Categorii

Parteneri

Republica Moldova – cădere fără sfârșit?

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Republica Moldova – cădere fără sfârșit?

Răspund: Vasile Romanciuc, Maria Pilchin Nicolae Negru, Lucia Țurcanu, Alexandru Tabac, Margareta Curtescu, Alex Cosmescu, Elena Prus, Eugenia Bulat, Marcel Gherman, Călina Trifan, Gheroghe Erizanu
 
 
Se pare că roata istoriei ne aduce într-un timp prin care am mai trecut. După 7 ani de europenism fals, culpabil și cleptocrat, ne-am pomenit cu Dodon președinte – protejatul oligarhului Plahotniuc și vajnic ucenic al comunistului Voronin, de la care a preluat retorica românofobă și anticulturală.
De ce nu reușim să ne desprindem din mocirla Estului postsovietic? Ce n-au făcut, dar ar putea să facă intelectualii pentru a rupe această ciclicitate nefastă, această cădere fără sfârșit?
 
 
Vasile Romanciuc
 
Tinerii politicieni proeuropeni Maia Sandu și Andrei Năstase au reînviat în noi speranța că am putea totuși să ne desprindem de „mocirla Estului postsovietic”, deși înțelegem cu toții că nu va fi ușor deloc. Roata istoriei a încăput pe mâna clovnilor politici, care nu ezită s-o aducă în arena circului și s-o învârtă în sensul care le convine. Aceștia au reușit să dezbine societatea, astfel că eșuează constant reforma cea mai importantă – reforma mentalității. Avem un mare deficit de caracter și de demnitate. Rătăcirile identitare îngroașă mereu ceața care se lasă peste vederile noastre, încât nu mai suntem în stare să cuprindem într-o formulă clară interesul nostru național…
„Clasa” politică de la noi seamănă cu o clasă dintr-o școală de cartier rău famată – e alcătuită în cea mai mare parte din repetenți care nu au note de trecere la cea mai importantă materie pe care ar trebui s-o cunoască pe dinafară: integritatea. Au, în schimb, notele cele mai mari la alte „obiecte”: hoție, minciună, manipulare. Unora dintre ei, dacă li s-ar da note pentru ignoranță, ar avea numai „10”. E de ajuns să ne amintim de limbajul mitocănesc-agresiv al lui Igor Dodon, candidatul oligarhilor la funcția de preș. al Republicii Moldova, în cadrul „dezbaterilor”. Sau de atacurile la adresa doamnei Maia Sandu din partea unor popi care nu au niciun Dumnezeu (ferească Sfântul să ajungă vreunul dintre ei mitropolitruc…). Sunt mereu actuale, în Basarabia, memorabilele versuri eminesciene: „Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,/Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară…”. Iar noi, flatați de îmbrățișările și pupăturile lor patriotice, le „dăm” fără pic de discernământ votul, pe care ei, ulterior, îl folosesc împotriva noastră…
Ar fi timpul să ne trezim odată și odată din „somnul cel de moarte”. Să deschidem bine ochii. Să ne scuturăm de indiferență, să ne pese de ziua noastră de mâine. Să comunicăm mai activ cu lumea care încă nu a înțeles că un președinte ales cu voturi furate nu poate decât să încurajeze hoția, nicidecum să lupte cu ea; că un vot pentru un asemenea „catindat” înseamnă, de fapt, un vot împotriva noastră, un vot împotriva copiilor și nepoților noștri – altfel zis, un vot pentru o Moldovă fără viitor; că venim la biserică să ascultăm o predică, nicidecum să ni se pună… o piedică; că demnitarii ar fi deja timpul să afle și ei că „demnitate” nu înseamnă doar „funcție”, ci, în primul rând, autoritate morală…
Problemele noastre sunt în noi înșine. Și cheia rezolvării acestora, de asemenea. Lucrurile s-ar aranja cu totul altfel, dacă am gândi, am simți și am spune la unison: „Noi nu suntem de vânzare!”
Ne salvează de fiece dată diaspora. Dar, până când?
 
Maria Pilchin
 
Cizmele de cauciuc şi demisia din comoditate
Comoditatea este cuvântul-cheie al generaţiei mele. Dar constat că şi celelalte generaţii literare sunt comode. Ce am făcut noi, scriitorii, pentru ca oamenii de la ţară să ştie ceva despre adevăratele valori ale culturii şi civilizaţiei europene? Câte întâlniri cu cititorii am avut în satele Moldovei? Câte festivaluri, mese rotunde, colocvii am organizat în sudul sau în nordul republicii în ultimii cinci ani?! Îmi e frică că degetele de la o mână vor fi suficiente pentru acest exerciţiu de audit cultural. Cred că avem o problemă, noi, scriitorii interriverani, ne-am închis în utopica idee de elită şi am uitat de acel mesianism axiologic de care este responsabil un scriitor naţional. Oamenii la ţară nu ştiu ce înseamnă să fii român, ei nu ştiu să îşi proiecteze identităţile. Dar ei ştiu ce înseamnă sărăcia şi absurdul unui trai fără perspective. Această conjunctură sociopolitică aduce rezultatele electorale corespunzătoare, triste pentru o minte lucidă.
Intelectualilor basarabeni le lipseşte un soi de pragmatism cultural, o relaţie firească cu publicul. Noi ne-am ghetoizat în emisiuni culturale, ne-am „exilat” aproape snob în spaţiul urban. Puţini dintre noi au câte o rubrică cu subiecte sociopolitice prin ziare, puţini dintre noi acceptă să meargă la emisiuni în care să dezbată despre societate. Cred că voi supăra pe mulţi, mai ales pe cei care şi-au făcut carierele literare, dar e prea multă inerţie, ca să nu zic lene, în noi! Ne merităm soarta. Suntem prea importanţi într-o republică-provincie, prea ne-am imaginat că suntem mari. Ne este frică de noroiul drumului de ţară, avem reticenţe faţă de tot ce e la distanţă de o sută de kilometri de Chişinău. Nu ţine de o retorică stângistă ceea ce spun şi totuşi este prea mare ruptura dintre intelectuali şi oamenii de la ţară. Or, socialiştii nu au frică de noroi. Şi asta o spun astăzi, când orice elev de liceu ştie ce înseamnă PR-ul. Ce relaţii cu publicul are scriitorul basarabean? E aproape absent! Lipseşte din presa raională cu desăvârşire. La TV apare doar la câteva emisiuni culturale, unde vorbeşte despre artă şi niciodată despre literatură şi societate.
Luna viitoare merg să ţin o prelegere într-un sat din Orhei, tot acolo voi avea o lectură poetică. Voi sta două zile în acel sat. Şi nu este satul meu de baştină. M-a invitat bibliotecara. Pe 26 noiembrie voi merge să mă întâlnesc cu elevii unui liceu din Chişinău. Mă laud? Nu! Îmi anunţ demisia din comoditate! Cred că îmi voi procura şi nişte cizme de cauciuc. Sunt utile când vrei să ieşi din inerţie! Exodul! Credeţi că o doamnă nu poartă cizme de cauciuc? Atunci nu prea ştiţi ce este o doamnă!
 
Nicolae Negru
 
Când ajungi într-un punct de care te-ai îndepărtat cu furie și disperare, pe care îl credeai rămas definitiv în urmă, trebuie să te gândești că te afli într-un impas sau că te miști într-un cerc (vicios). Sau că e posibil să fi nimerit într-un labirint, cu galerii și camere identice, din care nu se poate ieși, decât dând dovadă de ingeniozitate și beneficiind de ajutor din afară, dacă e să credem miturilor noastre fondatoare.
Încă mai trăim cu romantica idee că intelectualii – „conștiința unui popor” – ne pot lumina și ne pot călăuzi pe calea cea bună. Dar oricât de important ar fi rolul lor în societate, oricât de puternică li s-ar auzi vocea în situația absurdă, degradantă, în care ne aflăm de atâta timp, ei nu pot înlocui instituțiile statului, guvernul, procesul de luare a deciziilor.
Eșecul statului Republica Moldova, ale cărui „ziduri” (instituții) se năruie mereu, este determinat nu doar de întârzierea reformelor, de calitatea administrației, de corupția sufocantă, de deficitul de resurse, de calitatea educației etc. Există și cauze mai adânci, care trebuie căutate în stratul identitar, în faptul că structura statală este pusă pe un fundament fals, conjunctural, bazat pe un specific forțat și un interes străin.
Atâta timp cât o parte importantă a cetățenilor noștri votează geopolitic, indiferent de calitățile profesionale și morale ale candidatului, cum să învingi corupția, nepotismul și să instaurezi meritocrația? De altfel, Țările Baltice, care au reușit să se smulgă din „mocirla” postsovietică, nu s-au confruntat cu probleme de orientare geostrategică și identitare ca ale noastre.
„Balaurul” cu mai multe capete, puternic și iscusit în rele, perfid, având la dispoziție nu numai brațul cvasimilitar al Bisericii Ortodoxe Ruse, ci și mijloace din cele mai noi și sofisticate de manipulare a mulțimii, nu ar fi de neînvins, dacă nu i s-ar alătura corupții, nostalgicii și alți „idioți utili” de-ai noștri, al căror număr nu pare să se diminueze cu trecerea timpului.
Și atunci cât să mai așteptăm? Să privim adevărul în față: atâta timp cât Moscova va avea acces direct la procesul politic și electoral din Republica Moldova, nu avem cum avansa, statul nostru se va nărui periodic, cu toate speranțele noastre pentru o viață decentă. De aceea trebuie să lăsăm la o parte ambițiile, moldoveniste în esență, de a evolua în istorie într-un stat aparte, independent doar cu numele, folositor doar birocraților și corupților, și să apelăm la soluția firească, logică: întoarcerea, într-o formă sau alta, acasă, reunirea cu România.
Doar așa ne putem proteja de „geopolitica” fostului „frate mai mare”. Este singura ieșire din situație, dar nu una simplă, facilă, cum ni se spune în ultima vreme, ci va solicita eforturi politice, economice, diplomatice extraordinare. Va dura și trebuie să avem răbdare. Cine se grăbește să intre a doua oară în „apa” anului 1918, nu pare să fi învățat nimic din trecut. Triumfalismul și heirupismul juvenil, atitudinea politicianistă, incompetența sau planificarea mediocră, egocentrismul și fanfaronada stupide pot duce la un eșec lamentabil, pot provoca o catastrofă.
Reunirea trebuie privită ca un „proiect” care va pune la încercare capacitatea de inovație politică și diplomatică a oamenilor de stat, toate resursele de gândire și toată inteligența poporului român de pe ambele maluri ale Prutului.
 
Lucia Țurcanu
 
În jumătate de secol de sovietizare, precedat, să nu uităm, de un veac de gubernizare, s-au produs schimbări mentale greu de recuperat. Au crescut generații de homo sovieticus, încă active azi, care, nici după 25 de ani de așa-zisă independență, nu pot să renunțe la fantomele unui trecut marcat, în amintirile lor nostalgice, de stabilitate (aparentă, firește). Ar fi însă foarte simplu și comod să dăm vina pe alegătorii de rând ce își dau votul pentru partidele/candidații care, cred ei, ar readuce „paradisul” urss-ist.
De fapt, nu masele sunt vinovate de această bălăceală a noastră în mocirla post-sovietică, ci politicienii care, fie de stânga, fie de dreapta, și-au tot rezolvat propriile interese, au făcut reglări de conturi, au menținut diferendul între cele două categorii ale populației (proruși și proromâni), invocând limba, alfabetul, istoria și abătând astfel atenția de la problemele (și, în primul rând, fraudele) economice. Nici votanții independenței din anii ‘90, nici „proeuropenii” ajunși la putere în 2009 nu au fost în stare (sau poate că nici nu au vrut cu adevărat?) să propună o alternativă la modelul estic (ca să nu zic putinist) de organizare politică și economică. Nu au existat acțiuni consecvente de cultivare a spiritului proeuropean. Purtați de val, oamenii au ales cum au ales, iar politicienilor le-a convenit această instabilitate, tocmai potrivită pentru înflorirea corupției.
Într-un articol intitulat Intelectualii și politica – eterna poveste..., publicat în Dilema veche acum șase ani, Sever Voinescu îi caracteriza pe intelectuali drept „fiinţe solitare, în mare măsură egoiste şi degrabă căutătoare de nod în papură”, susținând că aceștia, „deprinşi să gândească independent”, „recunosc greu ierarhii stabilite administrativ şi, pe cale de consecinţă, nu sunt deloc buni să participe la un plan elaborat”. Înclin să fiu de acord cu această definire și cred că intelectualii nu trebuie neapărat să fie tribuni sau lideri ai mișcărilor sociale. Datoria lor este să-și păstreze verticalitatea în orice circumstanțe, să fie ochiul de veghe al societății, să-și arate nemulțumirile și să critice atât guvernanții, cât și opoziția. Din păcate, intelectualii noștri s-au cam compromis, susținând cu înflăcărare unele partide politice, neluând atitudine tranșantă în momentele de sfidare a adevărului și a valorilor, renunțând la principii și acceptând tacit susțineri financiare sau premii.
Dar oare câți dintre noi sunt în stare să-și păstreze verticalitatea în momentul în care, bunăoară, află că pentru titlul științific de doctor au un adaos salarial de nici 10 euro?
 
Alexandru Tabac
 
Aveți dreptate, Dodon nu a ajuns singur președinte, sărăcia profundă, starea de epuizare și de neîncredere i-au facilitat ascensiunea către funcția de președinte. Și dacă mai punem aici frauda electorală, trădarea unui anumit partid, propaganda perfidă a unor televiziuni, vizibile pentru cine vrea să vadă, avem un tablou complet, ce-i drept cam sinistru. Ceea ce m-a întristat cel mai mult nu e așa-zisa victorie a lui Dodon (în Basarabia nici victoriile, nici înfrângerile nu sunt definitive), ci modul cum a fost înfăptuită – prin atacuri suburbane, apelând la retorici medievale, prin inventarea unor false sperietori, și toate astea dublate de contribuția patologică a lui Plahotniuc.
Alegerile prezidențiale din R. Moldova ne-au așezat în fața ochilor evidențe de necontestat – conflictul transnistrean e întreținut artificial, oricând „stăpânii” își pot da mâna întru interese mutuale înguste, minoritățile etnice nu au dezvoltat niciun tip de aderență pentru acest spațiu, iar Basarabia pare tot mai mult un „no man’s land” agățat în năvodul mâlos al trecutului. Fără a vrea să devin patetic și fatalist, voi pomeni aici expresia care-mi tot ciocănea în minte pe 14 noiembrie – „a doua zi după sfârșitul lumii”, până la urmă ea conține și certitudinea unei supraviețuiri miraculoase, cineva totuși a fost în stare să o constate. Și tot a doua zi după alegeri, dintr-un impuls de conservare, am început să contabilizez tot ce am câștigat (în pofida furtului miliardului) și am putea pierde – regimul liberalizat de vize, așa mi-am adus aminte cum plăteau basarabenii 3 000 de euro pe o viză, fără a avea certitudinea că vor reuși să-și găsească un loc de muncă, de cele 500 - 600 de cetățenii române acordate în decursul unui an, (ce vremuri!), de singurul post național Moldova 1. Împrospătarea memoriei e benefică.
Basarabiei îi lipsește conștiința națională (știu că această sintagmă s-a demonetizat între timp din cauza impostorilor), părți importante ale societății trăiesc racordate la diferite spații culturale și istorice, își urmăresc propriile umbre, propriile proiecții în plină agonie. Și aceste rupturi nu își fac loc doar între grupuri cu o identitate ideologică bine definită, ci (culmea!) chiar și în cadrul aceleiași familii. Faliile sunt adânci. Societatea basarabeană este rigidă, încăpățânată, scăldată în prejudecăți îndătinate.
Imediat după alegeri m-am gândit la ce greșeli nu ar trebui să facem. Avem tot dreptul să-l disprețuim pe Dodon, o merită, dar să nu-i urâm, blamăm pe cei care l-au votat, în niciun caz să nu dăm vina pe minorități, ci să căutăm argumentul plauzibil, să recurgem la forța înțelepciunii. Din păcate, o parte importantă a intelectualității basarabene s-a delegitimat, și-a creat idoli de care apoi nu știa cum să scape fără a fi văzută, tentația puterii e uriașă, însă și riscurile sunt pe măsură. Intelectualitatea ar trebui să se raporteze critic la orice regim politic, nu doar la unul de mult apus. Oricum, de acum încolo îi va fi mult mai ușor.
 
Margareta Curtescu
 
Evenimentele recente din Republica Moldova au demonstrat că suntem un popor deconcertat și că ne aflăm într-o perpetuă cădere liberă. Ignoranța, lașitatea, moleșeala, inerția, maladii vechi, netratate, de care suferă o bună parte a conaționalilor noștri, revin periodic, în momentele decisive, și efectul lor ne este catastrofal. Propriile noastre defecte devin arme în mâna unor forțe obscure, cu care acționează împotriva noastră, dezonorându-ne ființa. După atâtea drame, să nu fim capabili a le identifica chipurile, a le demasca adevăratele intenții? Să nu fi învățat nicio lecție a istoriei?
Se pare că, în acest spațiu geografic, dialectica este o noțiune inexistentă, la fel ca și voința sau energia sufletului. Ne considerăm neam creștin, dar aclamăm minciuna și blamăm adevărul. Repercusiunile sunt cât se poate de grave: și după douăzeci și cinci de ani de independență, suntem la cheremul acelorași escroci, care doar se numesc diferit, în fond, manifestând aceeași aversiune pentru cei care constituie poporul – umilit, furat, scindat, înstrăinat de pământul natal. Avem impresia că nu mai e nimic de întreprins, că s-au epuizat toate soluțiile… În acest timp de cumpănă (rămânem în continuare sub semnul pericolului!), intelectualii, care n-au estimat proporțiile primejdiei, ar trebui să se revanșeze, să-și unească forțele și să riposteze cu fermitate politicianismului, impertinenței și josniciei celor de la guvernare, dar și să întreprindă o ofensivă generală, în sensul combaterii neroziilor de orice gen.
Încurajatoare rămâne, totuși, o singură concluzie: cresc rândurile celor cu demnitate și onoare. Să descoperim, deci, pentru restul oglinda, care îi va reflecta exact cum sunt și care le va profila, în fond, un singur adevăr.
 
Alex Cosmescu
 
Anul 2016 a fost marcat de mai multe evenimente – nu doar la noi – care par să sugereze începutul sfârșitului democrației așa cum o cunoaștem. Eșecul de a face față statului islamic și, în același timp, eșecul Europei în a asimila valul imens de refugiați, votul pentru Brexit, lovitura de stat eșuată din Turcia și urmările ei, consolidarea regimului Putin în Federația Rusă, accederea la putere a lui Trump în SUA, votul masiv pentru Dodon (chiar și având în vedere eventualele fraude electorale) sunt corelate cu un discurs al urii. Al urii unei părți a populației față de alta.
Indiferent ce formă ia asta – „apărarea valorilor tradiționale”, naționalism, radicalism religios, xenofobie, homofobie – totul se bazează pe o divizare a societății în „noi” și „ei”, „ei” fiind priviți drept cei care „ne” amenință în însăși esența „noastră” și cei pe care avem „justificarea” să-i limităm în drepturi, să le neglijăm necesitățile, ba chiar să-i amenințăm cu moartea. Cei prinși în acest discurs al urii și autoizolării, care mimează consolidarea unei comunități adunate în jurul a nimic altceva decât intoleranță, sunt din ce în ce mai mulți. Și acolo unde ura ia amploare se pot întâmpla lucruri oribile.
În această situație, cred eu, prima preocupare a intelectualilor ar trebui să fie nu cum să-i salveze sau să-i schimbe pe alții, ci cum să nu se lase ei înșiși prinși în acest val de ură. Să-și păstreze o minimă luciditate și distanță care să le permită să vadă lucrurile clar. E foarte ușor să crezi că oamenii din jurul tău sunt, în principiu, ființe rezonabile, care pot discerne consecințele acțiunilor lor și-și doresc să le fie bine și, implicit, vor face și alegeri rezonabile.
Gustul amar pe care îl simțim, cel puțin unii, după campania electorală și după alegerile prezidențiale de la noi – dar și urmărind ce se mai întâmplă în lume – arată că nu e așa. Și nu e vina intelectualilor că nu e așa.
Faptul că ura se manifestă în numele „valorilor tradiționale” sau al nostalgiei față de un trecut mitologizat în fața prezentului decepționant arată, din nou, că sursa acestei situații e în structura afectivă a comunităților din care suntem parte. În încercarea oamenilor de a-și găsi repere „fixe”, de care se țin din răsputeri și la care nu sunt dispuși să renunțe.
Până a ne gândi ce putem face pentru a „rupe această ciclicitate nefastă”, primul pas ar fi să ne întrebăm cum putem evita să fim noi înșine prinși în ea. Cum putem să vorbim lucid și accesibil despre ce se întâmplă. Cum putem să ne menținem noi înșine necompromiși, în contextul în care există atâtea lucruri care ne pot compromite – partizanat politic, oportunism, asociere cu persoane compromise, inclusiv din dorința profund umană de a nu rupe prietenii sau de a avea o bucată de pâine pe masă.
Iar dacă vom putea noi înșine face asta, le vom arăta și altora că pot și ei.
 
Elena Prus
 
Încă o dată înapoi! titrează actualmente presa spaniolă despre reîntoarcerea lui Mariano Rajoy. Nici votul dreptei franceze nu a trecut fără surprize, cine credea în eliminarea lui Sarcozy? Tot în acest răstimp, Wall
Street îşi permite să nu fie favorabil candidatului republican: No Trumps! Şi dacă prezentul le pare americanilor tensionat, ei promit că viitorul va fi perfect. Dar nicăieri la occidentali nu este vorba despre un déjà vu atât de retrograd, care ar marca pentru ei o altă istorie. Căderea noastră în timp nu se aseamănă cu nimic prin hăul pe care îl întredeschide. În Elveţia, unde am votat în turul doi, bannerele stradale ne asigură: Noi construim pentru Dvs. stabilitatea de mâine! De ce la noi totul este diferit? Rădăcinile şi contextul nu se limitează la cadrul politic. Cred că şi pe intelectuali ar trebui să-i macine mea culpa.
În ultimii ani, tot mai accentuat, societatea moldovenească a trebuit să facă faţă unor partide care au acaparat toată puterea, s-au interpus şi au strangulat dialogul cetăţean-stat. Ca altădată partidul comunist, partidele au devenit autocrate, la cheremul unor lideri care se autopropulsau şi deveneau tot mai aroganţi. În jurul lor, ca la toate curţile mari, cei care îşi permiteau critici, în vederea avansării cauzei comune, au fost înlocuiţi de comozii purtători de „borsetcă”. Competenţele nu mai contau, ierarhia valorică a fost rapid învinsă de multiple personaje superficiale, necunoscute, incapabile, care au compromis partidele respective şi cauza europeană. Este o tragedie naţională faptul că aceste „cadre preţioase” au invadat instituţiile, coborând imediat ştacheta meritocraţiei. În aceste noi SRL-uri, în care s-au transformat rapid partidele, intelectualii modeşti şi retraşi dispăreau din avanscenă. Servind drept mascote în alegeri, cei cu gândire critică au fost sacrificaţi, iar acest vid spiritual s-a resimţit în tactici şi strategii, politici şi discursuri.
Dar şi intelectualii, ei înşişi, au făcut oare tot posibilul pentru a face faţă noilor provocări? În loc să continue să fie nişte revoltaţi (aşa cum este definiţia unui intelectual), să demaşte, să strige (cum au făcut-o totuşi unii), numeroşi au fost cei care nu au rezistat tentaţiilor şi s-au înrolat la cheremul aveniţilor la putere, fiind răsplătiţi cu cariere, sacrificând independenţa şi onestitatea. Cei care şi-au permis să critice sau să nu servească noile orgolii au fost repede marginalizaţi sau expulzaţi.
Rolul personalităţii în istorie era o axiomă în comunism, chiar dacă denaturată. Dar ce istorie ne vor scrie de acum încolo personajele teatrului politic absurd de la Chişinău? Mai putem suporta această involuţie? Iată o întrebare hamletiană pentru Danemarca noastră putredă.
Întotdeauna le spuneam studenţilor mei că revoluţiile europene au fost consecvent amplificate pentru a ajunge la valorile democratice funcţionale de azi. Dar chiar şi pe terenul nostru mlăştinos şi oscilant, cu mişcări tectonice seculare, rezistenţa şi revolta sunt pulbere explozivă.
 
Eugenia Bulat
 
Dacă luăm ca punct de pornire data istorică de 7 aprilie 2009, când prin revolta tinerilor în urma alegerilor parlamentare fraudate au fost înlăturați de la putere neocomuniștii, ajungem, sic!, exact la această tristă concluzie: „după 7 ani de europenism fals, culpabil și cleptocrat, ne-am pomenit cu Dodon președinte – protejatul oligarhului Plahotniuc și vajnic ucenic al comunistului Voronin”. Cum de a fost posibil însă ca o putere coruptă, incultă și românofobă să fie înlocuită cu o alta, aparent democratică și proeuropeană, în esență la fel de nefastă pentru destinele acestei așchii de popor? La această întrebare ne-ar fi putut răspunde rezultatele anchetei judiciare asupra cazului „7 aprilie 2009”, pe care nu le avem nici până azi, or, ceea ce avem nu e decât praf în ochi, o simulare a examinării acestei dureroase pagini de istorie recentă.
Dacă ne reîntoarcem cu gândul la acele zile de revoltă – tineri uciși, tineri și tinere torturate prin secțiile de poliție, violențele de la Președinție și Parlament, incendiile, devastările selective din birourile acestora, dispariția Declarației de Independență a R. Moldova, tinerii rași în cap care nu au mai fost identificați (?!), arborarea tricolorului pe clădirea Președinției, trecându-se lejer printre posturile de poliție (?!) etc. –, în fața ochiului minții ni se prezintă tabloul complex al unui rebus la care nu putem găsi decât un singur răspuns: revoluția pașnică a tinerilor a fost compromisă și furată de șacali fără scrupule, fața ascunsă și hidoasă a cărora s-a văzut prin faptele lor în anii ce au urmat – furtul miliardului, schemele de fraudare a populației la gaze și curent electric etc. Astfel, așchia de popor al R. Moldova nu a avut nicio șansă ca, ieșind din cleștele regimului neocomunist, să nu se afunde în mlaștina altui regim: perfid, cinic, duplicitar și corupt prin definiție.
Sunt mai multe cauze care stau la baza incapacității noastre perpetue de a ne desprinde de Estul postsovietic. Cred că, întâi de toate, este/a fost incapacitatea societății noastre postsovietice (obiectivă și, poate, justificată) de a genera din sânul său o clasă politică matură, care să-și asume prin sacrificiu și risc direcția politică a R. Moldova – ruptura definitivă de Rusia, reUnirea cu Țara-Mamă.
Astfel, după minunatele victorii ale Renașterii, chiar primul val de ofensivă a comunismului revanșard face ca elita Renașterii Naționale să se autoexcludă prin „Demisia celor 4” – de la această demisie a pornit defensiva și chiar degringolada Renașterii Naționale.
Alte două mari greșeli care stau la baza ciclicității nefaste și a căderii fără sfârșit a R. Moldova au fost semnarea Actului de aderare a R. Moldova la CSI, act de trădare și miopie politică comis de președintele Mircea Snegur, și – cea de-a doua, la fel de gravă, – dizolvarea, de către același președinte Mircea Snegur, a Comisiei de stat pentru studierea cazurilor de susținere directă sau indirectă a puciului de la Moscova. Toată elita comunistă din R. Moldova, în perioada 19-23 august 1991, a fost solidară cu puciul de la Moscova, lucru care putea fi demonstrat (eram, în acel timp, primar de comună și știu ce spun). Înlăturarea de pe arena politică a „puciștilor solidari” ne-ar fi salvat de parlamentul agrarian din anul 1994, așa-zisul Parlament „al lui Mitică”.
În aceste bulboane tenebroase își au originea primele fraudări ale cetățenilor R. Moldova: afacerea cu bonurile patrimoniale, care (de ce oare?!) este o temă tabu în societatea noastră, uitată/lăsată baltă până și de economiștii noștri; afacerea (sic!) Codul Funciar al R. Moldova, prin care s-au îmbogățit și au pus mâna pe mursa pământului și pe terenuri unice (!) aceiași comuniști latifundiari. Aceste două „operațiuni” sunt, cred, primele dintre cele care au cauzat exodul în masă al populației R. Moldova.
Ciclicitatea nefastă și căderea fără sfârșit o datorăm atât caracterului nostru lipsit de verticalitate, vână, limpezime, capacitate de sacrificiu și risc, așa cum reiese și din exemplele de mai sus, cât și condițiilor geopolitice în care suntem. Duplicitatea Occidentului, de asemenea, a avut și mai are un cuvânt greu de spus în situația noastră fără ieșire. Occidentul cochetează pe față atât cu Rusia expansionistă și revanșardă, cât și cu ideea comunistă și socialistă, oricât ar fi de straniu (explicabil și asta: aceste teorii au rămas dulci și atrăgătoare pentru Occident, or, experimentul sovietic nu s-a consumat pe pielea lui).
Sunt înclinată să cred, de asemenea, că Occidentului îi convin două lucruri:
1. rămânerea R. Moldova, cât mai mult timp, în condiția de zonă de tampon între Est și Vest, cel puțin până la anumite schimbări de ordin politic în Rusia;
2. această „trambalare” a R. Moldova (poate și a altor teritorii) între Est și Vest – speră Occidentul – va aduce, în timp, mai mulți cetățeni (o masă critică convingătoare) la convingerea fermă a necesității direcției pro-Vest.
Este, cred, o greșeală fatală a Occidentului, or, între timp, Rusia revanșardă nu pierde timpul, își reafirmă dominația asupra acestui teritoriu (și nu numai), sfidând toate normele internaționale.
Sunt de părere că suntem într-o capcană istorică mortală. Ani la rând ne mângâiam timid (sau cu apetență) cu gândul că se va face schimbarea biologică de generații, că vin tinerii care nu se încurcă în problema identitară etc. Realitățile la zi ne conving că proporția dintre conștienți și inconștienți se menține și în rândul tinerilor care au venit/care vin continuu.
Doar instruirea și cultura, doar un mers în popor, doar o unitate sacră și indestructibilă a intelectualității noastre ar mai putea salva ceva. Suntem noi capabili de așa ceva?! Mă întreb continuu în ce măsură avea dreptate Eminescu atunci când scria de golul etnic? Am foarte des sentimentul că golul etnic e o boală incurabilă, mai ales într-o margine de țară atât de infectă. Dar e destul să aud o doină interpretată de Dumitru Fărcaș sau un cântec de Grigore Leșe și toate spaimele mele dispar.
Trebuie să privim la înfrângerea noastră în alegerile prezidențiale ca la o victorie, or, a fost o mare coagulare a societății spre un singur pol, cel european (Dodon e un accident jalnic, agresiv, ridicol și anacronic), și de aici să ne alimentăm speranța.
 
Marcel Gherman
 
Cred că o soluţie ar fi să ne întoarcem la situaţia din anul 1989, când se acumulase o masă critică de nemulţumire generală şi populaţia a început să-i ia pe fugă pe toţi acei profitori care se îmbuibaseră pe capul nostru. Nici toate armatele pământului nu ar putea să prevină căderea unui regim urât de popor. Până la urmă, cetăţenii sunt cei care întreţin sistemul prin munca lor, şi nu invers.
Ne-am pomenit în această stare printr-un concurs de împrejurări. Cel mai mare factor negativ este reprezentat de o anumită parte agresivă a minorităţii rusofone. Nu mă refer aici la ruşii şi ucrainenii oneşti, am cunoscut mulţi dintre aceştia şi doresc ca drepturile şi condiţiile lor să fie asigurate în continuare. Aş dori să coexist mai degrabă cu ei decât cu unii lumpeni „moldoveni”. Problema o constituie acei vârodki care votează sistematic un partid ce ne-a ucis rudele (şi le-a nimicit, în primul rând, propriile lor popoare). La ultimele alegeri locale, aproape jumătate din locuitorii Chişinăului au votat o persoană care a ameninţat că ne va împuşca copiii – Zinaida Greceanîi!
O altă problemă sunt acei politicieni occidentali care susţin şi favorizează sistematic dictatura comunistă în Republica Moldova. Mă refer la Comisia de la Veneţia, care a relegalizat simbolurile comuniste, dar acuz şi Tribunalul de la Haga şi alte structuri occidentale avizate, care nu l-au judecat pe criminalul Vladimir Voronin pentru faptele din 7 aprile 2009.
Brexitul şi alegerea lui Donald Trump au developat pecinginea rasismului, care zace în sufletele multor occidentali. Sunt acei lumpeni care doresc să paraziteze pe munca altor etnii, dar în acelaşi timp vor să se închipuie Lorzi şi Ladies. De multe ori aceste categorii sociale ajung să determine politicile internaţionale. Cred că americanii ar trebui să se debaraseze de acei neghiobi care promovează strategii nefavorabile românilor şi prin aceasta îşi aduc un prejudiciu propriului stat. Cine să fie adevăraţii susţinători ai intereselor şi valorilor occidentale, românii basarabeni sau băbătiile comuniste?
Un alt element negativ îl reprezintă oportuniştii basarabeni, care ar trebui să fie luaţi pe fugă pentru ipocrizia lor. Dar să amintesc şi de atitudinile ambigue ale unor persoane de peste Prut. Nu există român basarabean care să nu fi fost înjurat de nenumărate ori în viaţă de rusofoni, fiecare dintre noi avem multe rude nimicite de regimul comunist, trăim într-o stare permanentă de teroare psihologică, economică şi fizică. Oare faptul că dorim să ne protejăm drepturile şi libertăţile elementare ne face să fim naivi şi infantili? Sau poate limitaţi? Câtă înţelepciune e în a trăda interesele propriei ţări pentru oportunităţi efemere sau de frica să nu spună ceva nişte străini?
Ca să închei, mi se pare că în acest caz intelectualii nu prea au ce să facă. Recitalurile de „poezele” nu vor rezolva nimic. Pana nu va fi niciodată mai puternică decât arma. O armă poate fi învinsă doar de un alt om înarmat. Avem nevoie mai curând de politologi cu metodă şi strategie şi, în cazul unui Endgame după model Euromaidan, de militari. Să nu ne facem iluzii.
 
Călina Trifan
 
N-am să mă erijez în expert, fiindcă acum avem mai mulţi ca niciodată. Toţi ştiu ce şi cum, se dau cu părerea, dar carul stă pe loc, mai rău, se duce în râpă... meschinăriile politice se înmulţesc... oamenii se înrăiesc... se plâng de sărăcie (materială)... într-un cuvânt, nemulţumirea e generală, dar niciunul nu-l aude pe celălalt. Şi nici nu vrea să-l asculte (audă) – pentru că, vezi tu! – el ştie mai bine, sau invocă faptul că „s-a spus la televizor”. Maşina de cretinizat funcţionează chiar mai bine decât în perioada sovietică. Apostolii momentului au paloarea meschinăriilor, dar cetăţeanul nu ştiu cum se face că e surd şi orb şi nu poate să distingă „pe cel cu adevărat mare de cel doar aparent mare”! Mai rău, îi glorifică şi îi face idoli pe bonzi! Îmi pare rău s-o spun, dar, ca cetăţeni, ne-am transformat în roboţi, ne-am desufleţit, dacă se poate spune aşa, ne-am urâţit, nu credem în ziua noastră de mâine şi nu lucrăm pentru ea, ne lăsăm pradă isteriei şi indolenţei, vezi, e ultima zi, mâine e potopul... Nici noi nu ne dăm şanse, ce să mai vorbim de alţii...
În Însemnări de iarnă despre nişte „impresii de vară” Dostoievski se întreba: „Ce este un om fără un milion? Un om fără un milion nu este acela care face tot ce doreşte, ci acela cu care se face tot ce se doreşte!”. Vedeţi, timpul nu schimbă prea mult conţinutul istoriei! De aici, dorinţa de putere materială şi aversiunea pentru spirit (mai deunăzi, cineva la o televiziune declara cu toată seriozitatea: „ei nu pot fi vipuri, pentru că sunt săraci şi nu participă la corporative”).
Societatea, ţara arată de fapt aşa cum sunt oamenii ei. Putem să căutăm şi alţi vinovaţi, să dăm vina pe politicieni, pe guvernanţi, dar ei nu cad din lună, se aleg dintre noi şi ne reprezintă. S-a văzut şi la alegerile recente că preşedinţii aleşi de popor nu se deosebesc radical de cei aleşi de parlamentari. Era nevoie de această schimbare? N-a fost ea doar o trăsnaie politică sau chiar o cursă?
Nimic mai trecător decât politicienii... O smulgere din timpul vitreg şi din mocirla ignoranţei nu este posibilă fără cultură (generală, politică, cetăţenească), fară iubire şi mândrie pentru ţară, municipiu, localitate… Dacă nu vrem cu toţii să fim de folos ţării în care trăim, ciclicitatea nefastă ne va mai urmări... atâta cât o vom genera.
 
Gheorghe Erizanu
 
Scriitorii basarabeni nu trebuie să mai salveze omenirea. Nici România. Nici Republica Moldova. Nu e nevoie să se ia de piept cu Statele Unite prin ambasadorul Pettit sau cu Rusia lui Putin.
E nevoie de lucruri simple: să-și scrie onest opera; să aprecieze corect operele colegilor; să iubească natura și să publice texte alese (cel puțin, câțiva copaci să salveze prin omiterea volumului inutil sau tipărirea exemplarelor inutile); să iasă din interesul de gașcă (mai ales că pot face parte din Imperiul Literelor).
Munca scriitorului nu se încheie atunci când predă manuscrisul la editură. Atunci când apare cartea abia începe munca cea grea a scriitorului. Cartea trebuie promovată. Știu că drumurile Basarabiei sunt grele, noroioase. Dar Basarabia e mică. Și poate fi brăzdată în lung și în lat. Pentru promovarea propriei cărți și pentru promovarea literaturii de calitate. Cu bun-simț. Și e nevoie de timp, de mult timp ca să facem asta. Rezultatele vor veni peste o generație. Trebuie să fim conștienți de asta. Și perseverenți.
Să încercăm să participăm la proiecte deschise. Să evităm cerșitul banilor publici doar pentru că suntem scriitori. Să monitorizăm puterea. Corect.
Să facem lansări de carte. Pentru public. Nu pentru propria glorie. Să oferim premii literare. Pentru public. Nu pentru marile orgolii.
Misiunea scriitorilor este exact ca și a celorlalți cetățeni ai Republicii Moldova. Să-și facă onest și pe cât de bine posibil munca. Pe propriul segment. Nimic mai mult.
Nu știu ce trebuie să facă intelectualii. Probabil, ar trebui să uite noțiunea de intelighenție, cea din secolul XIX. A fost cândva. Într-o țară analfabetă.
 
Pagini coordonate şi redactate de Aleutina Saragia