Categorii

Parteneri

Poezia, act de curaj

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Poezia, act de curaj

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Cînd primesc texte de la poeţi începători să-mi spun părerea, caut să văd înainte de toate dacă au logică, dacă sînt reflexivi şi dacă au simţ lingvistic, şi abia după aceea dacă au mult invocata sensibilitate. Astea sînt, subiectiv vorbind, cele ce definesc talentul, care fac pîinea talentului. Iar lecturile şi munca pe text – drojdia care creşte pîinea. 
 
Deşi preţuiesc la extrem simplitatea şi esenţializarea – care se obţin greu, prin mult scris şi rescris –, nu am nimic împotriva arborescenţei atît timp cît la final construcţia textului e armonioasă şi inteligibilă ca un copac. (Copacul are o coloană vertebrală, o osatură clară, ajunge întot­deauna... în vîrf, chiar dacă se pierde în crengi mai mari, mai mici, şi-mai-mici şi în frunze.) O propoziţie/ frază/ carte confuză trădează o gîndire confuză. Prin urmare, acurateţea exprimării e semnul unei bune organizări a minţii. Apoi: o „amărîtă” de virgulă bine pusă e, pentru mine, unul din semnele clare ale gîndirii logice. Virgula marchează pauza, se ştie, dar este şi un hotar care desparte domeniile inalienabile ale părţilor de vorbire, ale părţilor de propoziţie, ale părţilor frazei. 
Îmi amintesc cu puţină strîngere de inimă de recitalul făcut acum cîţiva ani buni de o actriță prietenă din poezia mea: auzindu-le, nu-mi recunoşteam versurile, accentele veneau altfel, artificial, pentru că ea punea virgulele în altă parte decît unde le pusesem eu. Logica gîndirii (în consecinţă, şi logica gramaticală) e ruinată dacă nu interiorizezi ceea ce citeşti şi ceea ce vrei să spui...
 
Poezia e, aşa cum o înţeleg eu, un drum spre miezul făpturii umane care scrie, fie ea gravă sau frivolă, robustă sau fragilă, optimistă sau pesimistă, fricoasă ori curajoasă etc. De aceea, cînd citesc poeziile altora caut întotdeauna să găsesc miezul, esenţa autorului. Să-l dibui pe cel care este, nu pe cel care-şi închipuie el că este. Am aversiune faţă de bovarism, faţă de minciuna biografică, despre care vorbea şi Mircea Ivănescu în convorbirile cu G. Liiceanu. Cred astfel că poezia e şi un act de curaj: curajul asumării de sine. 
Dacă nu e un reflexiv, autorul nu-şi poate descoperi straturile de profunzime (dar or fi existînd acele straturi într-un nereflexiv?). Şi va scrie cînd aşa, cînd aşa, după cum îl bate vîntul clipei, al modei, al dorinţei de a avea succes rapid, iar creaţia lui va fi fără amprentă personală, fără culoare dominantă: un talmeş-balmeş de stiluri, teme, citate – talmeş-balmeş poate deştept, poate sclipicios, dar fără şansa de a sensibiliza, de a tulbura un cititor veritabil. Prin urmare, capacitatea de autoanaliză îmi pare o condiţie sine qua non a poeziei şi cred că poet adevărat nu poate fi decît cel capabil să coboare în adîncurile proprii. Reflexivitatea furnizează nucleul dur al textului, materialul de bază. Acel „multum in parvo”, expresie care-mi pare pur şi simplu o definiţie a poeziei...
Sînt mereu surprinsă că unii, care au depăşit de mult adolescenţa (cînd scrisul e o… supuraţie a vîrstei), îşi imaginează că se poate să fii/ să devii scriitor fără a simţi şi cunoaşte foarte bine limba în care scrii. Şi fără a citi, mereu şi mereu, „măiastra carte” a marilor poeţi, prozatori, gînditori români şi străini. S-o fi întîmplînd lucrul ăsta – ignorarea limbajului şi a bibliografiei de specialitate – şi în alte domenii? Sau numai „inspiraţii” cuvîntului cred că literatura se poate face în orice condiţii, mai bine zis fără muncă?