Între 19 și 30 septembrie 2018 la Chișinău a avut loc Reuniunea teatrelor naționale românești. Centenarul Marii Uniri, sub semnul căruia a stat actuala ediție, a IV-a, i-a dat o puternică încărcătură simbolică. Dacă politicul continuă să ne dezbine și să ne furnizeze interminabile prilejuri de revoltă și indignare, arta, cultura îi adună pe toți românii laolaltă, transgresează frontierele nedrepte.
„Într-o lume în care omul e definit drept un actor social învățat să poarte măștile cerute, o lume în care politicieni și oficiali se dau în spectacol, jonglând cu abilitate măștile cinismului, o lume în care mass-media copleșește mințile prin trucuri ieftine de teatralitate (…), teatrul adevărat rămâne locul în care jocul este cinstit, iar măștile nu ascund, ci dimpotrivă, descoperă fața adevărată a omului, rostul faptelor și situațiilor din care este făcută viața noastră” – am citat dintr-un text consacrat festivalului, semnat de Petru Hadârcă, cunoscutul regizor basarabean, tot el și Directorul General al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, cel care, susținut de Ion Caramitru, directorul TNB, a avut inițiativa să organizeze în capitala Basarabiei această manifestare de amploare cu participarea trupelor românești de primă linie.
La actuala ediție s-au prezentat Naționalele din București (inclusiv Teatrul Național Radiofonic), Iași, Timișoara, Sibiu, Cluj-Napoca, Târgu-Mureș, Craiova și patru colective din Republica Moldova: Naționalul „Vasile Alecsandri” din Bălți, Teatrul Satiricus „I. L. Caragiale”, Teatrul Muzical Dramatic „B.P. Hașdeu” din Cahul și, firește, gazda evenimentului: Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Au sprijinit Reuniunea Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova, Ministerul Culturii și Identității Naționale al României, Ins­titutul Cultural Român de la București și ICR „Mihai Eminescu” la Chișinău, Moldindconbank , Agenția „Wine of Moldova” și vinăria „Purcari”.
 
* * *
Au fost 19 spectacole, pentru toate gusturile, după dramaturgi români, clasici și contemporani. Am prins câteva din ele, într-un Chișinău tomnatic, aglomerat ca niciodată de evenimente artistice (de-ar fi să pomenesc doar Festivalul de Ethno-Jazz), care m-au pus în fața unor alegeri dificile. Transcriu în continuare o sumă de impresii de simplu spectator.
 
Carnavalul
 
Spectacolul, inspirat de piesa D’ale carnavalului de I. L. Caragiale, a fost jucat de trupa Naționalului chișinăuian în deschiderea actualei Reuniuni. O montare care a îmbinat burlescul și feeria, elementele de muzical cu o năvalnică mișcare scenică. Încrucișările personajelor, boabele de scandal și intrigă aruncate în faimoasa spițerie din primele secvențe irump frenetic în actele următoare. Replici savuroase, răsturnări de situație pline de haz. Câteva partituri actoricești remarcabile: Anatol Durbală (un Nae Girimea inventiv și proteic), Ghenadie Gâlcă (foarte convingător în „magnetismul” de care nu scapă personajul său), Petru Hadârcă (un Crăcănel cam zăpăcit, timid și dornic de revanșă), Iurie Focșa, Angela Ciobanu, Ion Mocanu, Valentin Zorilă… O lume caragialiană, derutantă, browniană, pe care maestrul Alexa Visarion a strunit-o cu suplețe și rigoare regizorală.
 
Teatru de război
 
Patriotism și artă în vremuri de restriște. Spectacolul – regie Cristian Hadji-Culea –, jucat de trupa Naționalului de la Iași, evocă greul tribut în vieți și suferințe pe care l-am plătit în Primul Război Mondial pentru a vedea înfăptuit idealul Marii Uniri și, totodată, ne livrează un prilej de reflecție despre rolul culturii și artei în timpuri vitrege. Scriitorii care semnează scenariul, Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici, nu se puteau mulțumi cu o simplă reconstituire, deși panorama ororii nu ignoră nimic: convoaiele de refugiați, tifosul care secera soldați și civili, haosul adus în Moldova, la Iași, de bandele bolșevice, frigul, penuria alimentară și chiar catastrofa feroviară de la Ciurea, în care și-au pierdut viața peste o mie de oameni. Epopeea războiului este punctată prin comunicate TV (un anacronism ce ne apropie mai mult de dramele epocii), în care se dau noutățile de pe front, manevrele diplomatice, deplasările familiei regale etc. Teatrul de la Iași, unde un regizor obstinat vrea să joace Henric al IV-lea și este bruiat mereu de autorități, devine scena pe care se desfășoară, în mic, scenariul războiului: discursurile parlamentarilor de la etaj, încercările de a rechiziționa clădirea teatrului pentru un lazaret sau pentru un adăpost de refugiați. Acordurile finale cu Regele Ferdinand și Regina Maria, intrând triumfal în Alba-Iulia, mi s-au părut totuși cam exagerate, ca și marșul patriotic Treceți, batalioane române, Carpații, chiar dacă publicul basarabean a vibrat puternic. Mai semnificativă, cu rezonanțe în actualitate, a fost întrebarea: „Cum va fi oare România peste o sută de ani? Va avea o clasă politică onestă, capabilă de sacrificii, devotată interesului public, una care să nu repete greșelile noastre?” Din păcate, noi, românii din improbabilul an 2018, nu le putem da personajelor din zorii Marii Uniri un răspuns pe potriva așteptărilor lor...
A fost o plăcere să-l recunosc în rolul regizorului împătimit de Shakespeare pe Constantin Puşcaşu, alias Thomas Stockmann – personajul rebel din „Un dușman al poporului” (text de Arthur Miller, adaptat după o piesă a lui Henrik Ibsen), jucat, cu mare succes, de trupa ieșeană în martie 2017 tot pe scena Teatrului Național din Chișinău.
 
Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte
 
Un spectacol entuziasmant în regia lui Radu Afrim al Teatrului Național de la Târgu-Mureș (Compania Tompa Miklós). Viața la bloc în România ceaușistă cu tot ce presupune ea: lipsuri, frustrări, pereți subțiri prin care se aud certurile vecinilor, muzica dată tare, apa trasă la WC… Decorul reprezintă chiar fațada unui bloc, căruia i-a fost smuls un perete, cel dinspre public, astfel încât putem contempla întreaga promiscuitate a unei stupării cu locatari din „epoca de aur”. Tânărul narator, care ne inițiază în secretele micii comunități și ne prezintă personajele. Mătuși acrite, abandonate de soți, adolescente agățându-se de gâtul primului nou-venit care manevrează un casetofon (obiect de lux pe atunci!) și poartă blugi evazați. O pictoriță excentrică, zvăpăiată, care desenează păsări Phoenix. Surorile abulice de la etajul 3, Pompilia și Otilia. Țiganul Sandokan locuiește cu mama și cu fratele mai mic, Caius, pe care l-a așteptat, corigent ani la rând, să-l ajungă în clasa a IV-a. Securistul care dirijează activitățile obștești. Laura, fata care dispare, se înalță pur și simplu la cer. Muzică bună, dans, coregrafie organică: exuberanța jocului nu te poate lăsa indiferent, la un moment uiți să mai citești de pe monitor traducerea din maghiară a replicilor rostite de actori, ești absorbit în vârtejul de pe scenă.
O undă de melancolie învăluie micul falanster. „Vom fi și noi odată retro, micuța mea…”, îi spune o femeie fetiței sale care o întreabă despre semnificația cuvântului. „Doar moartea nu va fi niciodată retro”…
 
Steaua fără nume
 
Piesa lui Mihail Sebastian este un text din categoria celor care nu va conteni să recruteze visători în întreaga lume. Versiunea Teatrului Național din Târgu-Mureș, concepută de Erwin Șimșensohn, oferă o interpretare sensibilă și emoționantă. Orășelul de provincie în care sosirea acceleratului de București e mereu un eveniment, doar că acesta nu oprește niciodată în gara lor. Iar când a oprit, acolo, „în câmp”, a bulversat ordinea și liniștea unui loc al ratării, unde nimic extraordinar nu se putea întâmpla… Actori buni, caractere exemplar lucrate: Mihai Crăciun (profesorul Miroiu), Raluca Aprodu (frumoasa Necunoscută), Roxana Marian (o domnișoară Cucu, scorțoasă, intratabilă), Costin Gavază (un șef de gară viclean, pânditor, mereu pe fază). Scenografia este ingenioasă, mobilă, imitând când un peron de haltă, când locuința umilă a profesorului de astronomie, transformată într-un loc al revelației și al iubirii inaccesibile, precum steaua căreia îi caută numele.
 
Cealaltă țară
 
Spectacolul Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, după un scenariu dramatic inspirat din romanele Hertei Müller – Călătorie într-un picior, Omul este un mare fazan pe lume și Încă de pe atunci vulpea era vânătorul –, a rezonat puternic la Chișinău. Destinul dramatic al minorității germane în România comunistă, obsesia emigrării, teroarea regimului, dar și scepticismul cu care au fost întâmpinați mulți etnici germani în „cealaltă țară” (o sintagmă cu dublu sens), inclusiv Herta Müller (pe care o recunoaștem în rolul Irinei, interpretat de actrița Romanița Ionescu). Montarea regizorului Alexandru Istudor se vrea o parabolă a omului confruntat cu răul omniprezent, a spiritului rebel care nu acceptă nedreptatea, umilința, discriminarea. Un decor original: un „Trabant” rablagit (automobilul-simbol al Europei de Est comuniste) urcat pe scenă și o cameră cu pereți transparenți, care încadra viața personajelor piesei, cu dramele și micile bucurii, cu scenele de dragoste, crispate, vulcanice, și cu tortura interogatoriilor de la Securitate. Masca de vulpe a perfidului anchetator te duce cu gândul la figurile alegorice din picturile lui Bosch și Bruegel cel Bătrân. Păsărarul-femeie, tot ea și aranjoarea de pașapoarte „la negru”, falsul infirm care-l snopește în bătaie pe bărbatul disperat să-i tot facă servicii securistului contra documentelor de emigrare pentru el și soția sa și caută, riscant, soluții neortodoxe. Recepționerul de la hotelul kafkian din Germania, unde ajunge protagonista, coșmarurile nocturne ale Irinei... O atmosferă sinistră, de mașinărie orwelliană care strivește individul și care, rar de tot, îi oferă o indulgență sub forma dreptului de azil în Occident.
 
Avioane de hârtie
 
Jucat în Sala Studio „Valeriu Cupcea”, spectacolul studențesc al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu (regie Eugen Gyemant, după un text de Elise
Wilk) îți dă, ca spectator, senzația prezenței brutale pe scenă, te simți sechestrat, implicat în poveștile de viață ale generației skateboard: adolescenți cinici, dezabuzați, cu părinți plecați la munci în Italia; erotismul lor crud, obsesiv, teroarea exercitată asupra celui mai puțin adaptat dintre ei. „Avioane de hârtie” este metafora unor visuri frânte înainte de vreme: un avion de hârtie nu poate zbura mai mult de 40 de metri și uneori nici măcar atât, ia foc înainte de a ajunge la destinație...
O decadă de teatru românesc la Chișinău ne-a scos, cathartic, din marasmul unei realități peste care cortina întârzie să cadă.