia semnată de Carmen Coțofană și muzica lui Vasile Șirli. Să transmiți, prin dans, istoria României din secolul XX, în contextul destinului zbuciumat al Europei, e o tentație pentru orice realizator de teatru. Să renunți la cuvânt, să transmiți idei și emoții prin limbaj gestual și corporal. Un restaurant cu decorul său specific: mese, scaune, o scară de acces, tejgheaua și barmanul din spatele ei și, desigur, mușteriii. Oameni din toate stările sociale, femei și bărbați, împletindu-și trupurile într-un dans fragmentat de schimbările bruște de ritm și linie melodică, impuse de evenimente străine de voința lor, sugerate prin secvențele documentarelor de epocă, rulate pe monitorul agățat undeva lângă rafturile barului. La Belle Epoque. Primul Război Mondial, victorii, dezastre militare. Apoteoza Unirii. Interbelicul, multicolor și exuberant. Crimele legionarilor. Războiul al doilea, Hitler, holocaustul. Falsificarea alegerilor din 1946 de comuniști, sub armele protectoare ale armatei roșii. Arestările politice. Ceaușismul, frigul, cozile după alimente, Securitatea. În sfârșit, Revoluția din Decembrie, tricolorul cu stema tăiată și portretul „celui mai iubit fiu al poporului” aruncat la gunoi. Tranziția cu promiscuitatea și cu speranțele ei…
A fost plăcut să ne lăsăm absorbiți de armoniile Balului. Totuși, scenariul mi s-a părut cam deșirat (mai bună ar fi fost concizia) și teleghidat. Prea ilustrativ. Un spectacol de teatru nu trebuie să fie un manual de istorie, chiar dacă în Basarabia o reîmprospătare a memoriei colective este oricând necesară și binevenită.
Aș remarca excelentul joc al actorilor, capacitatea lor de transfigurare – aceeași persoană transformându-se, de pildă, dintr-un intelectual stângaci, într-un temut șef legionar și apoi într-un brutal soldat sovietic. Și evoluând la fel de convingător în toate partiturile și în toate epocile.
 
Perfect compus
 
O altă producție foarte bună a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. Un spectacol provocator, atacând teme grele, scoțând la iveală secvențe asupra cărora societatea românească a ținut prea mult timp o tăcere vinovată. Pogromul antievreiesc de la Iași din iunie 1941, dar și închisorile comuniste de după război, care i-au transformat pe foștii torționari în victime. Copiii unei familii destrămate se întâlnesc după mai mulți ani, pentru a discuta despre o casă lăsată moștenire și astfel ajung să reconstituie povestea tristă și tragică a bunicilor și părinților lor. Pentru Radu, întors după mulți ani din Statele Unite, și pentru verișoara sa Vera, trecutul familiei lor le dezvăluie episoade despre iubire și trădare, despre fanatism politic, dar și despre sacrificiul nemângâiat al femeilor.
Mi-a plăcut mult conceptul, punerea în scenă gândită de regizoarea Alexandra Badea. Personajele – două cupluri, părinții și copiii lor – sunt prezenți în aceeași odaie. Dialogurile lor, despărțite de câteva decenii, se intersectează, intimitățile se întrepătrund, vocile își răspund peste timp, rezonează într-o realitate mentală comună, unind generațiile. Când unii vorbesc, ceilalți tac, dar rămân prezenți, nu pleacă din scenă, asigură o continuitate a memoriei și răscumpărarea unor destine frânte între valțurile istoriei – o istorie la care au contribuit fiecare, urcând pe versanții ei luminoși sau coborând în bolgiile ei întunecoase.
Un proces de familie care se judecă nu doar între membrii acesteia, vii sau morți. Verdictul final sunt chemați să-l dea spectatorii, după ce se vor fi întrebat ei înșiși cum s-ar fi comportat în situații de viață la fel de crude și ambigue.
 
Karamazovii
 
M-am dus la acest spectacol, dornic de o întâlnire cu Dostoievski, mai bine zis cu „omul dostoievskian”, plin de contradicții, mistuit de pasiuni devoratoare, bântuit de ispite, ros de remușcări. Regizorul Richard Crane a încercat să extragă chintesența conflictului din acest mare roman, montând cu trupa Teatrului Național Târgu Mureș (compania Tompa Miklos) un spectacol îndrăzneț, avangardist, scandalos pentru unii. Dostoievski e înveșmântat aici în straie grotești, travestit ca într-o piesă de bâlci. Actorii – cei trei frați Karamazov: răzvrătitul, cerebralul Ivan, turbulentul, incontrolabilul Dmitri și evlaviosul Alioșa, discipolul starețului Zosima, care apare și el în primele momente – se perindă într-un straniu carusel de secvențe, uneori absurde și impenetrabile (spectacolul se joacă în limba maghiară și cititul replicilor traduse în română pe monitorul agățat deasupra scenei întrerupe cursivitatea receptării, încât ai mereu senzația că ești depășit și încerci să prinzi trena înțelesurilor care-ți scapă). Dar principala linie de dezbatere filozofică și morală este respectată: bătrânul Fiodor Karamazov, jucat de unul dintre „fiii” săi, este omorât. Bănuiala cade pe Dmitri, toate semnele par să conducă spre el. Ca în cele din urmă adevăratul asasin – Smerdeakov, presupusul fiu nelegitim al lui Fiodor și frate „din flori” al celor trei Karamazovi – să fie denunțat.
„Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”. Mesajul fundamental al romanului transpare în pofida formulei mai puțin ortodoxe (la propriu și la figurat) a acestui spectacol. Și este enunțat într-o predică finală, adresată publicului, de Alioșa Karamazov.
 
Beție și Dansul Delhi
 
Două spectacole de Radu Afrim, montate cu trupe diferite: primul pe scena de la Târgu Mureș (compania Tompa Miklos), în maghiară, și cel de-al doilea la Naționalul din Iași, în română. Ambele piese aparțin aceluiași dramaturg: Ivan Vîrîpaev – un rus din Irkutsk (Siberia), azi, rezident în Polonia, cunoscut și apreciat pentru textele sale „eretice” și pentru curajul civic: este autorul unei scrisori de susținere a regizorului moscovit Kirill Serebrennikov, persecutat de autoritățile ruse, un manifest prin care își îndeamnă confrații, oamenii de cultură din Rusia, să-l boicoteze pe Putin. Un rebel în artă și-n viață, cum se spune.
Tocmai pe gustul lui Radu Afrim, el însuși un regizor faimos pentru abordările sale neconvenționale și apetența pentru experiment. După spectacolul entuziasmant jucat cu aceeași trupă maghiară în cadrul Reuniunii de anul trecut – Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte –, ardeam de nerăbdare să mai văd ceva de Afrim. Nici acum montările lui nu m-au lăsat indiferent, dar a fost cumva altfel. Nu mă refer la valoarea celor două spectacole din acest an – originale, provocatoare –, ci la preferințele mele personale.
În Beție am urmărit o nesfârșită epopee a unei grup de prieteni, a unei comunități căreia frenezia bahică îi dezleagă limbile, îi dezlănțuie patimile, îi încurajează depravarea. E starea „ideală” în care oamenii, lipsiți de pudori și rețineri morale, își varsă ce au pe suflet sau chiar se dedau la ciudate și prelungi meditații filozofice despre moarte (cum o percepi?, o poți lua în serios când știi, n-ai nicio îndoială că ființa ta dragă este vie, pentru că e foarte prezentă în mintea și-n inima ta?), despre Dumnezeu, despre sufletul-pereche pe care îl poți întâlni întâmplător, pe stradă, când existență ta de până atunci, inclusiv soția cicălitoare, își pierde substanța, intră într-o zonă absurdă ș.a.m.d. Ai impresia că beția personajelor lui Vîrîpaev nu poate fi redată fidel fără ca actorii înșiși să fi ajuns în prealabil într-o stare euforică, să se fi drogat sau îmbătat, sublimându-și prestația scenică.
Doar că această „orgie” perpetuă, abuzând de sensibilitatea spectatorului pudibond, e obositoare și excesivă. Mulți n-au rezistat și au ieșit după actul I. Eu am stat până la capăt, cu speranța că poate în actul doi personajele se vor trezi. Nu s-au trezit, au continuat să delireze artistic și exasperant…
Am regăsit o stare de trăire intensă, paroxistică, și în Dansul Delhi – o metaforă a pasiunii dezlănțuite, descărcare emoțională și încercare de a transmite celuilalt mărturia unor sentimente sau deruta extremă în fața absenței lor. O fată – dansatoarea Delhi, să-i spunem – așteaptă să primească pe culoarul unui spital vestea morții mamei sale, veste pe care i-o aduce o infirmieră. Dar mai tare o frământă neputința iubitului ei, bărbat însurat, de a se decide între ea și soția pe care o iubește la fel de mult, și această contradicție insuportabilă îl face să se sinucidă. Tot acolo o doamnă, critic de balet, vorbește savant despre artă ca întruchipare a patimilor extreme. Apare și soția disperată a bărbatului infidel, apare și mama dansatoarei – într-o altă variantă de destin –, care se străduie să-și înțeleagă fiica rebelă, discuția lor are accente dramatice. Sinuciderile se succed și se anulează în același timp, povestea se reia mereu din alt punct, produce deznodăminte diferite în lumina spectrală a unei scenografii ce pare decupată dintr-un univers ireal, halucinant.
O fi având semnificații profunde piesa lui Vîrîpaev, conține și aluzii la filozofia indiană, însă interpretarea lui Radu Afrim ar fi avut nevoie totuși de un desen mai clar, de o narațiune mai comprehensibilă și măcar de un „dans Delhi” cu adevărat excepțional nu doar prin ceea ce voia să transmită ca emoție și mesaj, ci și prin frumusețea lui intrinsecă.
L-am așteptat în acest an pe Radu Afrim cu Pădurea spânzuraților, așa se zvonea încă din vară, dar se pare că nu avem la Chișinău o sală potrivită pentru acest mega-spectacol. Sper să-l văd la București.
 
Noii infractori
 
Un spectacol în regia lui Ion Caramitru la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București va genera mereu un aflux masiv de public. Cum s-a și întâmplat, mai ales că era ultima reprezentație a unei trupe de peste Prut în cadrul Reuniunii... O comedie spumoasă, pe alocuri acidă, cu suspans și răsturnări de situație. Edna Mazia din Israel, autoarea piesei, descrie lupta pentru supraviețuire a unei familii obișnuite cu un anumit grad de confort la care se vede nevoită să renunțe, dar nu vrea, nu acceptă. Și atunci cineva trebuie să rezolve blocajul. Dorina, gospodina casei, își ia această responsabilitate, amenajând în spațioasa lor locuință, cu mai multe dormitoare, un bordel – idee sugerată de o prostituată pe care o întâlnește în parc. La început e indignată că i se face o asemenea propunere… „de afaceri”, apoi când își dă seama ce venit îi poate aduce, devine o matroană iscusită, cu abilități nebănuite. Ca să-și camufleze nedemna ocupație, le spune celorlalți membri ai familiei că a deschis niște cursuri de gătit, care le vor aduce mulți bani.
Programul de lucru al „fetelor” e aranjat în prima jumătate a zilei, atunci când soțul și fiul Dorinei lipesc de acasă, dar pentru că ulciorul nu putea să meargă la apă de multe ori, inevitabilul se produce. „Afacerea” îi este deconspirată de fiică-sa scriitoare, care se întoarce intempestiv din Țara de Foc, unde-și căuta inspirația, apoi chiar de poliție, care își strecoară un agent deghizat în interiorul stabilimentului. Enorm scandal! Dorina ajunge la închisoare, refuză să iasă pe cauțiune, preferă să-și ispășească pedeapsa până la capăt. Un mesaj cam prea moralizator – ceva în genul: „Să nu faceți ca mine, dacă nu vreți să ajungeți la fel!” –, contrastând cumva cu atmosfera de haz și complicitate șmecheră în care ești prins ca spectator, încântat să participi la aventura Dorinei.
O echipă de actori de mare clasă și o arhitectură a regiei fără cusur, în care se simte din plin „gheara” maestrului Caramitru!
Reuniunea din 2019 a Teatrelor Naționale Românești de la Chișinău, finalul ei ne-au făcut să ne dorim ca anul ce ne desparte de viitoarea ediție să treacă mai repede. Petru Hadârcă și echipa sa merită toate felicitările – ne-au oferit bucuria unor întâlniri teatrale memorabile!