în pîntecul lumii, 
în placenta mea încăpătoare
aud şi văd şi simt acut. toate războaiele 
cu rădaştele şi cărăbuşii le-am cîştigat,
în toate războaiele cu sărăcia am învins –
uşor, cum învingi ploaia de vară, 
ignorînd-o. 
numai războaiele cu oamenii le-am 
pierdut:
nu pot spune azi „sînt tu atunci cînd 
sînt eu”, 
nici sînt eu atunci cînd eşti tu
(dar oare poţi fi eu cînd nu există tu?).
 
totuşi, în culoarul meu veşnic în murmur 
primăvara îmi pare la fel de miraculoasă
ca atunci cînd mîncam flori dulci 
din salcîmii de la poartă şi flori amărui 
din mărul văratic şi lăstari acrişori 
din vie 
şi închideam ochii de atîta lumină 
orbitoare 
învelindu-mi inima şi nu ştiam mai 
nimic
despre moarte şi nu presimţeam deloc 
femeia 
care azi se hrăneşte din memorie, 
ca din placentă fătul cu genunchii 
la gură, 
închis în el însuşi.
 
oare poţi fi eu cînd nu există tu?, se 
întreabă 
uneori ea, care ştie fără nici un folos 
multe 
despre moarte şi despre atîtea războaie 
pierdute cu oamenii, inclusiv în iubire. 
ea, o sumă de euri atît de îndepărtate, 
atît de altfel, încît fiecare poate purta 
fără grijă stigmatul unui tu trădător...
 
mai 2017