Categorii

Parteneri

Întâlniri

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Întâlniri

imaginea utilizatorului Gheorghe Calamanciuc

Uneori, când nu pot citi cărţi şi nici nu pot scrie barem un rând, iau blocnotesul gros cu notiţe de lectură şi mă uit în ochii lui. Mi-amintesc, îmi făcusem nişte adnotări la câteva emisiuni TVR 1, în care apăreau eseiştii A. Pleşu şi G. Liiceanu, antrenaţi în nişte dialoguri. La una dintre ele, mi se pare că vorbeau despre miracolul întâlnirii. Mă întind pe divan, punându-mi perna sub cap – aşa fac lecturi de când mă ţin minte. Răsfoiesc, uitându-mă-n ochii blocnotesului. Împrăştiaţi. Obosiţi. Găsesc. Nu le reproduc întocmai, dar aşa cum le-am prins, înspicate rapid pe buzele lor : Întâlniri de însoţire… Întâlniri gata făcute… Întâlniri care dau roade… Întâlniri neaşteptate… Întâlniri care te derutează, care te blochează… Se încerca o clasificare spontană, improvizată ad-hoc. Şi la un moment dat, pe neaşteptate, Liiceanu îşi întreabă interlocutorul: În crepuscul mai poţi întâlni? Nu-mi amintesc ce i-a răspuns Pleşu, dar acum, recitind întrebarea, mă cutremur cu spaime. Am senzaţia stranie că sunt, aruncat de valuri, pe o insulă – jur-împrejur, cât prinde dureros ochiul, numai pustietatea albastră, mişcătoare a mării. Ascult cu auzul înfricoşat suflarea, tremurată văluros, a apei şi simt cum mă topesc în ea, picătură cu picătură, centimetru cu centimetru. Într-adevăr, ce întâlniri mai poţi avea în crepuscul? Când simţi zilnic, oră de oră, scurgându-ţi-se, implacabile, ultimele lumini ale viului? Când realizezi că uriaşa gură a genunii se cască spre a te înghiţi, pentru că eşti aşteptat dincolo, în împărăţia absorbitoare a umbrelor, de unde a te întoarce n-ai cum… Mai buchisesc ieroglifele însăilate atunci în mare grabă şi am impresia că am mai pomenit undeva de referinţele acestor filozofi (îmi joacă festa memoria): Orice întâlnire e un răspuns la întrebarea pe care trebuie s-o pui… Nu toată lumea beneficiază de întâlniri miraculoase… Întâlniri ce te trimit spre unele orizonturi…
Şi dacă pentru sâmbătă am decis să mă întâlnesc cu Adela, e firesc să mă întreb: care dintre aceste referinţe s-ar potrivi mai bine întâlnirii noastre? Dintre cele pomenite ceva mai sus, nu mi se pare adecvată niciuna. Doar… a treia. S-ar putea să „dea roade” şi întâlnirea noastră. Depinde de disponibilitatea Adelei (în mesajul trimis pe Internet îşi dorea să procreeze cu mine un băieţel)… Eu, sper, voi fi disponibil. N-are de ce să mă deruteze, să mă blocheze întâlnirea. Pentru mine, Adela a fost şi a rămas, pur şi simplu, o femeie frumoasă, inteligentă, care, dacă în primul sfert de oră, când ne-am întâlnit întâi (o amăreală de ani buni s-au scurs de-atunci), părea să mă deruteze – nu e chiar în firea lucrurilor ca o femeie, întâlnind întâmplător un bărbat, să-l invite-n casă –, apoi, confesându-se cum şi când s-a îndrăgostit de mine, a dispărut între noi orice blocaj. Şi nu concep: de ce această întâlnire pe care şi-o doreşte ea, în primul rând – e foarte clar din mesaj – ar putea fi răspunsul la vreo întrebare pe care trebuie s-o pun? Aşa afirmă Pleşu, mi se pare. N-am nicio întrebare pentru Adela. Pentru că nu e învăluită în niciun fel de enigme această întâlnire, ca să arate a fi miraculoasă.
Va fi totuşi una care mă va „trimite spre unele orizonturi”? Să vedem cine spune asta: nu-i clar. Unul dintre cei doi, la sigur. Chiar nu-mi imaginez niciun fel de orizonturi spre care m-ar putea trimite această întâlnire. Fiecărui individ, la naştere, îi sunt predestinate un anumit număr de orizonturi, nu? Spre care îşi îndreaptă corăbiile. Corăbiile idealu… Nu, e emfatic spus – corăbiile aspiraţiilor, visurilor. Şi când una naufragiază, orizontul spre care plutea se închide. Şi tot aşa – naufragiază a doua, a treia etc., până când se închid toate orizonturile. Şi omul, rămânând fără orizonturi, nu-şi mai trimite nici corăbiile – încotro să le mai trimiţi? Cine ţi le mai aşteaptă? Şi unde? Corăbii ţi-au mai rămas – mai puţin strălucite, mai puţin cutezătoare, dar nu le mai poţi avânta nicăieri, pentru că orizonturile îţi sunt închise! Partea cerului, mărginită de linia orizontului, s-a înnegurat, s-a smolit şi zarea, pare a fi ultima, a pierit! Şi-atunci ce-ţi rămâne? Să-ţi îneci singur, pe rând, şi corăbioarele ce ţi-au mai rămas. Această procedură despotică poate că s-ar consuma fără mari suferinţe, de nu şi-ar arăta din când în când coltele azuriu speranţa: da’ poate nu merită să le îneci pe toate? da’ poate ar fi cazul să mai aştepţi?...