Categorii

Parteneri

Pianistul

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Pianistul

Pianistul nostru nu s-a născut pe un vapor, cum s-a întâmplat cu personajul cunoscutei „Legende a pianistului de pe ocean” – filmul regizorului Giuseppe Tornatore, despre viaţa în largul oceanului a unui obsedat artist al pianului. În rest, similitudinile vin în avalanşă, se intersectează şi se identifică prin a avea aceleaşi surse: talentul, dezvăluirea frumuseţii muzicii care le cere sacrificiu şi... un vas de croazieră având un pian cu coadă ce face înconjurul lumii, îi provoacă, îi stimulează, îi energizează, îndemnându-i să se abandoneze unui spectacol non-stop, aplaudat de spectatorii de pe diferite continente urcaţi la bord pentru călătorii romantice pe valurile visurilor şi ale oceanelor.
 
Însoţit de Orchestra simfonică a Filarmonicii Naţionale, Stanislav Jar debuta, la 15 ani, în Concertul pentru pian şi orchestră de Schumann. Şi dacă e să compari această apariţie precoce şi ambiţioasă cu prezenţele sale mai recente de la Sala cu Orgă, te surprinde aventura transfigurării unui copil, elev de liceu, într-un artist concertist de virtuozitate. Fragil, dar totuşi dornic să se afirme, cu o tehnică bine şcolită, deşi încă vulnerabil şi timid, cum sunt de obicei copiii iubiţi prea mult de părinţi şi ajunşi, pe moment, să facă faţă singuri unei situaţii deosebite, acel Stanislav Jar nu mai lăsase nicio sechelă, nici chiar un semn cicatrizat pianistului de 31 de ani de astăzi. Fiind plecat de mai mulţi ani de acasă pentru a studia în Occident cu profesori de elită, originari şi foşti absolvenţi ai şcolii de pian de la Chişinău, viaţa a fost extrem de dură cu el, precaritatea materială, solitudinea, căutarea umilitoare (doar un detaliu) în fiecare zi a unui spaţiu cu pian pentru exerciţiu i-a pus la grea încercare rezistenţa. Nu şi talentul, care absoarbe tehnici, abilităţi, stil, virtuozitate şi, în aceeaşi măsură, se cufundă mai mult ca niciodată în profunzimea sentimentelor, a dezolărilor şi nostalgiilor cu care îl confruntă viaţa. Iar pianul solistic triumfă doar dacă e îmbogăţit de resorturile propriului har, ale orizontului extins, dar şi ale propriei vieţi, ce-i conferă unui interpret personalitate.
 
Exactitate, nerv şi forţă, şuvoaie ritmice furtunoase şi strălucitoare în asociere cu expresie tonică, romantică, sau cu sunetul rotund, discret şi fin – toate într-o permanentă pendulare în care trebuie să pui virtuozitate, imaginaţie şi fantezie. Se întâmpla în Poemul Africa de Saint-Saëns cu Stanislav Jar la una din ediţiile Festivalului internaţional „Nuits Pianistiques”, cu o extindere de la Chişinău la Tiraspol şi Odessa, în compania unor pianişti francezi şi ruşi, cu un palmares demn de tot respectul. O competiţie dintre şcoli şi interpreţi, dintre stiluri şi talente, la care pianistul moldovean vine cu propria viziune şi propriul spectacol, printre fluxurile de bravadă şi episoadele impregnate de lirism ghicindu-se, traduse în sunet, propriile revelaţii şi propriile dureri.
 
Singurul copil în familia muzicienilor Larisa şi Anatol Jar, Stanislav pleca, la 17 ani, în Statele Unite ca să fie studentul pianistului Mark Zelţer, născut la Chişinău şi nume răsunător în anii ’70, când înregistra cu Orchestra Vest-Berlineză dirijată de Herbert von Karajan Concertul nr. 5 Imperial de Beethoven. E greu de presupus dacă în decizia de a pleca prevala propriul impuls sau ambiţia mamei, profesoară pianistă şi ea, dar cert e că şcoala de pian de la Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu” (fost „E. Coca”), unde a studiat Mark Zelţer şi unde Stanislav a fost elev la clasa Liei Oxinoit, îi oferea o anume siguranţă. Viaţa îl va purta însă în sincope, pentru că Mark Zelţer îşi suspendă peste doar doi ani profesoratul, iar studentul său de la „Centenary College” din Louisiana nu reuşeşte să apară în scenă decât ocazional, însoţit de Rowan University Simfony Orchestra şi cea de la East Texas. Revenirea la Chişinău nu a însemnat, totuşi, un pas înapoi, pentru că studiile oricum trebuiau încheiate, şi dacă mentorul său este Serghei Covalenco, pianist concertist şi profesor solicitat în Brazilia şi Portugalia, miza unor studii de calitate e ca şi cum câştigată. „Diploma de Magistru” la absolvire nu-l opreşte să mai accepte o provocare: Alexandr Paley, cel care rupea corzile şi zdrobea pianul nopţile şi dimineţile la acelaşi „Ciprian Porumbescu” şi emigrat, în anii ’80, în SUA pentru a face o carieră internaţională, îl invită la Paris, unde studiile „La Schola Cantorum”, mai exact, la clasa lui Alexandr Paley, cu taxe usturătoare şi o viaţă scumpă în metropola franceză, care i-au ruinat părinţii, – toate acestea l-au maturizat şi i-au extins optica asupra realităţilor vieţii. Oricum, conta rezultatul, „Diplome de Virtuosité”, onorabilă şi de prestigiu, ca şi Premiul la Concursul internaţional „Pacho Vladligerov”, câştigat cândva de acelaşi Alexandr Paley, dar dacă nu ai manager şi nu cunoşti căile de acces care să-ţi asigure un loc stabil în circuitul concertistic internaţional, începi o carieră de interpret solist deloc uşoară.
 
Pentru moment, Filarmonica Naţională, angajându-l în calitate de solist, s-a ales cu o achiziţie bună, tânărul pianist intrând în pâine cu salariul de două mii de lei (după atâta studiu, muncă şi chin!) şi câteva concerte în Estul (Rusia, Ucraina) şi Vestul (România, Belgia, Italia, Franţa) Europei şi în Israel, unde e stabilită bunica sa, cofinanţatoare a studiilor lui, căreia a vrut de data aceasta să-i facă o surpriză. Apoi urmează tăcerea. Pentru viaţa concertelor de la Chişinău, nu şi pentru Stanislav Jar, care se angajează ca pianist pe un vapor de lux populat de turişti dornici să facă înconjurul lumii, să cunoască toate continentele şi, adiacent, sa mediteze pe puntea vasului călător, pe fundalul valurilor mărilor şi a muzicii lui Chopin, Liszt sau Beethoven asupra măreţiei lumii şi a fragilităţii vieţii. Varianta lui de turnee internaţionale, cu mereu alţi spectatori şi din mereu alte ţări, care mereu coborau şi urcau pe parcursul a şapte luni, se dovedeşte a fi cea mai fascinantă aventură din viaţa lui! Nemărginirea mării, civilizaţiile exotice ale continentului latino-american, grandoarea peisajelor Arcticii şi Antarcticii, oameni atât de diferiţi, dar, constrânşi de spaţiul unui vas de croazieră, deveniţi solidari în a gusta din muzica clasică – toate acestea s-au contopit, i-au acutizat sensibilitatea, i-au extins orizontul, ca să-i trezească acele resorturi interioare ce fac dintr-un interpret artist. Tot aici, se îndrăgosteşte de solista vocală angajată în grupul de muzicieni, o tânără artistă din Dnepropetrovsk, cu care va parcurge un repertoriu clasic, în paralel cu unul idilic, ultimul sfârşind cu o căsătorie înregistrată la Chişinău, din care a rezultat o fetiţă cu numele Lia.
 
La Chişinău, numele lui Stanislav Jar e reluat pe afişele de concert cu spontaneitatea aleatorie a evenimentelor care ar vrea parcă să sugereze că el nu va pleca, totuşi, definitiv de aici, că revine cu plăcere pe scenele noastre, că de fiecare dată este alt­fel şi oarecum altul – acum maturizat şi în plină forţă de atac a pianului solistic. Una dintre memorabilele sale apariţii a fost pe scena Sălii cu Orgă, într-o Seară Beethoven, cu acel Imperial Concert nr. 5 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră, care tună şi fulgeră pasiunile dezlănţuite şi revolta „revoluţionarului de la Bonn” şi care, graţie popularităţii sale, a intrat ca o probă de succes în repertoriul virtuozilor de performanţă. Un adevărat imperiu ce nu poate fi cucerit decât de un pianist ce are curaj şi este pregătit să se abandoneze unui grandios spectacol. Din chiar tuşeul pianistic de debut, Stanislav prefigurează, de fapt, întreg scenariul: dacă e tumult, atunci neapărat victorios, dacă e melodie în piano, atunci vine tandreţea la superlativ, coliziunile lor sunt împinse în extreme, ele se zbuciumă, clocotesc furios, ca să reia cu o nouă putere, într-un inepuizabil flux de fantezie, jocul luminilor şi umbrelor, al dezolării desfiinţate vertiginos de triumful bucuriei. Şi toate acestea fără a avea ştimele celor trei mişcări ale Concertului pe suportul pianului (cum obişnuiesc, de regulă, unii dintre interpreţi) şi doar urmărind atent bagheta dirijorului Cristian Florea la pupitrul Orchestrei Naţionale de Cameră, transfigurată în simfonică prin a fi suplimentată cu un grup de suflători, dar şi prin gestul său energizant şi tonic. În esenţa ei, interpretarea lui Stanislav Jar a prins foarte bine ideea că „Beethoven este muzică absolută, dar reprezintă în mod clar o luptă” (Harold C. Schonberg). Eroică, dramatică şi, totuşi, optimistă, această muzică i-a cerut să îmbrace muscularitatea virtuozităţii în simbolul dramei, al grandorii conflictului, în profunzimea iubirii (am ascultat un Andante al sunetului discret şi cald, iar faimoasele triluri beethoveniene au vibrat îndelung – o coardă fără consolare) şi, bineînţeles, în ideea atotstăpânitoare a triumfului libertăţii şi adevărului. Alternând, în viraje ameţitoare, măreţia spiritului cu un profund lirism ce explorează misterele sufletului. Contaminată, sala nu a întârziat să explodeze şi, trebuie să recunosc, nu l-am văzut niciodată pe Stanislav Jar scăldat atât de generos şi îndelung în aplauzele spectatorilor cum a fost în Seara Beethoven cu Imperialul nr. 5.
 
Sala cu Orgă a dedicat acel concert memoriei regretatului publicist Constantin Tănase, omul de cultură şi cetăţeanul care, sfidând timpurile şi contestând „blestemul de a fi”, a iubit mai presus de orice adevărul. Nu cred că din îndepărtatele sale călătorii Stanislav Jar a ştiut cine este şi ce a scris Constantin Tănase despre „groapa cu lei” a societăţii noastre, despre „lupta care se dă în continuare pentru aceleaşi adevăruri ca şi în anii mişcării de renaştere naţională”. Muzica lui Beethoven şi modul cum a pătruns-o au mers însă mai departe de concret, realitatea şi artisticul, libertatea umană şi libertatea estetică, frumuseţea muzicii şi moralitatea – toate contopite într-un singur mesaj, cel al adevărului şi al dreptăţii – s-au desprins cu elocinţă din pianul tânărului artist, însoţit de orchestră, pentru a se adresa cu patos şi convingere şi timpurilor noastre.