Categorii

Parteneri

Poezia la ora antologiilor

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Poezia la ora antologiilor

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Genericul acestui text mi-a fost sugerat de câteva antologii, apărute de curând şi aparţinând mai cu seamă generaţiei ’80, care intră în zodia bilanţurilor (provizorii). Este o iniţiativă salutară, sosită din partea autorilor şi a editorilor.
Vom începe cu două antologii de autor, apărute la Editura Cartier. Probabil întâmplarea face ca volumele să denote şi alte trăsături comune, pe lângă faptul că au apărut la aceeaşi editură, colecţia fiind concepută astfel încât să conţină doar vreo două referinţe critice sumare:
- ambii autori au publicat câte trei cărţi, chiar dacă cea de a treia carte a lui Iulian Fruntaşu a fost inclusă în acest volum sub forma de inedite;
- ambele referinţe de pe coperta a patra (a lui Em. Galaicu-Păun la volumul lui Fruntaşu şi cea a lui Ioan Holban la volumul Mariei Şleahtiţchi) pun în evidenţă celebrul raport barthesian dintre literatură şi corporalitate;
- amândoi au debutat în aceeaşi perioadă (cu puţin înainte de 2000);
- ambii au confirmat târziu cu cea de a doua carte (I. F. după 10 ani, M. Ş. după 12).
Paralelismele se încheie aici şi poartă un caracter mai mult exterior, date fiind formaţia şi activitatea diferite ale autorilor.
 
Brodarea în interioritate
Familia, cuplul, relaţia cu timpul fragmentat şi cu timpurile, spectacolul localizat undeva într-un interior, fie în spaţii reduse sau chiar în propriul interior, precum şi meditaţia asupra textului devenit obiect poetic – sunt tot atâtea teme care se desprind la lectura poemelor din volumul de debut al Mariei Şleahtiţchi.
Atitudinea eului artistic este calmă, chiar dacă nelipsită de nerv. Poeta adoptă nu tonul combatant, ci căutarea/oferirea unei alternative. Sintagma „brodez din interior” (las altor femei) e cea prin care se autocaracterizează. Brodarea în interioritate o poartă spre elementele psihosomatice care îi populează poezia: „ca într-un ochi marin/ mă caut(ă) în oglindă” (ca într-un ochi marin); „acum vreau să locuiesc/ mustirea calmă a pieliţei/ tale de măslin înflorit” (las altor femei); „renunţ generos la riduri/ şi fire cărunte// îmi iau aluniţele manichiura/ silueta/ picioarele lungi” (renunţ generos).
Există la M.Ş. o poezie a durerii înăbuşite, sublimate în metafore-aluzii. Dincolo de selecţia atentă a verbelor şi adjectivelor se întrevede un reproş, în spatele căruia lipsesc însă notele biograficului: „nici chiar din milă/ nu mă induce în eroare/ du-mă mai bine în păcat/ într-un timp pus pe poliţă/ într-o rană a clipei/ într-o plagă a vremii”, mărturiseşte în Poem cu verbe la imperativ. În ciuda faptului că acest tip de dialog este caracteristic îndeosebi poeziei feminine, imprimând volumului o alură intimă, poezia ei nu se confundă totuşi cu jurnalul.
Încă de la debut poezia M.Ş. se distinge nu numai printr-un intelectualism accentuat, ci şi prin faptul că scrisul devine „hrană” literară. În acest sens, o astfel de poetică este mai apropiată de optzecism, chiar dacă poeta a debutat când fenomenul se produsese deja. Realitatea frustă, dură, care va năvăli în poezia sfârşitului de mileniu, este prezentă doar în calitate de reper al comparaţiei sau opoziţiei: „poemul de luni/ nu a fost scris/ nu a putut fi scris/ fiindcă/ am spălat geamul la bucătărie” (…) „poemul de luni marţi miercuri/ simple efemeride” (poemul de luni). Nu numai poemul, ci şi romanul pe care îl citeşte „în pat” sunt luate sub lupă. Doi autori par a fi privilegiaţi: Virginia Woolf şi Gheorghe Crăciun. Lectura şi scrisul formează adevărate circuite, iar contingentul este spaţiul în care stagnează. Uneori tema literaturii, multiplu ipostaziată, se reflectă în negativ: „nu căutaţi temele şi ideile/ acestor poeme/ ele nu există/ nu depistaţi în texte metafore/ epitete şi comparaţii/ ele nu au nicio valoare” (temă pentru acasă). E şi o atitudine a cercetătorului literar, care îşi exprimă punctul de vedere în materie de poezie contemporană.
În cel de al doilea volum, scenele şi personajele din operele citite capătă mai multă libertate de acţiune. Poeta pătrunde mai adânc în materia literaturii dragi pentru a extrage de acolo propriile obiective. Bunăoară, „frivolitatea” şi „perversiunea” (apocrifele sinelui rătăcitor) personajelor îi sporesc potenţialul poeziei pe care o face. Procedeele de analiză aplicate unui roman se transformă mutatis mutandis în poem. 
Familia, habitatul, el/tu (alteritatea, bărbatul, celălalt, referinţa) capătă mai multă consistenţă. Autoarea renunţă la poemele scurte şi exprimarea eliptico-aforistică în favoarea unor texte mai mari. Apare necesitatea de efuziune, saga. Astfel, unele poeme sunt alcătuite din câteva părţi.
În poemul de dragoste este adepta descrierii sumare, aluzive, surdinizate, ferite de detaliul savuros, de exclamaţia pasională, în general de exhibiţia corporalităţii: „frunzele natale cad/ una pe faţa gălbuie alta/ pe dos pe spatele meu gol cad/ o! întoarsă toată spre tine” (nimic despre dragoste).
Unele experienţe feminine sunt transcrise în versuri, deşi nu se insistă pe un specific genderial, nu se urmăreşte feminitatea „intraductibilă”: „respir cu burta/ mă las pe spate/ inspir adânc expir/ repet exerciţiul” (…) „de tine mă deosebesc fiindcă/ sunt femeie/ şi respir cu întreg universul”. Poemul Pornită alandala pe o coamă de vânt, din care am citat, este construit după modelul Replicilor eminesciene, prezentându-i alternativ pe el şi pe ea şi încheindu-se apoteotic: „el/ îi face loc sub plapumă”, „ea/ se subţie până devine un abur”.
Nostalgia sentimentală e cuprinsă în strigătul oleandrilor rămaşi acasă într-un timp inconturnabil. Versurile adresate fiicei au marcă testamentară şi tonalitate evident elegiacă: „atunci pe mine mă rechem/ îmi ridic pleoapele înfoind cei 2m3/ de ţărână a mea/ şi te privesc adânc albastru// separ apele delaolaltă/ presor o graniţă de măzăriche/ pe mine de tine despărţindu-mă” (te privesc adânc albastru).
În ultimul volum, poeta nu ezită să-şi declare fidelitatea faţă de literatură, un crez numit amor intellectualis: „literatura-i heroina mea/ cocaina cea de toate zilele” (ok! amor intellectualis). 
Cadrul floral cu care îşi garniseşte şi acum poezia emană mai multă tristeţe, în spatele căreia răzbate trecutul. Acesta o conduce numaidecât spre căminul părintesc, locurile natale, fiinţele dragi ale copilăriei, descrise cu deosebită pătrundere. Însuşi câmpul floral e conducător de sensibilitate: „când garofiţele turceşti de la poartă/ în primăvară nu vor mai răsări/ şi vor migra spre-amintire// când cireşul din fundul grădinii/ îşi va coace poamele-aici,/ iar visele dincolo” (…) „văzduhul din Ştefăneşti va fi mai sărac” (fragile IX). 
Nu vacarmul şi drama debordante, ci suspinul florilor „ce mor”, ducând cu sine polenul îmbălsămat al durerii „fragile”.
 
La limita îndoielii
Parcurgând volumul antologic Să fi fost o mare păcăleală? al lui Iulian Fruntaşu, se observă, încă de la debut, interesul său pentru lucruri marginale, ascunse, ignorate în general de poezie, unele dintre ele – adevărate anomalii. Poemul gurii din volumul de debut este precedat de un preambul. După lectura poemului sesizezi că preambulul devine un ghid pentru arta poetică a autorului. Poetul te pregăteşte în eventualitatea în care te vei simţi la un moment dat ca într-o Kunst­kamera. Citită astfel, instrucţia devine utilă. Autorul încearcă din start să-şi definească arta poetică de o manieră cât mai insolită. Să cităm un fragment din introducere: „Această prescripţie a fost găsită în sertarul unui medic stomatolog cu renume, ceea ce presupune că a fost întocmită în deplină cunoştinţă de cauză.” În continuare sunt descrise mai multe deraieri din mintea sucită a unui medic dentist. Poemul urmează o „ilustrare” a „tezelor” acelui medic bizar, încât arta care se profilează reprezintă o combinaţie între estetica urâtului a lui Rosenkranz şi universul coşmaresc kafkian. Bunăoară, suntem introduşi într-un spaţiu în care „disperarea intră pe uşa policlinicii/ ca o limbă neagră, beţivă alunecă pe coridoare şi/ ne găseşte pe noi care stăm în rând ca o coadă/ de câine ce tremură între coloane şi în/ care ducem colaci dentistului…”. Totodată, frica şi oroarea de a vizita medicul stomatolog capătă dimensiuni apocaliptice, transcrise eufemistic în engleză.
În acord cu această retorică afişată se desprinde din volum o atitudine proprie tinerilor rebeli, dar şi poeziei române de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, poezie care căuta să-şi găsească un făgaş propriu. Tinerii poeţi îşi radicalizau discursul, distanţându-se de generaţia ’80. Sondarea în prozaism, dar mai ales în grotesc, era dictată de modul de viaţă de zi cu zi, instalat în lumea estică. Haosul şi griul din jur îţi dictau modelul estetic. Chiar şi poezia răspunde unor solicitări/impulsuri ale timpului. Poeţii, îndeosebi cei tineri, exprimă adecvat, în dorinţa lor de afirmare, conştiinţa artistică a vremii. Sensibilitatea lor este capabilă să transmită oscilaţiile din literatură şi societate. Poemele lui I. F. din acest prim volum, deşi nu pedalează pe social, comunică unele şocuri nervoase ce planau în aerul de atunci. Volumul poartă amprente experimentale. Poetul e în căutarea propriului limbaj, apelând la mai multe: „nu mai rămâne nimic altceva/ să plutesc printre cuvintele/ vinul roşu, alb, danke schön/ ştiaţi că episcopul a// fulgii lebede lacul/ toate acestea ca nişte ABC” (p. 101). Sau alt poem, în care autorul tatonează formele grafice: „Priveşti mişcările mele braţul putern(t)ic –/ şopteşti (!) e deVRE(!)me patul pliant/ în ritm de jazz” (p. 103). Poemul Strigătul din cealaltă extremitate a puştii are forma unei pâlnii (a lui Stamate?). Tentaţiile cu formele grafice vor continua şi în celelalte cărţi/cicluri.
Al doilea volum reprezintă rodul unei maturităţi artistice, dar şi al unei experienţe traumatizante: războiul interetnic din Iugoslavia (poetul s-a aflat acolo în misiune diplomatică). Poezia urâtului, tatonată în volumul de debut, capătă aici substanţă. Tehnica ex-abrupto e folosită şi aici prin intermediul unui poem inaugurator: „asta e ţeasta mea crăpată/ ăsta e creierul meu/ mâncat pe jumătate de viermi” (Poem).
În centru e situată Srebrenica, care căpătase o faimă tragică. Personajul autodescris în textul liminar e de fapt cel al Fiului Omului, despre care aflăm cu certitudine abia în final.
Poetul vorbeşte despre conflict mai ales prin mijlocirea unor personaje, pe care, pentru a mări impactul, încearcă să le particularizeze prin diverse procedee. Unele poeme sunt pline de realități iugoslave pentru a crea o impresivitate sporită. În Rovinj, cândva pe Riva e „narată” povestea scurtă dintre doi tineri. Textul se bazează pe alternarea planurilor: real – imaginar, prezentul curmat – trecut reînviat prin aglomerarea de detalii, în definitiv, viaţă – moarte. Alternează şi persoana gramaticală: la început e utilizată persoana a II-a pentru ambele personaje, apoi sunt diferenţiate: I vs. a III-a. Poemul e o construcţie armonioasă, fără cusur.
Ultimul ciclu nu are un titlu. Autorul îşi pune întrebări de bilanţ. Moartea nu mai e impersonalizată, ca în volumul despre Bosnia, ci e cuibărită în interiorul său. Întrebările poartă caracter direct, iar răspunsurile converg spre un eminescian „pe mine mie redă-mă”: „întoarce-te acolo de unde ai venit, visătoare/ şi nu mai spune nimic, niciodată, nimic” (p. 13). Apare o neîncredere în cuvinte, scoasă chiar în titlul antologiei. Tema tăcerii şi a abandonului este abordată şi în discursul erotic, pe care I. F. îl posedă cu virtuozitate: „De fiecare dată/ când te pierdeam/ mi se jupuia pielea.// Ca o rodie/ cu ochii mici însângeraţi/ te priveam./ Dacă aş putea striga/ aş tăcea –/ să se deschidă/ neantul din mine –/ acolo/ să pier/ fără/ tine” (Dragoste, tu).
Poetul rămâne fidel stilului său de a fi când delicat, când combativ. Ca dovadă a incisivităţii sale serveşte şi reluarea poemului Ţara mea (publicat în România în 1997), în care autorul îşi exprima – acum şi sub forma unei note explicative – poziţia sa faţă de orientarea geostrategică a R. Moldova. 
___________________
Maria Şleahtiţchi, Fragile, Ed. Cartier, Chişinău, 2016
Iulian Fruntaşu, Să fi fost o mare păcăleală?, Ed. Cartier, Chişinău, 2016