Categorii

Parteneri

O vară ce-a ținut trei ani (Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O vară ce-a ținut trei ani (Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei)

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac

E primul titlu al scriitoarei Ioana Nicolaie cu care mă întâlnesc, destul de tardiv, o întâlnire cum nu mi-am imaginat, neașteptată și deconcertantă, în tot acest răstimp îi priveam pe cei doi scriitori (MC și IN) ca fiind unul și același, o singură identitate, o singură mână care scrie, din primul citeam cu voluptate și extindeam, într-un mod mai degrabă inconștient, marca stilistică, frazeologia, desfacerea și recompunerea realității prin literatură și-asupra celui de-al doilea, imaginându-mi naiv că nu ar avea cum să scrie altfel decât o face MC. Cert este faptul că Ioana Nicolaie are propria voce, un stil atât de personal și de bine conturat, încât pe parcursul lecturii tot căutam corelații, corespondențe, încercam să plasez textul în proximitatea unor lecturi asemănătoare, să îl duc aproape de Câmpia Armaghedonului, de Ploile amare sau de Provizoratul Gabrielei Adameșteanu, sau invers – să le aduc pe acestea către suflul cărții, către actualitatea unui act de lectură.
Ioana Nicolaie scrie o carte greu de încadrat într-un anumit tipar. Traversat de la un capăt la altul de sclipiri poematice, de dureri nerostite, romanul Cartea Reghinei își subjugă cititorul de la primele pagini și-l poartă hipnotic, cu sufletul la gură, peste vara de trei ani, peste destinele oamenilor ce curg dintr-unul în altul pe întinderea unui secol marcat de permanența suferinței. Texistența Ioanei Nicolaie nu exclude biografia, o încorporează și o recuperează, o supune unei intense metamorfoze literare, unui exercițiu de sublimare ficțională, iar vecinătatea experiențelor traumatice, morțile violente, frumusețea paradiziacă a naturii, duritatea implacabilă a unor secvențe surprinse cinematografic, derulate cu încetinitorul înainte și înapoi, recalibrează resorturile invizibile ale tensiunii narative.
Fidelitatea absolut admirabilă a scrii­toarei față de un spațiu geografic – Văralia, un toponim fictiv, dar totodată bine delimitat (Nordul meu), depășește riscurile inevitabile generate de inaccesibilitatea ruralului, de supradoza de trimiteri etnografice și translează această realitate cu tot ce aduce ea, limbaj neaoș, cutume împietrite, activități domestice și reprezentări patriarhale, în câmpul de lectură și înțelegere al cititorului. Cred că acesta este meritul cel mai mare al cărții, să scrii despre lumea satului, să scuturi pospaiul de pe tradiții, să revitalizezi un univers rural fără a fi câtuși de puțin pășunist, iar efectul obținut să fie cel al unei modernități irepresibile, al unei autenticități discursive remarcabile.
Romanul Ioanei Nicolaie individualizează un teritoriu în descompunere, fisurat, excavează straturi subterane ale memoriei individuale și colective, ajung în carte, pe lângă povestea Reghinei, centrală și acoperitoare, ecouri ale Primului Război Mondial, interbelicul contradictoriu, tarele comunismului – propagandă și delațiune, Revoluția și emigrarea, dezagregarea postdecembristă, privite fugitiv și intermitent, printre pleoape întredeschise. Adevărații marginali, personajele Ioanei Nicolaie, își duc existența fără a se putea prea mult împotrivi, par prinși în invizibila dar rezistenta pânză a predestinării și doar mintea Reghinei, eliberată din trupul paralizat, iese la suprafață și își spune povestea plină de dureri și traume majore. Deși autoarea scrie despre lumea nordului transilvan, acea lume e aproape identică cu a noastră, a celor din sud, în care-și face loc la fel de pregnant violența ruralității, scriind despre ei, despre o comunitate restrânsă în fond, a scris despre noi.
Uneori textul conține repetiții, sunt reluate cam în aceeași formulă anumite descrieri ale naturii, dar fără a supăra, ci aducând a ciclicitate incantatorie, a ritmicitate melodică, prin ele duritatea și sălbăticia unui spațiu vibrant își cunosc îmblânzirea și domesticirea. Presărat cu aluzii religioase, plimbat prin grădina unor explicite referințe biblice, textul își adjudecă forța unei îndelungi rugăciuni eliberatoare, a unui monolog interior copleșitor.
Sonoritatea numelui Reghina anunță suprapunerea celor două destinații, regină și neghină, împinge în avanscenă o mamă absolută, o mamă a doisprezece copii, împreună cu care formează „un trup de o mie de kilograme”, o mamă care trece prin timp, încasează multiple lovituri fizice și sufletești, pe care le ascunde psihologic în lada cu zestre – decesul surorii Valeria, violența și infidelitatea soțului Damian, situate întotdeauna în vecinătatea morții și a durerii nesfârșite. Cu toate că cititorul acceptă convenția literară și pactul ficțional, în proza Ioanei Nicolaie lipsește cu desăvârșire senzația de produs fabricat, triumful autenticității, prin strigătul de neajutorare și suferință întinsă peste decenii, e de netăgăduit.
Personajul narator aduce în paginile cărții un vocabular regional trăit și experimentat – mintenaș, ruje, se zbici, draniță, moină, sâlvăiță, buhă, mejdie, ghizd, zăbală, meliță, șiștarele, glajă, târnațului, laviță, mulă, rântaș, căpăluit, laște, drotul, turjenii, cingeauă, cotarcele, mălăiștea, șfebele, șlag, hâlbe, călbaj, un limbaj colorant, stimulant ce provoacă imaginația și generează autenticitate. Imperfecțiunile Reghinei o fac și mai tandră, și mai credibilă, pentru că ea nu știe că regina (matca) albinelor nu înțeapă niciodată, lipsită fiind anatomic de această funcție, deși invocă posibilitatea în două rânduri, în două secvențe consecutive.
Ioana Nicolaie scrie pagini dense, electrizante, în care tensiunea și emoția ating cote înalte, în care textul sondează psihologii stratificate, descifrează comportamente diferite, fără a blama și fără a căuta vinovății justificative.
_______
Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei. Ed. Humanitas, 2019, 224 pag.