Categorii

Parteneri

O Clipă la Veneţia

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O Clipă la Veneţia

imaginea utilizatorului Aura Maru

Mai mult decât oraş pe apă (şi chiar după toate expediţiile pe Canal Grande, inclusiv traversarea lui în tremurătoarea gondolă botezată traghetto1), Veneţia a rămas pentru mine oraş de piatră – „stones of venice”2, la propriu. Apa lagunei şi chiar canalul păreau în mod paradoxal stătătoare. O Veneţie de piatră, şerpuitoare, labirintică se înălţa pe un soclu de apă. Nicio clipă n-am avut senzaţia că s-ar scufunda, aşa cum spun scenariile şi miturile, deşi am văzut câteva case unde apa trecea bine pragul, inunda antreul, dar că acestea sunt rarităţi se vedea din felul în care erau exploatate drept magneţi pentru turişti – ca într-o cafenea în care doar un perete de sticlă îi despărţea de apă pe cei care îşi mâncau liniştiţi prăjiturile şi îşi sorbeau cafelele.
De unde această stranie impresie? Nu apă – iar mirosul pătrunzător o confirma — era sub acele punţi peste care treceam în grabă? Nu apă era în San Marco, izvorând de-a dreptul dintre pietre? Viteza cu care parcurgeam traseele, uneori trebuind să trecem de câteva ori peste acelaşi pod (Rialto revenea ca un mare semn de punctuaţie în traseul zilnic), pe aceeaşi punte sau străduţă, până să găsim drumul corect, încercările de a ne strecura printre torentele de turişti – toate acestea, deja în a doua zi, fluidizaseră parcă, dimpotrivă, labirintul de piatră. Imediat după ce aterizasem, trebuia să ajung la Ateneo Veneto, unde ceilalţi ai Clipei urmau să-l întâlnească pe Mihai Stan, de la ICR, dar pentru că întârziasem mult era aproape imposibil să-i mai găsesc, mai cu seamă într-un oraş-labirint în care mă aflam pentru prima oară, având la îndemână o hartă sumară şi, cum spuneam, atât de puţin timp. Cu toate acestea, am pornit imediat, de la hotelul din Piaţa San Polo. Mai puţin cu ochii în hartă sau lăsându-mă dusă de torentele de oameni şi mai mult urmărind nu ştiu ce instinct deodată trezit în mine, le-am ieşit în faţă celor patru exact înainte să se despartă, pe o stradă infimă din preajma Ateneului. Nimeni nu se aştepta să se întâmple asta, nici eu, nici ei. Adevărat că avusesem experienţa Florenţei (adică, a slalomului pe străduţele inundate de turişti şi atât de asemănătoare încât deveneau capcane), dar mersul prin Veneţia mi s-a părut o aventură escheriană. Poate, în toată această cursă, am încetat să mai privesc şi să observ apa. Vedeam labirintul. Veneţia de piatră.
Nici turul rond cu vaporetto pe Canal Grande, imediat după, nu m-a eliberat de mania de a găsi corespondenţe hartă-teritoriu (din contră, dacă l-aş fi făcut cu gondola — tremurătoare păstaie, în care veneţienii păşesc uşor, ca mergând pe apă, iar străinii, ca într-un hău — aş fi simţit, poate, oscilaţia cu adevărat, valurile). Abia când am ieşit, pentru o clipă, din inelul care cuprinde o parte din oraş, spre larg, să fi simţit ceva din agitaţia mării (sau să fi fost pur şi simplu efectul trecerii monstrului de fier prin apa liniştită a lagunei?)... Mai târziu aveam să aflu că Veneţia nici nu se scufundă, dar nici nu se înalţă—mai degrabă, fixate în adânc cu piloni masivi, pe post de rădăcini, şi, mai sus, fundamente stratificate, casele plutesc, unite într-un mare mozaic, aparte, dar împreună. Ca articulaţiile unei mari vietăţi maritime (Veneţia are formă de peşte) pe spatele căreia... se ţine lumea.
Alături de noi, în vaporetto, turişti cu gâturile întinse, încercând să cuprindă ambele maluri cu ochii, să mai şi fotografieze, să mai şi mănânce un gelato3. Şi veneţienii, relaxaţi în mod demonstrativ, făcându-şi traseul zilnic, spre job sau aiurea. O Florenţă mai barocă, pe apă, aşa îmi spuneam lunecând pe Canal Grande, aşa nedreptăţeam, oarecum, oraşul. Loveam tocmai într-un punct dureros. Nu ştiu dacă, până la urmă, din puţinul de pictură pe care l-am văzut (mai cu seamă la Palazzo Ducale), balanţa dintre Renaştere şi Baroc a reuşit să se încline decisiv spre una dintre, dar că Veneţia are, în plus faţă de Florenţa, un aer de (să-i zicem pe nume) republică, se simte.
Am bifat apoi numaidecât San Marco, unde turişti de toate vârstele şi etniile încercau să momească porumbeii (sinonimi cu piaţa), să le colonizeze, pentru o clipă, corpul, să li se aşeze pe umeri şi pe braţe. Iar porumbeii veneau, suverani, fără a mai cere nici măcar firimituri. Două femei isterizate, dacă nu de-a dreptul în extaz, pozau. Strigătele lor ascuţite nu îi speriau. Am escaladat turnul, ca să cuprindem întreg oraşul cu privirea, acum de sus. Era la apus. Şi erau palete-palete în cer şi pe apă, şi insule, şi acoperişurile ruginii, asemănătoare până la identitate. Niciun gigant de sticlă şi metal (minus fierăria portului). Ne aglomeram, cu toţii, pe n metri pătraţi, la fiecare fereastră, dinspre fiecare punct cardinal, năuciţi. Unii jertfeau monede de 1 Euro ca să alimenteze un telestereoscop. Ne-a trezit clopotul cel mare, la 6 fix. Nu ştiu dacă apropierea fizică sau sunetul (la limita toleranţei, dacă nu puţin peste) m-a tulburat mai mult. Am încercat, parcă, să înregistrez, cu camera, şi eu ceva, ca să nu mă simt exclusă (câţiva asiatici şi americani veniseră acolo tocmai pentru clopot) şi ca să-mi păcălesc creierul, pe care îl simţeam tresărind în lichidul lui în acelaşi ritm cu imensul clopot.
Nu văzuserăm, poate, atât de mult, nu merseserăm, poate, atât de mult, dar pentru o singură zi şi pentru picioarele noastre obosite, pentru corpurile noastre care făcuseră în aceeaşi zi mii de kilometri peste Europa, era peste măsură. Seara aceea avea să se încheie însă mult mai târziu, cu un strop de vin pastoral şi un pahar de vorbă, la propriu – bahic era mai degrabă extazul de a ne fi revăzut cu toţii, acolo, departe (de la Chişinău, Bucureşti, Berlin sau din Veneţia însăşi). Veniţi să facem, cu sprijinul ICR-ului, o prezentare a Clipei acolo, ne-am pomenit de-a dreptul răsfăţaţi de Doamna Bulat, culturaliceşte în primul rând (atunci am aflat despre articulaţiile caselor şi piloni, despre care ştiam că fuseseră, o parte, aduşi tocmai de pe pământ românesc). Aşa se face că, deşi aveam, în sumă, mai puţin de 36 de ore ca să reuşim să ne pregătim sufleteşte şi să fim, noi înşine, evenimentul, şi pe deasupra să mai încercăm să fim şi turişti (măcar pseudo), am simţit până la urmă că am văzut-aflat în două zile cât alţii în zece.
A doua zi stabileam noi recorduri de viteză. Labirintul se deschidea, încet. Traversam Rialto (care, în treacăt fie spus, e sufocat de comerţ) cu siguranţa localnicilor. Ne-am oprit să observăm traficul, adică gondolele virând greoi, la 90 de grade (sic!) ieşind de pe canal pe străzile înguste (plecăciune castei gondolierilor). Au fost suficiente cele câteva minute ca să ne risipim unii de alţii. Aşteptându-i pe ceilalţi, am reuşit să fotografiez câteva măşti care se vedeau printr-un geam minuscul. Apoi am rugat pe cineva să-mi facă o fotografie, cu traficul pe fundal — „un profil, vă rog!” (până la urmă, a ieşit prea din profil; arătam ca Federico da Montefeltro şi soţia lui în portretele lui Piero della Francesca). Ne-am regăsit la Palazzo Ducale, care era sine qua none. Cât timp am mers prin saloanele ducilor (din ce în ce mai bombastice) şi, apoi, prin închisori (din ce în ce mai apăsătoare), trecând şi peste Puntea Suspinelor, am tras cu urechea la o franţuzoaică-ghid, care vorbea în franceză şi spaniolă, fiind propriul translator şi conducând, se înţelege, un grup mixt. Era bronzată până la maroniu şi îmbrăcată din cap până în picioare în alb strălucitor, inclusiv o pălărie cu boruri infinite (uitasem să spun că, deşi aproape octombrie, era caniculă). Ştia că, din când în când, o ascultăm şi noi, intruşii, iar asta o făcea şi mai mândră de sine. Quel peintre?4 i-am întrebat pe doi francezi din grup, un cuplu, ca de 60 de ani. Ghicisem că e un Veronese. Dar parcă era Tintoretto – m-au căutat de două ori ca să-şi completeze răspunsul. M-au dus la un panou informativ ca să mă convingă. C’était adorable5.
Am mai fost în bazilica San Marco, unde se pătrunde greu, stând la coadă, urcaţi pe un... podium din lemn, instalat de fiecare dată când apa se acumulează ici-colo în piaţă, din cauza limbilor de apă care înaintează periodic, şi stă să intre în catedrală. Mozaicurile bizantine nu m-au orbit, aşa cum mă aşteptasem. Înăuntru, am mers cercuri-cercuri. Catolicii şi ne-catolicii. Cum se simt cei veniţi la biserică pe bune? M-am aşezat puţin, cât să mă rog, într-o rugăciune fără religie. Alături, cineva adormise. Am ieşit, am găsit un gelatto (din sfaturile cele bune pentru novici: preţul îngheţatei creşte invers proporţional cu distanţa până în San Marco). Urma să ajungem la Mercato del Pesce6, unde peşte nu mai găseai la ora aceea (trecut de prânz), doar mirosul mării, şi păsări marine, albe, cu burţi rotunde şi ciocuri lemnoase, în căutarea resturilor. Urma să traversăm din nou Canalul, acum cu un traghetto. Înfricoşător pentru fiinţele noastre obişnuite cu stabilitatea terestră, continentală. Era destul ca cineva să se mişte la dreapta ori la stânga şi întreg echilibrul bărcii se deteriora.
În câteva minute am şi ajuns la faimoasa Casă Iorga, acum sediul ICR Veneţia, în componenţă completă („completă”, adică cei ai Clipei care erau la Veneţia): Eugenia Bulat, Iulia şi Mihaela Iordăchescu, Dan Nicu şi subsemnata. Poze de grup. Ultimele detalii pentru prezentare. Câteva minute ca să urcăm să dăm bineţe celor ai Institutului: doamnele Monica Joiţa şi Corina Bădeliță, Mihai Stan. Stabiliserăm că ne vom revedea la 4, la Ateneo Veneto, gazda evenimentului (mai exact, ameţitoarea Sală Tommaseo, cu picturi din s. XVII şi fotolii roşii). Slalom până la hotel, să ne revenim, şi, înapoi peste Rialto, pierzându-ne-regăsindu-ne, până am găsit, de data asta mai greu, Ateneul.
Nimeni nu s-a aşteptat ca publicul (italian, în majoritate) să fie atât de atent, atât de răbdător cu noi, chiar şi în acea jumătate de oră în plus pe care translarea a impus-o. Ba chiar am simţit că discursul Doamnei Bulat, în italiană, despre apariţia cenaclului şi a revistei, apoi alocuţiunile noastre, traduse de doamna Bădeliţă (şi care au luat forma unor probe vii – noi existăm, beneficiarii şi cei care am pus umărul să ducem Clipa mai departe), plus filmuleţul care rula pe fundal – toate acestea îi emoţionaseră. Despre facerea unei reviste pentru tineri dintr-o nevoie stringentă de libertate de expresie, in nuce în ’91, într-o situaţie politico-social-economic-culturală-etc. abruptă ?!? Simţeam cum toate acestea le apăreau drept constelaţii cu totul de neînţeles (nu raţional, ci ca experienţă trăită). Joc de oglinzi şi faţete, ca într-un caleidoscop în care unii priveau pentru prima dată. Al meno per un Attimo7.
 
____________
1.  gondolă mai austeră, destinată traversării canalului de la un mal la celălalt.
2. (engl.) „pietrele Veneţiei”; aluzie la „Stones of Venice” (John Ruskin) şi „The Stones of Florence” (Mary McCarthy).
3. (it.) îngheţată
4. (fr.) Ce pictor?
5. (fr.) Era adorabil.
6. (it.) Piaţa de Peşte
7. (it.) Măcar pentru o Clipă.