Categorii

Parteneri

Oameni de cuvânt german la „Echinox”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Oameni de cuvânt german la „Echinox”

imaginea utilizatorului Virgil Mihaiu

Deși marcată preeminent de orientări francofile, similare celor din arealul lusitan, cultura română modernă datorează totuși enorm factorului de influență german. Nu putem trece cu vederea formația intelectuală alemanică de care au beneficiat personalități determinante pentru destinul spiritualității noastre, precum Eminescu, Maiorescu, Blaga, Ion Barbu, Tudor Vianu... Cât privește modelul european spre care gravita „Belgia Orientului”, opțiunea lui Caragiale de a-și petrece ultimii ani ai vieții la Berlin e concludentă; am putea-o interpreta ca pe adeziunea, cel puțin formală, la o mentalitate radical diferită, dar care consuna cu programul civilizator-urbanizant pus în lucrare de regele de sorginte germană Carol I tocmai la Gurile Dunării. Mult visata reîntregire națională din urmă cu un secol s-a înfăptuit sub sceptrul regelui Ferdinand, despre care orice român educat știe că era născut la Sigmaringen (chiar dacă originea lusitană a mamei sale, Infanta Antónia de Portugalia, pare a fi quasi-ignorată).
Ca orgolios fiu al Clujului, pot depune mărturie că − până și în anii totalitarismului post-stalinist, când mi-am trăit copilăria − se resimțea aici, printre intelectuali, un cert respect față de cultura înaltă de limbă germană. (Să nu uităm că, după ostracizarea sa din mediul universitar, în anii 1950 − de conivență cu folcloristul Ion Mușlea − Lucian Blaga își găsise refugiul într-un cabinet al Bibliotecii Centrale Universitare, lucrând la traducerea capodoperei lui Goethe, Faust.) Poate că amintita atitudine era potențată și de conștiința unei ultime punți (e drept, foarte fragile), ce ne mai rămăsese astfel accesibilă către Occident. Debilitată de deportările consecutive celei de-a doua conflagrații mondiale, comunitatea germană din Transilvania și Banat continua totuși să exercite o influență stimulatoare asupra „latinilor Orientului”, majoritari în acele ținuturi. Deși citadela culturală a Transilvaniei mai adăpostea doar puțini locuitori germanofoni, în familiile intelectualilor români se crease o adevărată tradiție din a-și înscrie progeniturile la școala primară cu limba de predare germană. Nu era atât o chestiune de prestigiu, cât, mai curând, una de supraviețuire a conștiinței europene într-un climat de izolaționism primitiv-totalitar.
Se cuvine elogiat rolul providențial pe care l-a jucat în formarea generațiilor succesive de elevi, la acea școală, învățătoarea Katharina Cloos. Afirm, cu toată convingerea, că nenumărați intelectuali își datorează traiectoria demnă a vieții impulsurilor luminoase primite de la această magiciană a pedagogiei. În data de 15 septembrie 2018, prima ei clasă de elevi (din care făcusem parte și eu) a ajuns să celebreze 60 de ani de la întâia zi de școală. Iar pentru ca fericirea momentului să fie completă, doamna Cloos ni s-a alăturat, la fel de vivace, lucidă și șarmantă ca în toamna anului 1958.
O altă șansă providențială avea să apară în 1970, după admiterea la Facultatea de Litere a Universității Clujene: prima oră de curs a proaspătului asistent universitar Peter Motzan a coincis cu prima mea oră de curs ca student. Amiciția pe care am legat-o cu acest germanist de talie mondială avea să fie crucială pentru evoluția mea viitoare, limpezind turbulentele ape ale culturii în care plonjasem cu toată convingerea. În toată perioada studenției, și după absolvire, Peter mi-a fost mentor, constant reper al bunului-simț literar, ghid de încredere prin hățișurile conceptuale și prin luxuriantele încrengături ale literaturii scrise în limba pentru a cărei învățare (apud Mark Twain) Dumnezeu crease eternitatea. Sub reflexul tăios al gândirii lui Peter Motzan, tot ceea ce păruse haotic, inscrutabil căpăta sens, se coagula, se ordona în gratificante constructe intelectuale. El se revela, încă de la acea etate postadolescentină (la 7 iulie 1970 abia împlinise 24 de ani), ca arhitect al unor seducătoare configurații ideatice, un soi de aristocrat reclus în incinta de hârtie, iluzii, fum și parfum a propriei fortărețe literare. Treptat, rolul său de teoretician s-a consolidat în ipostaza de supremă autoritate a scrisului german din acest colț de lume.
Privilegiat de o asemenea conexiune, mi s-au deschis căi de comunicare cu mulți dintre literații ce se constituiseră într-o mișcare de revitalizare a literaturii Rumäniendeutsch. Niciun istoric literar serios nu va putea ignora importanța revistei Echinox (și) pe această direcție. Cât voi trăi, nu voi înceta să reamintesc meritele principalilor corifei ai publicației, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic − triumviratul ce a transformat o simplă redacție studențească într-un bastion al rezistenței prin cultură, de-a lungul unei perioade de deteriorare progresivă a condițiilor socio-politice, precum și a libertății de expresie din țara noastră. Percepeam acel spațiu privilegiat ca pe o oază de normalitate și intelectualitate, sub un regim tot mai opresiv. Fondată la finele anului 1968, publicația de cultură a Universității clujene își făcea un titlu de glorie din statutul ei trilingv. Colaborarea noastră, a redactorilor români, cu colegii unguri și germani a avut − pe parcursul celor 13 ani, cât am activat în acea redacție − un caracter realmente exemplar. Era și acesta un mod (aparent discret, dar cu semnificative reverberații peste timp) de a ne opune aberațiilor totalitarismului, mereu mai agresive de la o lună la alta. Să nu uităm că, începând din iulie 1971, degringolada națională devenea politică de stat, subordonată unui cult grotesc îmbinând trăsături fascistoide și extrem(ist) orientale. După nefastele „teze” de inspirație nord-coreeană, numeroși amici și cunoscuți la care țineam nu mai vedeau altă scăpare decât în emigrare. Acea întorsătură politică din vara 1971 a marcat și începutul sfârșitului pentru comunitatea germană, cu care românii coabitaseră pașnic timp de secole.
Și totuși, prin anii nebuloși, tot mai denaturați ce ne așteptau, adeziunea consecventă la Ideea Europeană s-a vădit a fi, in extremis, soluția salvatoare. Una dintre concretizările acestei idei a reprezentat-o pentru mine contactul firesc, amiabil, bazat pe afinități culturale, cu colegii de scris germani din România. Grație lor, osmoza culturală cu Europa a multor tineri români s-a menținut vie, în pofida animozităților xenofobe cultivate la nivel oficial, ce aveau să-i conducă pe nemții noștri la dezesperare și la exilul în masă. Paradoxal, afirmarea celui mai dinamic grup de tineri scriitori din cadrul a ceea ce s-a numit Rumäniendeutsche Literatur a avut loc simultan cu disoluția acesteia.
Peter Motzan fusese redactor al paginilor germane în prima echipă Echinox. La momentul cooptării mele în deja prestigioasa redacție, Peter își cedase „postul” congenerului meu Werner Söllner. Apropo: când pătrunsei pentru prima dată în chilia redacțională din edificiul clujean cu pereți groși și plafoane boltite, cei doi redactori de-o vârstă cu mine care mă întâmpinară au fost Söllner (viitor apreciat poet de limbă germană) și Ovidiu Mureșan (viitor apreciat istoric clujean). S-a întâmplat ca, în cea mai mare parte a anilor cât am lucrat efectiv la Echinox (1971-1983), să fiu unicul redactor român cunoscător de germană. Ca atare, la rigoare, mai puteam efectua anumite ajustări ale „paginilor alemane”. Oricum, răspundeam de prezentarea grafică a publicației, așa încât preluam manuscrisele dactilografiate spre a le macheta și eram permanent la curent cu preocupările, zbaterile și dezbaterile colegilor mei din acea zonă lingvistică. Țineam legătura și cu Franz Hodjak, important poet, responsabilul secțiunii germane a Editurii Dacia.
De la bun început, mi se păruse natural ca între junii scriitori promovați la Echinox în paginile germane și colegii lor... majoritari să existe comunicare și, pe cât posibil, interacțiune. De cele mai multe ori, asta se concretiza prin traduceri reciproce, sau din autori germani semnificativi
(d. ex., în grupajele consacrate poesiei universale). În subsidiar, textele astfel publicate aveau să exercite peste timp o influență de necontestat la nivel literar. Mai mult decât atâta: raporturile tuturor celorlalți redactori cu colegii noștri germani au stat întotdeauna sub semnul amiciției, francheței, respectului reciproc. De fapt, pentru mine, asta repeta un scenariu cunoscut: verile copilăriei mi le petrecusem la bunicii paterni din Criț (= Deutschkreuz), o superbă comună din zona Sighișoara-Rupea. Acolo, germanii alcătuiau cam două treimi din populație, iar românii restul. Coabitarea dintre cele două etnii decursese întotdeauna în mod armonios.
E onorant pentru mine să trec în revistă redactorii ce s-au succedat, în amintitul interval ’71-’83, la conducerea paginilor germane (în concordanță cu perioada de studenție a fiecăruia): Peter Motzan (1968-1972), Werner Söllner (1972-1975), Georg Aescht (1975-1976), Edith Konradt (1976-1977), Helmut Britz și Anton Seitz (1977-1980), Klaus Schneider și Maria Schulerus (1981-1982), Ute Roth (1983). Lor li s-au adăugat ulterior și alte talente, precum Eva László-Herbert (fiica reputatului muzicolog Francisc László și a distinsei profesoare de viola-da-gamba Ilse Herbert), sau Ingeborg Szöllösi (nimeni alta decât fiica adulatei învățătoare Katharina Cloos). Mulți dintre debutanții din acele pagini și-au făurit rapid un nume, atât prin volume proprii (să recunoaștem: editate cu ceva mai multă larghețe decât cele ale... băștinașilor), cât și prin mult apreciate antologii de grup.
Acei ani avură și un alt efect, în plan editorial, la care am contribuit din plin (chiar dacă, de atâta implicare, numele meu fu uitat din prima ediție). După îndelungi „complotări”, de care nu eram câtuși de puțin străin, la Editura Kriterion apăru în 1982 selecția Vânt potrivit până la tare, realizată de Peter Motzan, în traducerea românească a lui Ioan Mușlea, cu un cuvânt preliminar de M. Iorgulescu. Lectorul cărții era Gabriel Gafița. Abia din acel moment reprezentanții iconoclastei noastre „generații optzeciste” devin conștienți de existența, în același perimetru statal riguros claustrat, a unor confrați ce devansaseră gustul liric al timpului. Într-o analiză publicată de Simona Popescu în revista Contrapunct (nr. 9/2, martie 1990), forța de iradiere a textelor din sus-amintita antologie e pertinent surprinsă: „... această poesie spune mai mult și într-o formă plină de forță și artisticitate despre o bună perioadă a realității românești decât o face poesia românească. Și dacă ea își păstrează actualitatea, asta se întâmplă nu doar prin valoarea ei «documentară», ci printr-un fel de poeticitate care cuprinde mai multe elemente și nuanțe: de la tranșanță la delicatețe, de la emotiv la obiectiv, de la reflectare netransfigurată la reflecție, de la notația de tip jurnal la metafora clară, neornamentală, de la instantaneu la viziune ș.a.m.d. Poesia aceasta e o sinteză a mentalității, expresivității, sensibilității individuale și comunitare în același timp. Structura ei înghite modalități de înregistrare și de comentare dintre cele mai subtile. E o poesie care pune degetul pe rană fără să-și exhibe suferința, fără să cadă în lamentare sau în ideologizare.”
Nu mai e necesar să detaliez implicarea Echinox-ului în susținerea și dezvoltarea acestui fenomen literar cu multiple repercusiuni, nu doar pentru spațiul germanofon de la noi. Finalul articolului semnat de Simona Popescu decelează sentimentele pe care le-a generat în conștiința românească pierderea a ceea ce fusese comunitatea etnică germană: „Poesia celor din Vânt potrivit până la tare este profund actuală, profund românească și necesară. Ar fi mare păcat ca ea să nu aibă continuitate. Am privit cu inima strânsă o emisiune în limba germană în care era vorba chiar despre drama asta a opțiunii: pentru sau împotriva emigrării. Și o urmăresc cu crispare, pentru că mi-am trăit copilăria în zona Brașovului, într-un mediu în care ceea ce numeam noi «săsesc» avea o mare valoare și constituia un punct de reper al civilizației și probității.” Trauma plecării germanilor din România s-a resimțit cu sporită acuitate în mediile literare. Una dintre șansele noastre naturale, istoric constituite, prin care avuseserăm acces la sincronizarea cu valorile europene, era astfel brutal înlăturată.
După absolvirea studiilor, o serie dintre tinerii noștri literați de limbă germană activaseră temporar în țara unde s-au născut. Aci au devenit cunoscuți și simpatizați, nu doar printre cei care îi puteau citi în original. După emigrare, talentul le-a asigurat o integrare (mai mult sau mai puțin facilă) în asprul mediu concurențial al statelor de limbă germană. Precedați de incomparabilul Oskar Pastior (stabilit la Berlin încă de la finele anilor 1960), poeți precum Franz Hodjak sau Werner Söllner s-au afirmat și ei cu destulă celeritate. Însă, de-a lungul anilor, îi redescopeream, cu bucurie și nostalgie, în viața literară a spațiului germanofon pe mulți dintre foștii noștri camarazi de suferință și de speranță: Richard Wagner, Klaus Hensel, Georg Aescht, regretatul Rolf Bossert, Gerhard Csejka, Berndt Kolf, Ernest Wichner, William Totok, Rolf-Frieder Marmont, Hellmut Seiler, Johann Lippet ș.a. Afirmată ca membră a grupării protestatare Aktionsgruppe Banat, Herta Müller va deveni în 2009 prima personalitate scriitoricească originară din România căreia i s-a decernat Premiul Nobel. În alocuțiunea rostită la Stockholm, ea și-a omagiat astfel companionii literari din junețe: „Din fericire, am întâlnit la Timișoara o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi scris nicio carte. <...> Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află astăzi în cimitire.” În fond, „falanga literară” bănățeană beneficiase și ea de ospitalitatea paginilor germane ale Echinox-ului. Căci acestea reprezentau la Cluj un fel de pandant, orientat spre tinerele generații, al solidei publicații de limbă germană a Uniunii Scriitorilor din România, Neue Literatur.
Evident, eseul de față nu-și poate permite luxul de a analiza în profunzime influențele exercitate (mai curând voalat) asupra noastră, a generațiilor de scriitori români născuți după 1950, de către „noile sensibilități” experimentate de amicii noștri aici elogiați. Fără să mă hazardez într-o asemenea întreprindere de anvergură, nu pot să nu schițez măcar câteva percepții pur personale: infuzia de luciditate pe care am resimțit-o prin contactul cu mentalitatea literară germană postbelică; un mod de a fi mai puțin conciliant cu tine însuți; o detașare critică față de miturile, distorsiunile și exaltările de coloratură politică, care însă nu exclude − ci chiar presupune − convingeri tranșant antidictatoriale/antitotalitare; o repunere în drepturi a ironiei și persiflajului, filtrate printr-un inerent simț al dreptății − deloc predispus temenelei dosite în subconștient sau în subcuvânt. Sigur că nu de la germani vor învăța românii ce e humorul. Tot la fel cum nici ei nu vor lua de la noi lecții de ordine, meticulozitate și rigoare. Important e ca asemenea relaționări culturale, cum sunt cele precar expuse mai sus, să conducă la dezamorsarea prejudecăților și la o atitudine integratoare, întotdeauna preferabilă agresivității exclusiviste.
Dintr-o perspectivă pur umană, toți cei amintiți mai sus aveau ceva în comun: erau oameni de cuvânt, atât în sensul propriu, cât și în cel figurat al sintagmei. Și cred că întreg acest fenomen de înfrățire culturală venea, de fapt, pe fondul unor predispoziții istorico-mentalitare specifice acestei zone de profunde reverberații spirituale. Nu întâmplător, profesorul Mircea Zaciu, unul dintre principalii mentori ai echinoxiștilor, releva în ultimul său volum antum (Departe/aproape, editat de Irina Petraș în colecția Akademos a Editurii Didactice și Pedagogice) incomensurabila valoare a filierei transilvane în cadrul culturii noastre: „Venerez spiritul transilvan, ale cărui manifestări − de la Școala Ardeleană la Blaga − au însemnat adevăratul proces de modernizare, occidentalizare și integrare a noastră într-o Europă a spiritului.” Retrospectiv privind lucrurile, interferențele literare româno-germane consemnate în paginile Echinox-ului fac parte din această luminoasă constelație.