Touch me not/Nu mă atinge-mă, filmul Adinei Pintilie, premiat în 2018 cu Ursul de aur la Festivalul de Film de la Berlin, a fost prezentat la Chișinău în cadrul Zilelor Filmului Românesc, la 12 octombrie. Este un film despre care mulți au vorbit fără să-l vadă – și este salutar faptul că organizatorii au avut curajul să prezinte, unei săli pline, un film care stârnise deja extrem de multe controverse și reacții viscerale.
Nu mă atinge-mă se articulează, explicit, ca rezultat al unei cercetări. O cercetare a Adinei Pintilie și a echipei adunate de ea în jurul filmului, care se va solda, din câte afirmă regizoarea, și cu alte produse artistice. O cercetare care tematizează felul în care sunt trăite intimitatea, atingerea și trauma – și câteva dintre modurile de a le explora.
În film se împletesc mai multe narațiuni – ficționale sau semificționale – și interacțiuni reale dintre actori – sau, mai bine zis, participanți la proiectul Adinei Pintilie, care au decis să exploreze, în spațiul de siguranță pus la dispoziție de realizarea filmului, propriile trupuri și modurile în care, prin atingere și prin vorbire, traumele și dificultățile emoționale pot fi conștientizate, integrate sau, eventual, vindecate.
Unul dintre personaje, Laura, o femeie în jur de 50 de ani, are o traumă legată de atingere – este incapabilă să accepte să fie atinsă – și decide să exploreze nivelul de intimitate la care este dispusă, în compania unor lucrători sexuali. Fiecare dintre aceste întâlniri este discutată împreună cu regizoarea – care apare, de obicei, pe ecranul unei camere. În paralel, un alt personaj, Tomas, își dezvoltă propria epopee a atingerilor în cadrul unui atelier de mindful touch într-un spital – același spital în care Laura își vizitează, din câte înțelegem treptat, tatăl care o abuzase în copilărie. Atelierul în care este implicat Tomas este unul de atingere exploratoare – un spațiu în care diferite persoane, cu și fără dizabilități, se ating reciproc, non-erotic, și vorbesc deschis despre propriile experiențe. Partenerul de atingere al lui Tomas, Christian, suferă de atrofie musculară spinală – afecțiune care îl imobilizează într-un scaun rulant și face ca singura parte a corpului pe care și-o poate mișca să fie mușchii feței. În seria de atingeri și conversații cu Christian – mișcare lină a degetelor pe conturul feței, de exemplu, inclusiv pe colțurile buzelor acoperite de salivă – Tomas trece și el prin propriul parcurs de deschidere și acceptare emoțională. Atât atingerea, cât și reacțiile la ea, conversaționale sau nonverbale, sunt cât se poate de reale în film: este vorba de corpuri adevărate, uneori goale, uneori nu, care se ating și își vorbesc despre atingeri, senzații, emoții, visuri. Și, ca privitori, observăm cum, de-a lungul filmului, atingerea le transformă. În cele din urmă, Tomas și Laura ajung întinși într-un pat, nuzi, atingându-se intim, tandru și deschis, cântându-și cântece de leagăn.
În acest sens, Nu mă atinge-mă are o pronunțată și asumată dimensiune pedagogică, deși Adina Pintilie declară că nu și-a propus scopuri educative. Filmul arată și tematizează în loc să învețe sau să impună o interpretare – arată moduri în care diferite persoane își trăiesc propriul trup, își explorează și integrează traumele și dorințele. În mare măsură, este vorba de posibilități alternative de a o face: în loc de psihoterapeuți tradiționali, Laura apelează la lucrători sexuali, care discută atent despre limite și testează reacții la atingeri și scenarii, iar Tomas participă la atelierul de atingere din spital, care are efecte terapeutice și transformative fără să fie terapie în sensul clasic. Filmul prezintă, astfel, posibilitățile de transformare afectivă pe care le avem când ne oferim unul altuia deschidere și atingere și o facem într-un mediu care respectă clar niște limite asumate – limitele pe care persoanele implicate le consideră acceptabile. Or, în aceste spații ale atingerii, persoanele care se ajută una pe alta să-și integreze traumele sunt și ele anterior rănite, traumatizate sau vulnerabile, oferindu-și solidaritate fără instaurarea unei relații de putere.
Atingerea de sine și atingerea altora, erotică sau non-erotică, prezentată în film, deschide spre câteva teme de reflecție care mi se par extrem de importante. În primul rând, raportarea la corp: la trupul propriu sau la corpurile altora.
Chiar dacă societatea contemporană pare una fascinată de corp, ajungând, aparent, la o glorificare a lui, ea e însoțită, dialectic, de o negare a trupului trăit, a trupului viu așa cum este el simțit moment cu moment. Corpul care este glorificat e cel normativ, care corespunde unor standarde sociale, iar trupurile diferite – ale persoanelor cu dizabilități, de exemplu – sunt privite cu dezgust sau cu ochi de medic. În cazul traumei, des-truparea merge și mai adânc: chiar până la disocierea de trupul trăit, incapacitatea de a te mai simți pe tine ca trup. Anume în acest context mi se pare relevantă analiza pe care o face Sartre atingerii erotice în Ființă și neant, analiză care, cred eu, poate fi extinsă asupra mai multor tipuri de atingere, inclusiv asupra celei terapeutice. Atingerea – faptul de a atinge și a fi atins – este cea care ne aduce în trup, ceea ce ne face să ne simțim în calitate de trup viu, sensibil. Or, așa cum vedem în Nu mă atinge-mă, atingerea vine la pachet cu afectivitatea: cu valuri emoționale apărute în atingere și prin atingere și exprimate inclusiv prin atingere și în atingere. Atingându-l pe celălalt, îl facem să revină în trup, să redevină trup: subiectivitatea, în mod normal inaccesibilă pentru altul, se încarnează și intră în contact direct cu o altă subiectivitate încarnată.
Adina Pintilie abordează și tema limitelor stabilite consensual ale atingerii, într-un mod care, cred, are clare rezonanțe cu viziunea altui fenomenolog, John Russon, în Bearing Witness to Epiphany: Persons, Things, and the Nature of Erotic Life. Atingerea intimă, nu neapărat cea erotică, pune problema a ce este acceptabil și ce nu. Conform lui Russon, a deveni adult înseamnă a învăța – pe pielea ta, în contact cu celălalt – ce gen de atingere este acceptabilă pentru el/ea și ce gen de atingere nu e. Or, nu poți afla asta decât de la celălalt: doar dacă îl asculți, ești atent și deschis, și nu forțezi, nu presupui cu de la sine putere ce ar trebui altul să accepte și nu faci cu el nimic ce l-ar răni. Îți dai seama de asta pas cu pas – și avem prezentă, în film, arătată într-un mod magistral, această disponibilitate continuă de a opri o atingere când ea devine inconfortabilă, însoțită de atenția de a nu merge prea departe prea repede, înainte de a-ți da seama dacă acest lucru ar fi acceptabil pentru celălalt sau nu.
Filmul Adinei Pintilie devine astfel un spațiu în care sunt arătate diferite moduri în care oamenii ce au decis să participe la proiectul Nu mă atinge-mă își trăiesc propriul corp, propria intimitate și propria sexualitate. Această arătare servește, pentru privitor, drept prilej pentru a reflecta asupra modului în care trăiește el ca trup, în trup și asupra propriilor reacții viscerale la atingere și intimitate, văzută sau simțită. Or, aceste teme încă așteaptă să fie tratate cu înțelegere și maturitate, într-un spațiu discursiv echilibrat, într-o societate cum este a noastră – care, cel puțin la nivel de declarații, rămâne puritană și intolerantă.