Categorii

Parteneri

Povestiri din Tokyo sau romanul unei pisici (Nick Bradley, Pisica și orașul. Traducere din engleză și note de Magdalena Ciubăncan)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Povestiri din Tokyo sau romanul unei pisici (Nick Bradley, Pisica și orașul. Traducere din engleză și note de Magdalena Ciubăncan)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Nu-i tocmai lesne să scrii despre un volum de debut, mai ales când avem de-a face cu un autor tânăr (Nick Bradley s-a născut în 1982) și când nu poți intui încotro s-ar putea îndrepta cariera lui literară, ce subiecte și forme de expresie literară va alege pe viitor. Mai mult, în ecuația cărții de față, mai există cel puțin câteva elemente înșelătoare. În primul rând, că autorul – născut în Germania, copilărind în Marea Britanie și îndrăgostit iremediabil de Japonia (despre care și scrie) – e imposibil de plasat într-un orizont de așteptare cultural. În al doilea rând, coperta volumului publicat în colecția Raftul Denisei a editurii Humanitas Fiction e teribil de iluzorie în naivitatea ei pastelată. În al treilea rând, aș spune că atât de bine i-a ieșit Magdalenei Ciubăncan traducerea, încât ar merita poate comparat originalul englezesc cu varianta în română pentru a vedea dacă întregul merit stilistic îi aparține lui Nick Bradley sau nu.
Pisica și orașul poate fi considerat deopotrivă roman sau volum de povestiri. Cele cincisprezece bucăți distincte de text pot fi citite atât ca povestiri de sine stătătoare, care comunică doar vag, prin personaje episodice, elemente de decor, realități comune de fundal, fie pot fi înțelese drept capitole într-un roman închegat. Indiferent de grila de lectură, vase comunicante există, după cum avem și două elemente centrale, care subordonează întreaga proză: spectrul orașului Tokyo și prezența realist-magică a unei pisici.
Una dintre cele mai puternice proze ale cărții este chiar cea de debut, Tatuajul, funcționând perfect atât ca ramă pentru viitoare narațiuni, cât și ca element declanșator al intrigii. Naomi, o tânără de 18 ani, foarte lucidă și aproape ireal de lipsită de emoții (personaj-arhetip pe care l-am regăsit adesea și la Haruki Murakami), dorește pe spate un tatuaj al întregului oraș Tokyo. Pentru asta, apelează la serviciile lui Kentaro, un artist singur, neînțeles, care lucrează după metode clasice, de regulă, cu partizani ai temutei Yakuza. Deși inițial nu dorește să dea curs cererii, Kentaro acceptă în cele din urmă și-ncepe un migălos proces de a tatua pe spatele fetei cartier cu cartier. Aici intervine însă un element de fantastic ce schimbă regulile jocului. Tatuatorul, dintr-un impuls ludic, desenează pe spatele fetei și o pisică, numai că nu mică-i va fi mirarea să vadă că aceasta începe să colinde, de colo-colo, prin desen, imposibil de găsit acolo unde ar fi trebuit să fie. Convins că mintea îi joacă feste, Kentaro alunecă rapid în depresie și sfârșește prin a încerca să-și ucidă clienta, crezând că astfel va omorî și pisica pentru care dezvoltase o cumplită obsesie. „Orașul era însă acolo. De parcă îl vedea din spațiu. Ochii minții îi erau o cameră de filmat îndreptată în jos. Apoi camera a început să focalizeze, concentrându-se pe globul pământesc, apoi pe Japonia, apoi pe Tokyo, până la nivelul străzilor. A zburat prin acoperișul roșu al salonului de tatuaj și acolo s-a văzut pe el însuși lucrând, pe spatele perfect al lui Naomi, la tatuajul orașului. Camera nu s-a oprit. A pierdut controlul. A zburat din nou în tatuaj și a continuat să meargă în jos: prin Japonia, prin Tokyo, prin Asakusa, prin acoperișul salonului și din nou în tatuaj. Iar apoi încă o dată și încă o dată, neîncetat.” (p. 23)
Pisica aceasta miraculos-obsedantă apare de-a lungul cărții în celelalte povestiri, plimbându-se la fel de nonșalantă ca pe spatele fetei din povestirea-cadru. E un mise-en-abîme de manual izbutit de Nick Bradley, iar personajul său necuvântător devine un soi de ghid itinerant printr-un oraș desprins parcă din mintea tatuatorului: pe marginea prăpastiei și a nebuniei. Acest Tokyo zugrăvit magistral e deopotrivă alienant și hipnotic, nostalgic și visător, depresiv și vibrant. O metropolă gata să facă implozie de la prea multe vieți trăite anapoda.
Majoritatea personajelor seamănă cumva între ele și, cu excepția unor voci narative feminine pe care prozatorul nu le stăpânește chiar perfect, celelalte sunt deopotrivă plauzibile și foarte atașante, fie că vorbim de artiști care au ajuns să trăiască în hoteluri abandonate, detectivi, străini aflați în trecere prin Japonia, fotografi ori taximetriști. Sunt cu toții voci ale unor suferințe lăuntrice pe care mai mereu încearcă să le mascheze. Așa cum și cârmuitorii orașului, pregătindu-se de Olimpiadă, caută să ascundă tot ce nu merge strună, arată rău ori nu concordă cu imaginea idilică a unui Tokyo văzut prin filtrul unei agenții de turism. Coperta volumului, de care spuneam la început că-i înșelătoare, seamănă cu o poză de profil, îndelung căutată, de pe un cont de social media. Povestirile lui Nick Bradley sunt însă o radiografie dureroasă a sentimentelor, năzuințelor, șanselor irosite de fiecare, clipă de clipă. „Mari detesta bărbații japonezi. Erau prea politicoși. Prea tăcuți. Prea stricți. Prea severi. Prea pretențioși cu aspectul fizic. Prea aroganți. Prea probabil să iasă cu ea când abia trecea de douăzeci de ani pentru ca apoi să se căsătorească cu altcineva. Mari renunțase la bărbații japonezi după el. Mai ieșise cu niște tipi de culoare și petrecuse multă vreme în cluburi de hip-hop. Adora sexul cu ei. Dar știa bine că ceea ce își dorise întotdeauna era să se așeze la casa ei cu un gaijin alb. Voia un copil cu George, cât mai curând. Acesta îi era viitorul. Și cum stătea întinsă în camera de hotel din Kyoto, răsfoind carnețelul lui George în timp ce acesta făcea baie, a făcut ochii mari când a citit un anume fragment. Mari vorbește întruna despre un copil. Știu că asta e ceea ce vrea și poate că și eu vreau același lucru. Doar că nu sunt sigur. Nu sunt sigur că pot trece prin toate din nou. Deja am un copil și e așa de departe. Mi-e un dor îngrozitor de fiica mea. Ce fac cu viața mea?” (p. 158)
Formal vorbind, Pisica și orașul e o încântare. Autorul jonglează cu registre și cadre narative cu o naturalețe care nu ar trăda faptul că ne aflăm în fața unui volum de debut. Inclusiv vizual, cititorul are parte de un adevărat caleidoscop din care nu lipsesc bucăți de teatru și didascalii, benzi desenate, fotografii. Dar, deși postmodern ca formă și structură, volumul de față este unul cât se poate de clasic pe spații mici, în construcția frazelor și intenționalitatea auctorială. Nick Bradley izbutește să scrie o carte ciudată, care te bântuie, te-nchide în angoase, te macină și te recompune aproape instantaneu. Și care, probabil, pe mulți îi va face să-și dorească să vadă Tokyo cu ochii lor sau, de ce nu, măcar să-și aciueze prin preajmă o pisică.
_______
Nick Bradley, Pisica și orașul. Traducere din engleză și note de Magdalena Ciubăncan. Humanitas Fiction, București, 2021, 320 p.