Categorii

Parteneri

„Nimic n-a dat roade. Totul a fost în zadar” (Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Nimic n-a dat roade. Totul a fost în zadar” (Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand)

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Nu e deloc o lectură ușoară cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand (Humanitas, 2016), care-ți pune în față tabloul halucinant al fostei URSS, de la atrocitățile vremurilor staliniste pînă la atrocitățile din anii de după căderea imperiului. Toate povestite de supraviețuitori: femei și bărbați, oameni simpli și intelectuali, victime și foști torționari, devotați și nostalgici sau disidenți tăcuți și cenușii executanți...
Nu lipsesc de aici scene de coșmar din lagărele foamei, frigului și muncii epuizante, în care viața unui om nu conta nici cît un chibrit; scene de coșmar din închisorile comuniste unde-și pierdeau viața ori doar mințile adversarii, deseori fără vină, ai regimului; scene ale entuziasmului străzii sau ale confuziei din anii ’90; scene de coșmar din perioada disoluției conglomeratului forțat de popoare. Și nu lipsesc: fetița ajunsă în Gulag cu mama la doar cîteva luni după ce s-a născut și despărțită de ea cînd avea trei ani, care o întreabă la un moment dat pe altă fetiță ce e acela „tată”; muncitoarea la o fabrică de pîine care, prinsă cu cîteva firimituri în mănuși, e trimisă în lagăr pentru sabotaj; personajul inocent care, spălat toată copilăria pe creier de povești cu Pavlici Morozovi eroici și cu un Tătuc bun și iubitor, își toarnă la KGB părinții sau apropiații; omul aplaudîndu-l pe Gorbaciov și omul urîndu-l de moarte pe același Gorbaciov; naționalistul sărac și nostalgic, deplîngînd distrugerea patriei sovietice: „Unde e țara măreață? Orice s-ar întîmpla astăzi n-o să mai învingem pe nimeni. Nici Gagarin n-o să mai zboare”; foști torționari, cu bătrînețile bine asigurate material, disprețuind vremurile noi lipsite de... idealism; alogenul rus, cecen, armean, tadjic, gruzin etc. omorît sau violat, sau prădat și pus pe fugă de localnicul rus, armean, cecen, tadjic, gruzin etc.; tînăra care, păcălită și șantajată de mafia posturss, își pierde apartamentul din centrul Moscovei și rămîne la propriu pe drumuri cu fetița pînă ce, nemaisuportînd, se sinucide; insul al cărui singur țel e să fugă din „Maica Rusie” actuală sau care a fugit deja: „Am fost educați în spiritul marilor povești despre dreptate, cu desene animate sovietice, în care totul e limpede: asta e bine, asta e rău. O lume ordonată și dreaptă. Bunicul meu a pierit la Stalingrad pentru patria sovietică, pentru comunism. Dar eu am vrut să trăiesc într-o țară normală. Să am perdele la ferestre, să am pernuțe, să vină soțul acasă și să-și pună halatul. Eu stau prost cu sufletul rusesc, îmi cam lipsește. Am fugit în State. Iarna mîncăm căpșuni. Sînt acolo salamuri cîte vrei și nici unul nu are valoare de simbol.” (p. 382)
Există, desigur, în monumentalul volum de mărturii al nobelizatei Svetlana Aleksievici multe alte tipuri umane, fiecare cu povestea lui dureroasă, distrugătoare, care conturează o lume debusolată și bolnavă iremediabil. Nu putea lipsi, ba e covîrșitor prezent, tipul „disidenților de bucătărie” (e formula lor), hrăniți cu lecturi din marii clasici, din Soljenițîn și Saharov și trecînd din deziluzie în deziluzie: visurile lor despre libertate nu s-au regăsit în postcomunismul controlat de ban, de inși îmbogățindu-se rapid prin furt, fraudă și crimă. Dar nu doar deziluzia asta o trăiesc unii dintre ei, ci și altele, la fel de sinistre. Iată ce relatează cineva: „Eu am crescut într-o familie de disidenți... Într-o bucătărie de disidenți... Părinții mei îl cunoșteau pe Saharov, răspîndeau publicații în samizdat. Împreună cu ei i-am citit pe Vasili Grossman, Evghenia Ghinzburg, Dovlatov... Am ascultat Svoboda. Iar în ’91, firește, am făcut lanț în jurul Casei Albe, eram gata să-mi dau viața ca să nu revină comunismul. Printre prietenii mei nu erau comuniști. Pentru noi, comunismul era legat de teroare, de Gulag. De cuști. Am crezut că e mort. Mort pentru totdeauna. Au trecut douăzeci de ani... Intru în camera fiului meu și văd că pe biroul lui stă Capitalul lui Marx, iar pe noptieră Viața mea de Troțki... Nu-mi pot crede ochilor! Marx se întoarce? Ce-i ăsta, un coșmar? E vis sau realitate? Fiul meu studiază la universitate, are mulți prieteni, am început să trag cu urechea la conversațiile lor. Beau ceai în bucătărie și discută despre Manifestul Partidului Comunist... Marxismul e din nou la modă, e în trend, e un brand. Poartă tricouri cu portrete ale lui Che Guevara și Lenin. (Cu disperare.) Nimic n-a dat roade. Totul a fost în zadar.” (p. 293)
La douăzeci de ani de la destrămarea comunismului – timp în care au fost date la iveală mii și mii de mărturii cutremurătoare ale victimelor lui –, un student rus citește Capitalul și Manifestul Partidului Comunist. Nu e singur, are prieteni, buni tovarăși de discuții la temă, și are „frați” interesați de același subiect și în România, și în celelalte țări din fostul bloc comunist, toate cu o istorie foarte asemănătoare celei a marelui nostru vecin de la răsărit. Multe vor fi fiind lucrurile care-l împing pe studentul cu pricina la asemenea lecturi: poate nevoia de utopii a vîrstei, „idealismul” de care vorbea torționarul rus și nu numai el; poate faptul că vede cu ochii lui cum unii din jur acumulează capitaluri uriașe peste noapte; poate moda venită din zone care n-au gustat din „fericirea” noastră; poate faptul că bunicii și părinții, din prudență sau din dorința de a-i proteja copilăria și adolescența, și-au tăcut dramele – și, dacă le-au tăcut, e de mirare că au făcut-o și după ce libera exprimare a devenit posibilă...
Nu e deloc ușoară lectura cărții Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand, dar mie îmi pare cît se poate de necesară azi, dacă nu cumva obligatorie.
_______
Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand. Traducere de Luana Schidu. Editura Humanitas, București, 2016