Categorii

Parteneri

Pandemia în faze alb-negre

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Pandemia în faze alb-negre

imaginea utilizatorului Eugen Lungu

Coronavirusul. O nouă ruletă rusească
 
Un an în urmă, nimeni nu auzise de el. Azi, e cel mai vehiculat cuvânt. E în gândul tuturor, e pe buzele tuturor, e în frica tuturor. E „regele” ştirilor de pe glob, îl auzi pe toate canalele TV, din orice colţ al Terrei. E destul să deschizi televizorul şi-ţi ţâşneşte în faţă, ca o caracatiţă lipicioasă, cu tentacule zvârcolitoare. Ţi se strecoară în pat, în somn, în blidul din care mănânci. Ai mereu impresia că eşti, tu şi ai tăi, personaj şi figuranţi într-un thriller nebunesc montat de un regizor ţicnit nu într-un studio, ci în aer liber, la scară planetară. Atât doar că, închizând televizorul, coşmarul continuă aievea. Zi şi noapte, fără să-ţi dea răgaz să răsufli. Tâmpenia qvasihollywoodiană s-a mutat în casa ta, în ograda ta, în mintea ta. Ştirile pe care le auzi au ceva din iremediabila cruzime a comunicatelor de război: Italia, atâţia morţi, Franţa, atâţia, America, deşi e despărţită de Europa prin imensităţile înspumate ale Atlanticului, îşi are şi ea partea ei – şi ce parte! – în acest bilanţ al fatalităţii. De pe ecranul TV, se revarsă o niagară de pixeli toxici şi strivitori, la care se adaugă şi serialele puse pe post de diverse canale. Filmele sunt alese parcă special de un dispecerat al groazei – thrillere cu pandemii, cu zombi, cu infecţii planetare, cu hecatombe de răpuşi şi căutări disperate de antiviruşi etc., etc. Ce mai, dispeceratul s-a conectat la tema zilei şi ne „menţine” cu descreierată „subtilitate” moralul.
O treabă simplă ieri, cum ar fi mersul la cumpărături, azi e plină de riscuri, de parcă ieşind ai păşi pe un câmp minat, unde nu ştii când vei călca greşit. Părăsindu-ţi locuinţa, unde eşti în relativă siguranţă de atacul virusului, te echipezi de parcă ai ieşi în cosmos, într-un spaţiu pândit îndeaproape de pericol. Îţi pui mănuşi, mască şi arăţi ca un clovn caraghios de la bâlci. În magazin, toţi se ţin la distanţă unul de altul şi se spionează, bănuitori, cu privirea: oare nu-i ăsta purtătorul? Când introduci cardul în fanta bancomatului, nu te părăseşte senzaţia că te culci cu o târfă despre care ştii sigur că are HIV-Sida. Nu te poţi încrede o clipă în slaba ta protecţie – mănuşile, masca sunt mai mult paleative psihologice decât scuturi-anticorona sigure. Căci el e mic, invizibil şi tocmai de aceea perfid. E perfidia însăşi, deoarece nu ştii când te va înţăncuşa fără să-i simţi câtuşi de puţin prezenţa sub epiteliul tău. El intră în tine, se îmbracă cu tine, ia chipul tău şi vocea ta şi-l aduci în „cetate” – casele noastre au devenit de la un timp cetăţi în stare de asediu – fără să-l bănuieşti. Tu însuţi eşti Calul Troian pentru blestemăţia care e înlăuntrul tău. Când îşi va vesti, triumfând, intrarea prin fraudă în casa ta, va fi prea târziu – tu şi ai tăi veţi fi deja cu plămânii ciuruiţi, iar Charon vă va aştepta calm ca să vă treacă Stixul. A doua zi, veţi îmbogăţi comunicatele de război cu încă o cifră sau două.
Marea tristeţe e că nimeni nu ştie şi nici nu poate prognoza în nici un fel când se va opri această bandă rulantă a morţii. Lumea de mai ieri părea până la trufie sigură pe sine, medicina se arăta atotputernică în bătăliile cu Ebola şi alte scârnăvii contagioase, omul împlătoşat în propriul orgoliu se îmbârzoia a se crede zeul care poruncea pământului cum să se rotească. Azi, invincibilul cândva sapiens nu e decât un trup-ţintă, flasc, neajutorat, colcăind de mucilagii şi, ca niciodată, supus trecerii. Nu „marii treceri” – aceea avea îngăduinţa poetică a adăstării – , ci a uciderii rapide şi în masă ca la abator.
Iar el chicoteşte mulţumit şi ne mână nevăzut, cu biologică râvnă şi globală cuprindere, spre gurile înroşite ale crematoriilor care fumegă zi şi noapte. Că pământul a ajuns să nu ne mai vrea şi ne scuipă înapoi ca pe nişte seminţe seci şi toxice.
Întrebările care ne mai rod sunt doar câteva: e într-adevăr de provenienţă animală sau l-a alchimizat cineva? Dacă l-a creat, cine l-a creat şi cum de i-a scăpat din retortă? L-a scăpat întâmplător sau l-a împroşcat în omenire dintr-o pornire maniacală? În orice caz, selecţia naturală sau poate execuţia în masă e în toi. Cei patru cavaleri ai Apocalipsei sunt depăşiţi şi umiliţi de nimicul încornorat. Ei veneau cu mare poruncă de pedeapsă pentru o lume păcătoasă, pe când el lucrează pe furiş, pe tăcute şi cu o inimaginabilă eficienţă împotriva tuturor.
Pe mâine?
 
24 martie 2020
* * *
E o obişnuinţă a mea de a reacţiona în scris la evenimentele (literare, culturale, politice etc.) importante. Cred că am şi adunat astfel un volum de publicistică inedită. Cum pandemia e şi o presantă chestiune de hybris (îmi place cum explică acest termen bieţii italieni, unii dintre cei mai atinşi de flagel: „è una parola greca che significa insolenza, tracotanza, alterigia, oltraggio”) şi cum discutam cu prietenii mei, evident pe net, despre rolul hybrisului uman în provocarea acestui potop patologic, am trimis un alineat din tabletă, care viza problema dată, unui coleg mai tânăr. Mi-a spus că e cam apocaliptic tabloul. Evident, are dreptate, e destul de prăpăstios. Ne aflăm ambii în faţa aceluiaşi fenomen, dar percepţia mea e acut-catastrofală, deoarece sunt insul ce intră în grupa de risc. Adică devin într-o măsură mai mare un potenţial client al madamei cu coasa Gillette, care îşi întocmeşte listele şi urgenţele mai ales după criteriul vârstei.  Când merg la magazin, văd cum ceilalţi, mult mai tineri decât mine, se retrag din preajma mea cu un pic de nelinişte în priviri, deşi sunt echipat conform „modei” – mască, mănuşi. Un copil care, în neştiinţa lui, se apropiase la vreun metru de mine, a fost smucit brusc de mamă-sa de parcă l-ar fi ferit de o mare pacoste. M-am surprins şi eu însumi cum las instinctiv o dublă distanţă socială (eu îi spun covidală) faţă de bătrâni. Am realizat astfel că mentalul colectiv îi şi identifică pe cei din leatul meu cu moartea însăşi şi vede în ei potenţialii traficanţi ai virusului ucigaş. Vă rog să mă credeţi că nu e o experienţă plăcută. Am impresia uneori că Ivan i-a poruncit iar morţii să mănânce numai pădure bătrână, iar ea, fiind de-acu păţită, dar şi din crudă răzbunare, răstălmăceşte altfel spusele pahonţului şi-i seceră pe moşii cu mai multe inele în trunchi!...
În altă ordine de idei şi dincolo de glume, cred că nu am muncit niciodată mai mult de când sunt pus pe liber de microscopicul nostru asasin. În acest context, cuvântul liber este mai mult decât relativ. Ziua mea de muncă începe la şase dimineaţa şi se termină pe la opt-nouă seara. Evident, cu mici pauze. În primul rând, continuu să citesc manuscrisele – lumea scrie şi pe timp de ciumă!... – , care vin pe undele internetului. În al doilea rând, rezolv problemele editoriale la ordinea zilei. Am făcut selecţia şi am scris prefaţa la un volum de poezie de Nicolae Esinencu în curs de apariţie la Arc. Am scris un amplu studiu despre opera lui Mihail Kogălniceanu, articol care va prefaţa un volum de scrieri ale clasicului, volum în pregătire la Editura Ştiinţa. Lucrez intermitent la o altă carte a mea. Şi citesc. Mult ca niciodată. Fiindcă timpul pe care îl cheltuiam altădată pe drum, pe taifasuri, pe raitele săptămânale la piaţă şi pe multe alte nimicuri, acum e presat între cei patru pereţi dintre care nimicurile se autoexclud. Ca întotdeauna, lecturile mele sunt obligatorii, axate fiind pe articolele pe care le scriu (abia dacă mi-am permis ceva mai relaxant). Aşadar, mă mir foarte mult că alţii au timp pentru a se plictisi.
Cu „lumea mare” contactez fie prin net, fie telefonic, TV-ul îmi aduce ştirile. Mă miră şi mă înseninează uriaşa cantitate de umor, uneori sarcastic, alteori bonom, vizavi de coronavirus şi situaţiile inedite în care ne aruncă acesta. E un umor la minut, proaspăt, truculent, inventiv, venind din toate direcţiile şi în toate limbile şi afirmându-se simultan pe toate meridianele. Un adevărat folclor imagistic, uneori de o fineţe rară ca această parodie la Cina cea de taină a lui Leonardo, pe care Mircea V. Ciobanu o primea din Franţa şi mi-o readresa.
E un semn că lumea nu se lasă, chiar dacă a ajuns să facă haz de necaz. Omenirea încearcă faze inedite, de neimaginat ieri. Crahul urmăreşte chiar şi ţările prospere, fazele dramatice alternând cu momente la care te pufneşte râsul: se închid bordelurile în bogatele ţări nordice, prostituatele franceze cer statului ajutor de şomaj… Iată şi o istorie care te înduioşează – coronavirusul a lovit necruţător şi celebrissima piaţă de flori din Olanda, milioane de lalele, roze, orhidee fiind împinse de buldozere la gunoi. Un comerciant de flori specializat în creşterea florii-soarelui şi-a adus toată această minune solară în faţa muzeului lui Van Gogh, care, cum bine se ştie, idolatriza galbenul lor auriu. Imaginea era fascinantă – o maree de aur şi toată pe gratis. Omul se ruina, dar se ruina frumos…
Totodată, pacostea asta mică a demonstrat insuficienţa puterilor mari. Unui şef de stat care a neglijat pericolul, sfidându-l cu slogane triumfaliste, nu-i mai ajunge azi răboj pentru a cresta pierderile umane. Şi medicina se vede azi nu numai neputincioasă, dar şi incompetentă în chestii elementare – purtăm sau nu purtăm măşti? – , dar şi total nepregătită, de parcă am fi în plin Ev Mediu, pentru a lupta cu un inamic ce putea fi presupus. Doar eroismul medicilor şi sacrificiul lor salvează situaţia.
Oricum, diavolul sau altcineva continuă să învârtă ruleta. Unii, mai norocoşi, deşi zguduiţi psihologic şi marcaţi biologic, câştigă „jocul” a cărui miză e viaţa. Alţii îşi lasă sufletul în mâna îngerului. Dacă îl au.
12 aprilie 2020
 
Când ieșim?
 
Coronavirusul se identifică în mai multe privinţe cu războiul. Nu numai după ardoarea cu care coseşte în stânga şi în dreapta vieţile omeneşti, dar şi în ceea ce priveşte durata sa. Căci ştie toată lumea când a început, dar nimeni nu ştie când se va sfârşi. Pe de o parte, interdicţiile şi-au mai înmuiat din asprimi, pe de alta, numărul celor contaminaţi a crescut fulgerător. Libertăţile se plătesc, miza rămânând aceeaşi, ca în bancul nou-nouţ: stai acasă, dacă nu vrei să te intubeze un ginecolog! Ieşirea în stradă după cumpărături continuă să semene cu o incursiune pe teritoriul inamic. Fiecare din cei de care te atingi întâmplător în magazin e privit ca un virtual infestator; ochii celuilalt, care abia se întrezăresc prin tăietura lăsată de chipiu şi de mască, o adevărată vizieră a unui coif medieval de luptă, nu te scaldă nici ei într-o radioasă duioşie. Cu măşti, oamenii au ceva din irealitatea spectrelor. Percepi cu greu cuvintele rostite de vânzătoare. Estompate de stofele botniţelor de toate culorile, sunetele ezită parcă să se propage, se întind vâscos ca la televizoarele cu sonorul defect. Mai ales pentru cei cu auzul scurtcircuitat de vârstă.
E şi ceva pozitiv în rumoarea surdă a magazinelor – cumpărătorii nu mai răşluiesc totul de pe rafturi ca în primele zile ale mini-apocalipsei, când ieşeau împovăraţi ca asinii cu samare. Acum, pachetele cu cumpărături au dimensiunile mult prea aproape de normal. Înseamnă că frica de neprevăzut s-a mai atenuat.
Pe stradă, cei mai mulţi, mai ales tinerii, sfidează ideea de a se proteja, apărându-se prin purtarea degajată dintotdeauna şi râsul lor năvalnic. Mămicile îşi scot odraslele la plimbare, cele mai multe ignorând orice prescripţie. Există şi o categorie de cetăţeni care nu s-a sinchisit deloc de inamicul invizibil nici atunci când toţi intraseră în alertă şi se pregăteau ca pentru un război nuclear de durată, nici acum, când lucrurile par să reintre pe făgaşul normalităţii. Inutil să spun că ăştia au ignorat şi ignoră pericolul cu seninătate de semizei imuni la orice risc. Când alerg dimineaţa (am făcut-o pe tot parcursul „asediului”) vedeam la o gheretuţă dosită în spatele unui bloc de pe Deleanu mai mulţi bărbaţi şi, în fugă, nu înţelegeam ce grijă presantă îi aduna laolaltă, cu noaptea în cap, într-un loc atât de ferit. Până într-o zi, când mi-am făcut rondul ceva mai târziu – tipii ieşeau fericiţi cu peturile de bere în mâini şi se făceau comozi pe băncile din apropiere. Astfel misterul roiului adunat la uşa gheretei ca la urdiniş s-a vădit a fi simplu. Era unica торговая точка din zonă care se deschidea pe la şapte dimineaţa, spre alinarea tuturor suferinzilor care îşi făcuseră mai mult decât „plinul” în ajun.
Întoarcerea acasă de la cumpărături e totuna cu revenirea dintr-un teritoriu infectat de inamic. Încep procedurile de decontaminare exact cum m-au şcolit în armata sovietică. Masca şi mănuşile jos, hainele le atârn pe cuiere la balcon până la o altă folosire. Spălatul pe mâini e un alt rit săvârşit în extaz purificator. Cumpărăturile, cele urgente, le smulg din plastic parcă le-aş extrage prin cezariană. Celelalte intră în carantină până mâine. Cu şerveţele muiate în spirt, şterg mânerele de la frigider şi de la dulapurile din bucătărie pe care am pus, întâmplător, mâna, dar mai ales frec cu frenezie cheile şi mânerele de la uşă. Spirtul are 96,6°, dacă e să cred etichetei de pe sticlă. Şi am cheltuit deja cam un litru pentru această procedură infamă, care jigneşte un lichid atât de demn şi viril. Mânerele sunt probabil bete-cleampă de la arzătorul duş zilnic.
 
Citesc mult, lucrez mult, deoarece fiecare zi e ca o duminică: asta pentru că nu trebuie să merg la serviciu. Iar duminicile au fost cele mai grele zile de muncă din viaţa mea: zorul începe pe la şase dimineaţa şi, cu mici întreruperi, se termină pe la opt-nouă seara. După asta, îmi mai rămâne ceva timp să lenevesc în faţa televizorului. Aflu că alţii, mai ales cei împovăraţi de ani, de altfel oameni pe care îi stimez mult, rămaşi ostateci în propria casă, refuză să mai facă ceva. Suntem deci cu toţii într-un concediu planetar!... Şi într-o nevralgie planetară.
Vecinii de sus au un copil de vreo trei-patru ani, care atestă de pe acum calităţi de campion olimpic la alergări. E în tropot continuu cât e ziulica de mare. Pentru asta l-am poreclit Ponei. Destul de frecvent, Poneiul are impetuoase elanuri de bizon, cu accelerări ca în prerie. Bizonii se înmulţesc la cub, când puştiul are inspiraţia să sară câte zece-cincisprezece minute în şir în acelaşi loc. Mă şi întreb deseori prin arhicunoscutul cândva distih:
De unde atâta putere,
De unde atâta avânt?
 
Soția mea, care e director de şcoală, are nesfârşite conferinţe on line pe Zoom, la care asistă pedagogi din toată republica. Când Poneiul se transformă prin metempsihoză în bizon, iar tavanul duduie sub co…, pardon, tălpile lui, câte cineva întreabă pe Zoom: „– La voi la Chişinău tună cumva?”
 
* * *
Nemernicul covid ne-a demonstrat cu prisosinţă cât de fragili şi de vulnerabili suntem ca specie!... Cu toată ştiinţa noastră exemplară, cu toţi gigabitii noştri informativi, prin care am trimis oameni pe Lună şi aparate pe Venus, cu uriaşul Hubble care priveşte indiscret pe geamul galacticilor, cu superbia egolatră că am încălecat atomul şi l-am înhămat la vrerile noastre, mai ales la nebunia umană. Şi iată că, într-un moment, am aflat că putem fi raşi, cât ai zice coronavirus, ca şi preistoricii dinozauri, animale uriaşe dar cu creiere pitice, de o fiară minusculă şi nevăzută!... Că habar nu avem de lucruri elementare, că vedetele medicinei universale ne spun prostiuţe care se bat cap în cap (să purtăm mască sau să nu purtăm, spre exemplu). Sau: cât timp rezistă nemernicul pe haine, pe plastic, pe suprafeţe de piele etc., etc. Şi, mai ales, când se va termina nebunia. Tipi la fel de cotaţi pe firmamentul ştiinţei ne avertizează cu durităţi de Casandră în voce că totul abia a început şi că va fi şi mai rău, că nu vom scăpa niciodată de acest „tovarăş” sărit din senin pe grumazul nostru şi că e bine să avem valizele făcute. Alţii, la fel de înfipţi şi de siguri pe sine, ne liniştesc şi ne încântă aşteptările că nu va fi al doilea val şi că vom scăpa de intrus, după cum am scăpat şi de gripa spaniolă, care a răzuit de pe faţa pământului, cât ai clipi, vreo douăzeci de milioane.
Care dintre ei minte?
O chestie e sigură: cel care a elaborat şi eliberat din retorte atât de viabila pacoste, dacă nu e încă împuşcat, e mândru de sine. Deoarece nicio altă invenţie umană (mai bine zis inumană!) nu a avut un asemenea impact, rapid şi necruţător, asupra întregii omeniri! Şi ce inteligentă e microscopica fiară, spre deosebire de atom, care spulberă totul în calea sa – fiinţe, construcţii, maşini!… Aceasta, dimpotrivă, anihilează cu maximă dexteritate şi eficienţă doar omul!... Mândria inventatorului trebuie să fie amestecată şi cu ceva groază când a văzut ce stă în puterea demonului răsplămădit de encefalul său. Va câştiga probabil şi un Anti-Nobel, care îi va fi înmânat de Anti-Hrist…
Deocamdată, stăm gârboviţi sub greutatea unui uriaş semn de întrebare: până când?
 
17 mai 2020
 
Al doilea val
 
O lună şi ceva în urmă, reciteam alarmantele mele rânduri din martie şi mă umfla râsul. Uite că dracul nu era chiar atât de negru cum îl vedeam atunci! A început să se înălbească, mai ales pe la coadă. Deşi, e destul să revăd cu ochii minţii scenele din magazin, când oameni absolut normali ieri se purtau ca cei din mediul tribal azi, iar şefa magazinului spunea cuiva la telefon: „Mai aduceţi zahăr, hrişcă, făină, că-i prăpăd!”, parcă nu aş zice că era de glumă. Sau când îmi amintesc străzile pustii – aţi văzut vreodată un oraş mort? Când alergam dimineaţa, mi s-a întâmplat uneori să nu zăresc ţipenie de om de-a lungul străzilor, de parcă aş fi fost într-un film horror. Ei bine, ceva timp în urmă părea că totul reintră în albia normalităţii şi că al doilea val a fost doar o cacealma publicistică. Azi, când numărul îmbolnăvirilor zilnice trece de mie, lucrurile se zburlesc din nou. Coronavirusul hălăduieşte iarăşi prin Europa şi nu numai. Când crainicul TV anunţă că în China sunt noi îmbolnăviri şi toate – fiţi atenţi! – sunt de import, anunţul sună cinic de tot. Vorba rusului: уж чья бы корова мычала…
Raportat la numărul de locuitori, bilanţul zilnic al îmbolnăvirilor la noi oripilează. Semn că autorităţile se îngrijesc mai mult de alegerile de mâine decât de coronavirusul de azi. Constat astfel că RM suferă, de fapt, de doi viruşi. Unul, made in China, şi altul crescut acasă pe un pat de fermentaţie tipic rusească – Dodon. De coronavirus vom scăpa, până la urmă, prin vaccinul pe care îl elaborează înfriguraţi savanţii, pentru Dodon însă nu seamănă să avem pentru moment un vaccin potrivit. Ar fi unul care ar funcţiona lesne şi la minut – votul din noiembrie. Dar pentru a vota în ştiinţă de cauză, basarabeanul nostru ar trebui să deschidă cărţile de istorie. Iar el… Din păcate, trista vorbă a lui Cantemir despre moldoveni nu şi-a pierdut din valabilitate nici azi.
11 octombrie 2020