Autobuzul fîşîie obosit pe asfalt printre sate, copaci şi vii abia culese. Înainte-sus, albul orbitor al cerului. În dreapta-jos, din cînd în cînd văd Iaşiul toropit într-o ceaţă gălbuie. Pe scaune călătorii moţăie. Numai Petru vorbeşte, moale, încet, dar fără pauză, de parcă ar recita o lecţie învăţată pe de rost: Fata are un copil... tata a murit... socru a murit... mama e bolnavă... La un moment dat, se opreşte şi-mi arată o casă: Aici locuiesc eu cu soţia. Mama locuieşte în satul următor. În fiecare duminică iau prînzul la ea. Dau din cap. După un timp, continuă: Îmi plac Schubert, Debussy... Mă duc la Filarmonică... Am discurile... La asta nu trebuie să răspund. Am mai auzit-o exact la fel de mai multe ori: prima dată în liceu, la mulţi ani după plecarea lor din satul nostru, cînd i-am vizitat cu mama; apoi, pe vremea studenţiei, de fiecare dată cînd ne întîlneam întîmplător prin oraş. Cîteva clipe mă privea cu gura uşor deschisă, neîntrebîndu-mă niciodată ce mai fac, după care începea să mărturisească moale: „Îmi plac Schubert, Debussy... Mă duc la Filar­monică... Am discurile...”. Timpul n-a curs parcă – nu s-a întîmplat nimic nou cu el. Numai s-a însurat, a făcut o fată care şi ea s-a măritat şi a făcut o fată...
Ajungem în satul mamei lui. De la staţie, mai mergem cîteva sute de metri pe o uliţă şi intrăm pe portiţa unei case cu acoperiş de ţiglă. N-o mai recunosc – cînd am fost aici demult, era netencuită şi nu avea nimic jur-împrejur, doar copaci şi tăpşane însorite, de pe care se vedea hăt-departe la picioarele noastre oraşul. Acum, vopsită în albastru, cu ferestrele astupate de viţă-de-vie şi o grădinuţă plină de crizanteme, e sufocată de vecini. Uşa de intrare, un lung hol îngheţat. În trecere, văd într-una din camere o vază de sticlă cu crizanteme. În apa groasă şi galbenă plutesc fîşii verzui de fibră vegetală care umplu aerul cu miros stătut. Doamna educatoare ştie că vin, Petru i-a zis la telefon că ne-am întîlnit la Tîrgul de carte şi că eu am vrut s-o revăd. Ne aşteaptă în bucătărie. Cît să fie de cînd n-am mai văzut-o? Douăzeci-treizeci de ani? Pare rătăcită printre haine, mobile şi tot felul de obiecte zăcînd claie peste grămadă în lumina neputincioasă. Reuşesc să descopăr că îmi zîmbeşte. Însă zîmbetul ei e altul decît cel din capul meu; seamănă cu cel pe care l-ar avea, dacă l-ar avea, un pîrîu în mijlocul căruia a picat o stîncă, deturnîndu-i cursul – resemnat şi curajos. Mă uit mai atent: nu stă pe un scaun obişnuit, ci într-unul cu rotile. Şalul mare pus peste flanela de lînă acoperă genunchii ei şi braţele scaunului. Înghit greu. „Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel...” aud în minte. Ne sărutăm. Mă îmbie să mă aşez la masa acoperită cu o muşama lunecoasă pe care aşezase o farfurie cu felii de pîine, alte trei farfurii adînci goale şi o solniţă; în solniţă, sarea grunjoasă şi cenuşie pare udă. Pe pervaz, un borcan cu crizanteme alb-maronii. Fiul scoate din sacoşa lui de cîrpă două sacoşe de cîrpă, strecoară cîteva sticle de plastic în ele şi pleacă. După lapte..., mă lămureşte mama, trăgîndu-şi nasul.
Dăm din gură: a trecut timpul, a trecut timpul... Nu se leagă nimic. Nimic nu încălzeşte discuţia noastră, amintirile sînt prea sărace şi pentru mine, şi pentru ea. Mi se face brusc foame. Dar trebuie să-l aşteptăm pe fiu, fostul tovarăş de joacă al primilor mei şase ani de viaţă, să pună, poate să şi sfinţească şi încălzească masa de prînz. Mama începe să fîşîie cu scaunul prin bucătărie, eu rup pe furiş un colţ de pîine şi-l bag în gură. Ea revine cu un album, îl răsfoieşte. Aici sîntem la nunta lui Petruţ. Mirele tot cu părul cîrlionţat, tot cu gura deschisă, mireasa cu un aer cochet şi două sfredele negre în loc de ochi. Mă uit lung prin lumina slabă. Daaa, i-am găsit eu o fată... E mai mare ca el, dar cuminte... şi buuuună! Îmi zîmbeşte. Brusc, recunosc zîmbetul sfios, feciorelnic aproape din vremurile cînd sărea pîrleazul dintre grădinile noastre şi venea să schimbe o vorbă cu mama sau să-l ia acasă pe Petruţ, care-şi făcea veacul cu mine şi cu frate-meu. I-l recunosc şi în fotografia de la nuntă unde, firavă şi dreaptă în rochia neagră, stă lîngă un bărbat chel. Soţul meu. A murit... Dom’ Viteză! Cum îl porecliseră dracii mai mari din satul meu pe profesorul lor de istorie, fiindcă mergea ca motorizat. Proştii dracului!, se stropşea el la ei, privind pieziş undeva sus. 
Dom’ Viteză a murit. Tot timpul crezusem că-i un vîrcolac nemuritor. Acasă stătea mereu închis în odaia lui, cu perdelele trase, iar mama şi nevasta îi duceau mereu-mereu-mereu piure de cartofi cu piept de pui la grătar şi seminţe de floarea-soarelui. După ce termina de mîncat, femeile se întorceau, luau farfuriile goale şi adunau cu făraşul cojile de seminţe de pe jos. Iar vîrcolacul striga la ele: proastele dracului! Deci mînca şi vorbea, doar nu era de văzut. Totuşi, pe cînd aveam vreo trei-patru ani, l-am văzut o dată la faţă: cînd a deschis uşa latrinei lor de scînduri – eu stăteam ciucită acolo –, şi-a înclinat capul ca un om, s-a uitat undeva pieziş în sus cu ochi de om şi a scos un iiii! de silă de om, întorcîndu-se pe călcîie. Degeaba, în mintea mea nu s-a schimbat nimic după atîta amar de ani. Şi, iată, vîrcolacul poartă costum şi cravată la nunta fiului. Şi a mai şi murit!
Vorbim, vorbim... Doamna îşi trage mereu nasul. La sigur are mîinile şi picioarele îngheţate. Că eu le am. Mai rup un colţ de pîine pe furiş, cînd îl aud, slavă Domnului!, pe Petru. Intră în bucătărie fără sacoşe – le-o fi lăsat în hol sau afară. Merge cum îmi imaginez că merge un marinar pe puntea unui vapor în mişcare: pipăind precaut fiecare centimetru de duşumea. Cu mişcări încete, ia şorţul mamei de pe spătarul unui scaun şi şi-l pune peste burta ţuguiată. Aş vrea să glumesc: pari un vîrcolac!, dar habar n-am cum ar reacţiona, aşa că tac. Aduce oala, toarnă în farfurii borş de pui. Nu ies aburi. Lingura mea lipseşte. Mama îl trimite s-o aducă, el se tîrîie undeva alături, sprijinindu-se cu mîna de pereţi. Şi acolo zdrăngăneşte, zdrăngăneşte, zdrăngăneşte... Mai bag o bucăţică de pîine în gură. Lingura vine înainte, după ea şi Petru. Mîncăm borş rece. După cîteva înghiţituri, îmi pare că el a adormit. Dar nu, reîncepe să mănînce; alte cîteva linguri, apoi se ridică şi dispare din bucătărie, punînd precaut picior după picior. Nu întreb nimic. Trag pielea zdrenţuită a unei aripi alburii de pui pe marginea farfuriei. Mobilul doamnei educatoare sună, ea răspunde, vorbeşte, vorbeşte, apoi înţeleg în fine ce spune: Petruţ s-a culcat puţin, nu-l pot chema acum la telefon, dar, cînd se trezeşte, îl trimit acasă. Da, da... Închide. Îmi explică: Nora... i-a murit de curînd tatăl... e fată bună... îl iubeşte pe Petruţ... O privesc. Aş vrea să-i spun ceva plăcut, cald şi plăcut şi nu găsesc ce. A, uite, despre un ban vechi de lumină care i s-a clătinat pe obraz cînd a băut odată apă la noi dintr-o cană mare de tablă! Dar cum să povesteşti o lumină? Sau aş putea să-i vorbesc plină de recunoştinţă despre vreun lucru deosebit pe care l-am învăţat ori auzit de la ea. Însă nu-mi amintesc niciunul. Şi pe mine mă iubeşte, da...
Într-un tîrziu, mulţumesc pentru masă, mă ridic şi dau să strîng farfuriile. Lasă... Petruţ... se ocupă Petruţ. S-a îmbătat la bufet (rîde), nu doarme mult. Mai stai, nu-şi va ierta că ai plecat singură, îmi zice moale. Nu mai stau. Mi-e atît de frig! Mă conduce, fîşîind cu scaunul de-a lungul bucătăriei, prin hol, pînă la uşa de ieşire. Cu un adînc sentiment de vinovăţie, o ajut să treacă pragul. În faţa casei, e soare. Îmi aprind o ţigară. Scoţîndu-şi mîinile de sub şal, doamna se uită la soare şi zîmbeşte iar ca pîrîul acela blocat de o stîncă – resemnat, dar curajos.