Nu există capodopere în cartea Aureliei Borzin De-ale vieţuitoarelor (Bucureşti, Editura Vinea, 2014). Lyotardiana demitizare şi desacralizare a spaţiului literar sunt asistate – parcă pentru puritatea experimentului – de un discurs care tinde spre barthesianul „gradul zero al scriiturii”. Elegii, dar fără interogaţii sfâşietoare; ode, dar fără semne de exclamaţie; satire, dar fără sarcasm. Termenul „realism”, inaplicabil poeziei, aici s-ar potrivi în scop explicativ-demonstrativ: o realitate fără etalarea atitudinii (fie critică, fie elogios-poetică).
Textele sunt decupate, fără excepţie, de pe blogul autoarei, un soi de jurnal intim scris, după moda timpului, în văzul lumii. Adevărat, e un blog mai special, în care orice fapt demn de reţinut a fost înregistrat în formula scripturală conformă rubricii. Ne-gândite ca fragmente de carte, textele surprind nu numai evenimentul sau reflecţia, ci şi starea (poetică) din ziua respectivă. De aici şi refuzul meu de a vorbi în termeni de capodoperă (la care mai vechii postmodernişti au renunţat ca la un fenomen inutil sau inexistent). Un text sau o secvenţă anume devine central(ă), devine cap-de-operă în funcţie de perspectiva lecturii. 
Deşi e o carte despiritualizată, urmărind o istorie a unei familii în materialitatea ei biologică (vezi titlul), nici autoarea, nici personajele ei, nici cititorul nu pot evita întâlnirea cu cartea, cu livrescul. La o lectură de ansamblu, reconstituind „scene” din viaţa familiei: El, Ea, Copilul (nenăscutul din uterul matern, apoi nou-născutul), recunoşti o istorie arhetipală. Numai că ea nu începe cu coasta bărbatului, ca materie primă. Premisa-preistoria-pretextul e cartea. 
Ambii eroi, aceşti Adam şi Eva de viţă nouă, sunt născuţi din coasta unei biblioteci: „I-am împrumutat Gaston Bachelard, Apa şi visele, / el a vrut să-mi atragă simpatia cu A supraveghea şi a pedepsi,/ de Foucault. / Ne-am întâlnit să ni le restituim, am mai făcut schimb de câteva titluri,/ am trecut la beletristică, la literatură erotică. /Ne aduceam unul altuia cărţi cu sacoşa,/ ne vedeam mai des, mult mai des decât reuşeam să le citim, / cărţile deveniseră doar un pretext. / De la un timp nu ni le mai restituiam, / ni le împrumutam pe un termen nelimitat, ni le dăruiam. /Am făcut schimb de biblioteci cum am fi făcut schimb de case. / Când am avut nevoie de unele volume împrumutate,/ plimbatul acestora pe drumuri înapoi, / căratul bibliotecilor în locurile de unde au fost strămutate/ ni s-a părut mai anevoios, / am zis că mai bine ar fi să trăim împreună,/ îi ştiam în detalii configuraţia minţii,/ i-o mângâiasem odată cu atâtea cărţi pe filele cărora/ mi-am plimbat ochii, / gândurile, buricele degetelor. / Am reconstituit drumul lui Marguerite Yourcenar / care înainte de a se căsători, pardon, de a scrie / despre Marcus Aurelius, / a citit cam tot ce citise acesta.” (Ca-n cărţi)
Dacă cititorul s-ar opri aici, ar putea să creadă că-i opera unui autor optzecist care, înainte de a scrie, a devorat biblioteca ce îl precedă (şi pe care o reciclează). Nici pe aproape! Pentru Aurelia Borzin biblioteca nu este subiect al reciclării, ci obiect al cercetării, unul de rând cu bărbatul iubit şi copilul încă nenăscut, cu fularele şi bibelourile. 
Un poem e construit pe enumerarea obiectelor, a celor „pre-istorice”, la care se renunţă. Aşa cum şarpele îşi leapădă pielea înaintea unui nou ciclu, înainte de a începe aventura familială comună (cartea-i o istorie lirică a căsniciei): „Înainte de a aşeza lucrurile în dulapul comun, / am triat obiectele, hainele, lenjeria lui, el pe ale mele. / Altfel ne-ar fi părut rău să renunţăm la cele ponosite de-a binelea,/ mai au încărcătură emoţională,/ ne amintesc de vieţile noastre înainte de a ne cunoaşte, / ne-au fost dăruite de persoane apropiate la acea vreme. / Dacă ne-am fi potrivit firilor noastre, apartamentul era de mult muzeu. / Unul în faţa celuilalt, fără drept la revoltă, / eu arunc o haină de-a lui în mijlocul camerei, el una de-a mea, / eu fotografii de-ale lui, el de-ale mele, / eu căciula, fularul dăruite de exa, / el bibelourile dăruite de exul. […]” (Ritualic). Foarte cinematografică scena.
În general, episoadele surprinse ar fi un bun scenariu dacă nu de film, atunci de clip muzical, de imagini-fundal pentru vreo baladă rock (sau, mă rog, rap). Şi, dacă am ajuns aici, iată cum se închide cartea, cu ieşirea teatrală a eroinei din scenă: „Îmbrac rochia de culoarea coralului, care-mi lasă spatele gol. / Mă rujez la fel de aprins. / Îmi trec în jurul gâtului un fular vaporos. / Iau din portmoneul lui câteva bancnote. / Închid uşa lăsându-i pe toţi trei de partea cealaltă. / În geantă am... Să ucizi o pasăre cântătoare.”
În acest fel, o carte domestică şi ambientală, deschisă cu Bachelard în primul vers, se închide, cumva explicit livresc, cu romanul lui Harper Lee în ultimul. Referinţele culturale nu sunt (doar) paradă de erudiţie, ci detalii ale aceleiaşi recuzite de anturaj, precum pizza, computerul sau elasticul din păr. Dacă numele invocate în legătură cu o plimbare prin cimitirul Père Lachaise sunt cumva previzibile şi irelevante: Balzac, Nerval, Delacroix, Proust, Apollinaire, Modigliani, Edith Piaf, Baudelaire, atunci cele care apar în contextul domestic divulgă interese culturale şi preferinţe de lectură: Freud, Bachelard, Foucault, Péter Esterházy, Umberto Eco, Marguerite Yourcenar. Literatura nu e singurul ombilic cultural. Într-un loc apare trimiterea la Dejunul pe iarbă al lui Edou­ard Manet, iar o altă referinţă esenţială este filmul Le scaphandre et le papillon, după cartea lui Jean-Dominique Baub, o istorie dramatică despre ce înseamnă să fii încuiat în propriul corp neputincios.
Povestea sarcinii e una exemplară. Într-un fel, ea poate fi citită şi ca un îndemn pentru femeile gravide de a-şi poetiza, de a-şi literaturiza (şi de a-şi ironiza, la necesitate), în scop terapeutic, această fază, deloc ordinară, a vieţii: „Uit cuvinte, el o face pe psihanalistul:/ voiai să spui sfeclă, cu ce se asociază în mintea ta?/ Cu sângele.”
Povestea cu aşteptatul naşterii Degeţicăi se dramatizează, cu o trimitere evidentă la secvenţa respectivă din Tinereţe fără bătrâneţe… (dar degradând ludic-decadent): „Am încercat s-o convingem, i-am făcut promisiuni, ne-am luat împreună cu el diferite angajamente întru binele,/ fericirea ei, / ea – nimic. Se lăfăie în culcuşul pântecelui meu / întinzându-şi corpul în belşug, desfătare. Obrăznicie curată!/ […] Când am înţeles că n-am nicio putere de convingere asupra ei,/ din contra, îi fac viaţa mai dulce, mi-am zis că trebuie, / dar TREBUIE să-i fac viaţa imposibilă. / Atunci au venit ceaiul din pelin,/ urcatul şi coborâtul scărilor, alergatul prin casă, / săritul pe minge, mâncărurile picante, zbenguitul – / în tentativele noastre de a o scoate ca pe vulpe din vizuină – cu băţul./[…]” Şi parcă începuse grav-mitologic!..
Scenele acestea sunt la limita dintre poezia maternităţii, proza căsniciei şi anecdoticul cuplului. Un tablou-emblemă pentru coperta cărţii ar fi balanţa (polisemantică) sau „pendulul lui Foucault”, care este leagănul (cu, vai, atâtea dulcegării poetice posibile), balansând între doi părinţi-scriitori de cărţi şi bloguri: „O punem în leagănul instalat între birourile noastre, / o mişc lin cu piciorul în direcţia lui, el în direcţia mea, / de parcă am echilibra o balanţă, cu tălpile nedezlipite de leagăn, / de parcă le-am avea cusute acolo, / până când unul dintre noi împinge leagănul mai cu forţă, / îl lăsăm să se mişte un timp cu de la sine putere, în tăcere,/ doar tăcăitul tastaturilor noastre care se iau la întrecere. / Ce faci? mă întreabă pe skype, Scriu pe blog,/ Poate reuşim să bem un ceai.”
Nu este, ziceam, o carte de capodopere poetice (ştiu că afirmaţia asta, repetată, o va enerva pe autoare şi pe fanii ei). Sunt aici consemnări pe blog, adunate într-o construcţie fără termen de referinţă. Poate chiar uşor derutantă. Dar însumarea textelor face un volum absolut remarcabil. Poate fi şi un posibil model pentru poezia de azi, aflată într-o uşoară derută: trecută prin fazele sale emoţională,  intelectuală, livrescă etc. … ce ar mai avea de spus? Şi, mai ales, cum ar mai putea s-o spună? Simplu: scrii de parcă lumea ar începe chiar aici şi acum, cu apariţia în viaţa ta a unor spectatori: a unui bărbat, a unui copil, cu care comunici încă de când este în uter şi care te monitorizează…
Structura cărţii este una nelineară, dar destul de limpede: sunt poeme din „jurnalul Degeţicăi”, fiecare membru al familiei fiind radiografiat de copilul din uter; sunt poeme din ciclul „un bărbat”, un fel de ode fără semne exclamative; în fine, ceea ce s-ar numi propriu-zis: blog, jurnal de bord al familiei. Poemele alternează, fără a aduna numaidecât într-un singur fişier toate textele unei „rubrici”. Poeme de o sinceritate care uneori poate să şocheze.
„Fetele rele” ale poeziei române din Basarabia sunt, poate spre surprinderea multora, nişte tipe foarte inteligente. Pe partea erotică, acest jurnal poetic are şi emuli: Maria Pilchin în Poeme pentru Ivan Gogh duce la paroxism erotismul domestic. Ceea ce ar putea să confirme presupunerea mea că acest gen de poezie poate fi un prototip. Deduc din lectura cărţii că inteligenţa (autentică, necontrafăcută, neetalată) e o calitate nativă, nu una acumulată, precum s-ar crede. Contabilizez şi schimbarea tehnologică nietzscheană: Naşterea poeziei din jurnalul public (nu intim): blogul contemporan. 
Pe de altă parte, lacunele cărţii sunt la suprafaţă (se pare că autoarea nici nu încearcă să le ascundă), sunt aproape inevitabile, pândind din ambele extreme ale discursului. Unele texte sunt atât de mult coborâte la nivelul însemnărilor neînsemnate, al cotidianului alb ca impresie şi ca expresie (coborâte la, spuneam, gradul zero al scriiturii, ceea ce presupune din oficiu un minimalism implicit, structural), încât poezia nu le vizitează defel; iar altele sunt forţate în expresie şi atunci artificiile sau eforturile poetice ies prea mult în evidenţă.
Am renunţat la cuvântul „capodoperă” ca impropriu acestui context. Nu lipseşte însă aici ceea ce s-ar numi poezia poezie (chiar dacă scopul urmărit de autoare nu este estetica pură). Iată o bijuterie, o mostră de poezie autentică, antologică după mine, sinceră şi curajoasă ca expresie şi consistentă poetic: „Nu găsesc sensul vieţii./ Peste câteva zile voi uita că-l caut,/ uitarea va fi un fel de găsire.” (Turbulenţe premenstruale). E aici (în carte) şi o – involuntară – replică neintenţionată (din interiorul literaturii şi al autenticităţii), inteligentă, catifelată şi discretă la invazia „romantismelor glamour”, intrate în circuitul (para)literar pe filiera blogurilor, a reţelelor de socializare, a cuconadelor şi a saloanelor mondene.
_______________
Aurelia Borzin, De-ale vieţuitoarelor, Bucureşti, Editura Vinea, 2014, 78 p.