Categorii

Parteneri

Paulo Freire – „Pedagogia angajamentului”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Paulo Freire – „Pedagogia angajamentului”

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

În toată discuția lungă din ultimii ani despre cum trebuie reformat sistemul universitar / academic din Republica Moldova, s-a atins prea puțin o dimensiune care mi se pare esențială: practica pedagogului în sala de curs, atitudinile cu care vine el acolo și valorile pe care și le asumă. Și mi s-ar părea utilă introducerea în această dezbatere a ideilor câtorva autori care au propus nu pur și simplu reformarea sistemului de învățământ, ci regândirea lui din temelii. Unul dintre ei e pedagogul și filosoful brazilian Paulo Freire.
În 2014, la Editura Paradigm Publishers, a apărut, sub titlul Pedagogy of Commitment (Pedagogia angajamentului), o culegere de seminare și interviuri ținute de Freire în America Latină, ce poate servi drept introducere pentru lucrările care l-au afirmat – Pedagogy of the Opressed (1970) sau Literacy: Reading the Word and the World (1987).
Una dintre ideile centrale – asumate de Freire în bună tradiție stângistă – este caracterul intrinsec politic al actului educativ. Politic nu în sensul îngust, de partid, ci în cel al tipului de societate privit ca bun – și al intereselor unui grup concret, ce sunt asumate și susținute explicit sau implicit în procesul didactic.
În acest sens, orice sistem de învățământ este orientat politic spre un tip de societate perceput ca dezirabil. Și pedagogul, prin ceea ce face interacționând cu cei care învață de la el, promovează o serie de valori subordonate acestui ideal social. În cazurile bune – cele în care e conștient de asta – încearcă să formeze oameni capabili să acționeze într-o societate care i s-ar părea sănătoasă. În cazurile bune, are un vis sau o speranță, pe care încearcă s-o cultive și celor cu care interacționează.
Și, în contextul acesta, scopul pe care și-l propune, de cele mai multe ori pe față, uneori sub presiunea studenților înșiși, a părinților lor sau a politicienilor, sistemul educațional din Republica Moldova e unul dezolant și care predispune spre conformism: formarea de specialiști angajabili pe piața muncii. Și mai dezolant: în multe cazuri, nici măcar asta nu reușește. Iar unul din efecte e descurajarea studenților înșiși – și cultivarea unei apatii în raport cu propria educație. Dacă singurul scop pentru a te duce la școală sau la universitate e să te poți angaja undeva, și nici măcar asta nu-ți mai e garantat, începi să-ți pierzi interesul față de ceea ce ți se spune în sala de curs.
În plus, după Freire, e imposibil să fii neutru. Atunci când în societate există mai multe grupuri cu interese diferite sau contrare, prin orice ai face, favorizezi unul sau altul dintre ele. Inclusiv atunci când intri în sala de curs. Sau mai ales atunci. Iar acest angajament este și el unul politic.
Și studenții își dau seama foarte ușor dacă interesele lor stau în altă parte decât cele ale profesorului. Cel mai trist – și asta se întâmplă adesea – profesorul e dezinteresat el însuși de ceea ce predă. Și, continuând să predea așa cum „se predă”, nu face altceva decât să perpetueze sistemul existent.
Mai ales că – și Freire subliniază asta explicit – pedagogul depune mărturie, prin fiecare acțiune a sa și prin fiecare cuvânt, pentru lucrurile în care crede și pentru visele sale. Și arată ce tip de persoană e. Cel puțin în aceeași măsură în care e politic, actul educativ e și etic – pentru că ține de întruparea și transmiterea unor valori. Și studenții pot să-și dea seama destul de ușor de măsura în care profesorul crede în ce spune – și, mai ales, întrupează ce spune.
În cazurile bune, profesorul întrupează o serie de virtuți intelectuale. În primul rând, umilință. Convingerea că nu poți să știi totul – și că până și lucrurile pe care le spui și în care crezi ar putea să fie contestate pe bună dreptate. Apoi, disciplină. Disponibilitatea de a asculta părerea celuilalt. Deschidere și respect față de alteritate. Onestitate în căutarea intelectuală – încercarea de a nu te mulțumi cu jumătăți de adevăr sau cu simpla reformulare a pozițiilor altora (sau, mai rău, cu plagiat), ci de a construi, în baza unui discurs rațional, împreună cu studenții tăi, o înțelegere personală și împărtășită în același timp a realității.
Dar se întâmplă, adesea, că ceea ce întrupează profesorul e absența acestor virtuți. Și asta se simte din felul în care se raportează la cei pe care îi are în față – și din atitudinea lui față de lucrurile despre care vorbește. Indiferent dacă predă biologie, istorie sau filosofie.
Predarea, în acest sens, e mai mult decât transmitere de cunoștințe și chiar decât formarea de abilități, cum le spunea Freire celor veniți să-l asculte: „a preda nu înseamnă a transfera conținuturi din capul tău în capetele studenților. A preda înseamnă a le crea studenților, dezvoltându-le curiozitatea și făcând-o mai critică, posibilitatea de a produce cunoaștere în cooperare cu profesorii. Misiunea profesorului nu e transferul de cunoaștere. Profesorul trebuie pur și simplu să le propună celor care învață alocarea mijloacelor necesare pentru a-și construi propria înțelegere a procesului de descoperire și a obiectului lor de studiu”.
Și cred că acestea sunt două dintre temele de care ar trebui să ținem cont atunci când vorbim despre educație și despre reforma sistemului de învățământ: modul în care sistemul de învățământ ca atare contribuie la perpetuarea unor valori și a unui tip de societate și măsura în care, în interacțiunile sale în sala de curs, profesorul reușește să întrupeze aceste valori și o serie de virtuți intelectuale, pe care le cultivă studenților / elevilor, pe lângă și prin conducerea lor spre cunoaștere academică personală.
O lectură atentă a lui Freire – ca și a altor pedagogi radicali – ne-ar putea conduce la o regândire a ceea ce facem atunci când predăm sau învățăm, indiferent dacă e vorba de un context formal sau nu. Ne-ar clarifica ce merită să cerem de la noi înșine și de la alții – și care e cel mai potrivit context pentru a crea o comunitate de persoane care învață împreună.