Cartea pe care o comentez astăzi este, din toate punctele de vedere, una neobișnuită. În primul rînd – desigur! – prin subiectul ei. Cine s-ar fi gîndit să scrie o carte despre ceva atît de „banal”, de imediat perceptibil, ca „echilibrul”? Probabil că numai cineva ca Joel Kaye. Profesor de istorie la Columbia University, Barnard College din New York, Kaye are, pînă acum, la activ (cînd tocmai a împlinit...72 de ani), numai două cărți, publicate la 16 ani distanță, și doar patru-cinci studii. Este primul lucru care îl face original. Al doilea decurge din precedentul: istoricul face parte din categoria rarisimă a universitarilor care sfidează celebrul publish or perish, curent în lumea academică de peste Ocean. Dacă el a putut supraviețui, totuși, astfel, în disprețul afișat al uneia din regulile sacrosancte din universitățile americane (ceea ce pentru altcineva ar fi fost imposibil), este numai pentru că puținul pe care l-a scris Kaye este nu numai remarcabil, ci și recunoscut ca atare. Atît prima carte (Economy and Nature in the Fourteenth Century. Money, Market Exchange, and the Emergence of Scientific Thought, Cambridge University Press, 1998), cît și aceea de față (apărută în 2014 la aceeași prestigioasă editură) au primit două din cele mai importante premii ale asociației istoricilor americani. Premiate au fost și studiile sale. Se poate bănui că toate aceste distincții l-au făcut pe Joel Kaye intangibil, dar nu asta este important, ci originalitatea ieșită din comun a operei sale. O originalitate care constituie – abia dacă mai este nevoie să precizez – și marca distinctivă a cărții de față. Alain Boureau, prefațatorul ediției franceze și directorul editurii gazdă, a mers pînă acolo încît  a declarat-o „genială”, inserînd-o „printre cele cîteva lucrări care au marcat istoria medievală și istoria mentalităților, de un secol încoace” (p. 9). Cuvintele sînt, neîndoielnic, excesive și nu le-am mai citit în legătură cu vreo carte de istorie; cu atît mai puțin sub pana unui autor atît de critic ca Boureau (el însuși un medievist hors pair). Măcar pînă la un punct, însă, ele sînt absolut meritate.
Prima carte menționată analiza rolul decisiv al teologiei scolastice în emergența gîndirii științifice în Europa, ca urmare a unei reconceptualizări globale a naturii, sub impactul dezvoltării în secolele XIII-XIV a orașelor și economiei de schimb. Nu era o istorie clasică a ideilor, urmărind apariția noului din unghiul reducționist al progreselor vieții intelectuale, ci una infinit mai largă, a mentalităților, interesată de interacțiunea dintre contextul economic și paradigma gîndirii scolastice.
Aceeași perspectivă domină și în cartea de față. Subiectul ei este – cum am spus – „echilibrul”, dar nu în sensul abstract, fizico-filozofic, al conceptului sau ca ideal al unei lumi corect întocmite, ilustrat de bine-cunoscutul simbol al balanței cu talerele egale (întruchipare a iustitiei – dreptatea). Aici este vorba de sentimentul echilibrului, de echilibrul perceput ca egalitate sau echivalență (aequalitas, equivalentia, adequatio) în miriadele de situații concrete ale vieții cotidiene. Pentru noi, adică astăzi, echilibrul este o „stare” mentală, o constantă psihică, de „adîncime”, care iese din cînd în cînd la suprafață atunci cînd spunem – de pildă – că ne-am „dezechilibrat” financiar sau că viața noastră a luat-o „la vale”. În lumea contemporană, echilibrul este spontan considerat ca o structură antropologică, un „fel de a fi” al nostru, o stare psihologică „normală”, prin filtrul căreia interacționăm cu semenii și ne raportăm la realitățile din jur.
Nu la fel îl considerau însă înaintașii noștri, care nu știau ce înseamnă „mentalitate” sau „psihologie”. Așa cum noi credem acum că „echilibrul” este un arhetip, o categorie psihică sau mentală, oamenii Evului Mediu (dacă îmi este permisă această generalizare), deși îl „resimțeau” și ei ca pe o „stare” normală a vieții și lucrurilor, „vedeau” în el un „dat” nu interior (intrinsec), ci exterior, o expresie a raționalității divine, un principiu ordonator al Creației înseși. Explicarea prezenței sale în lume era, prin urmare, diferită. La mijlocul secolului al XIII-lea, ceva, însă, s-a schimbat. Această interpretare, continuînd să fie valabilă, a tins să treacă în planul secund, fiind înlocuită în cultura scolastică a epocii cu un nou model de inteligibilitate. Particularitățile, condițiile apariției și relativ scurta existență – pînă în 1375 – a acestei noi interpretări a echilibrului (și a corelatelor sale: echivalența, proporționalitatea, egalitatea) constituie obiectul analizei lui Joel Kaye.
După opinia autorului, diferența dintre cele două modele de echilibru este următoarea: în timp ce primul, cel „tradițional”, era imaginat ca fiind generat și dominat de „o putere sau un intelect unic, atotcuprinzător”, al doilea a fost conceput ca un sistem autonom, liber de orice ingerință exterioară, format dintr-o rețea de mai mulți factori contrari, capabili însă, tocmai prin interrelaționarea și interacțiunea lor, să creeze un mecanism de autoechilibrare. Pentru a se înțelege mai bine această deosebire, voi da un exemplu menționat și de autor: cel al cametei. Se știe că în Evul Mediu aceasta era condamnată pe considerentul că dobînda solicitată de cel ce dădea împrumutul semnifica o „exploatare” ilicită a timpului, care aparținea numai lui Dumnezeu. Camăta era însă proscrisă și întrucît era percepută ca anulînd egalitatea dintre creditor și debitor, inerentă – potrivit legii – schimbului comercial. Or, în secolul al XIII-lea, teoria cametei se schimbă. Împrumutul cu dobîndă a devenit, treptat, licit, pentru că presupunea asumarea unui risc de către creditor (insolvența debitorului sau devalorizarea monedei), îi „bloca” acestuia o sumă pe care ar fi putut-o fructifica în propriul folos și pentru că, în fond, cel ce se servea de banii împrumutați contribuia, prin felul în care îi folosea, la „Binele comun”, adică la bunăstarea societății. Joel Kaye vede aici (și cred că are dreptate) expresia latentă a unei reinterpretări mai largi a echilibrului, deopotrivă ca sumă de echivalențe și rezultantă a cîștigului ambilor parteneri. Autorul acestei recalibrări conceptuale este franciscanul Pierre de Jean Olivi (Petrus Joannis Olivi, 1248-1298), într-un Tratat despre contracte, care valorifica unele sugestii din tocmai redescoperita, în epocă, Etică Nicomahică a lui Aristotel. Iar ceea ce l-a făcut să privească altfel problema împrumutului cămătăresc a fost spectacolul cotidian al schimburilor comerciale din orașele pe care le-a vizitat, unde a perceput înfiriparea noului model de echilibru, ca „totalitate concordantă și autoregulatorie”, cum o numește Kaye.
Pe lîngă mecanismele autoregulatorii ale pieței, a doua sursă de inspirație pentru același model a fost medicina galenică. Extrem de populară în mediile scolastice din Occidentul medieval, concepția lui Galenus despre sănătate ca un echilibru relativ și mobil al „temperamentelor” (umorilor), nicidecum static, ci veșnic perturbat de o multitudine de variabile (personalitatea pacientului, vîrsta sa, condițiile climatice din mediul său de existență etc.), a fost, la rîndul ei, de natură să inducă o nouă percepție a noțiunii de echilibru. Asimilînd modelul galenic, unii dintre intelectualii vremii au încercat să-l transfere în domeniul politic. Unul dintre aceștia a fost Marsiglio de Padova (Marsilius Patavinus, 1275-1342), medic și teolog, autor al unui celebru tratat politic (Defensor pacis, 1324), care propunea o teorie inedită a guvernării colective, bazată pe echilibrul puterilor, inspirată de această concepție medicală, dar și de formele originale de organizare ale orașelor-state italiene.
Prefacerea indusă de noul model de echilibru înfiripat la jumătatea secolului al XIII-lea a fost – afirmă autorul – neobișnuit de profundă. În mediile savante ale timpului, expresia ei cea mai evidentă a constat în cristalizarea unor noi instrumente cognitive – relativizarea, proporționalitatea, aproximarea, estimarea etc. – care, proprii fiind noului mod de a concepe echilibrul, anticipau totodată o nouă mentalitate: aceea științifică.
Circumstanțele istorice de la mijlocul veacului următor (al XIV-lea) – Marea Ciumă, războaiele franco-engleze, tulburările sociale – au pus capăt existenței acestui model, readucînd în prim-plan ideea „intervenționistă” a intelectului ordonator sau a factorului exterior ca putere regularizatoare. Operațiunile gîndirii prinse în textura noului model, însă, nu au dispărut, rămînînd să rodească din nou în împrejurări mai favorabile.
Densă și extrem de erudită (autorul a citit toate sursele disponibile și o bibliografie impresionantă), cartea lui Joel Kaye nu mi se pare chiar „genială”. Ea este, în schimb, din toate punctele de vedere, un model de cercetare, din lectura căreia orice istoric (îndeosebi medievist) are enorm de cîștigat.
_______
Joel Kaye, Histoire de l’équilibre (1250-1375). L’apparition d’un nouveau modèle d’équilibre et son impact sur la pensée. Préface d’Alain
Boureau. Traduit de l’anglais par Christophe Jacquet, Paris, Les Belles Lettres, 2017