Categorii

Parteneri

Nebunie și civilizație (Andrew Scull, O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Nebunie și civilizație (Andrew Scull, O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă)

imaginea utilizatorului Adrian Ciubotaru

Ce știm despre nebunie? Aparent totul și esențialmente nimic, încearcă să demonstreze Andrew Scull în O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă (Polirom,  2017). Cinci mii de ani de civilizație nu ne-au fost de ajuns ca să aflăm răspunsuri satisfăcătoare la întrebările pe care le-a ridicat nebunia – aceasta pare să fie teza principală a cărții distinsului autor britanic, acum profesor la Universitatea din California. Fenomen cu precădere psihic, deci biologic, dar nu mai puțin social și cultural, alienarea mintală a fost înțeleasă din cele mai vechi timpuri ca o „negare a civilizației”, ca fiind ceva ce „nu aparține civilizației”, ca „un lucru cu totul în afara ei și străin de ea”. Deși situată la periferia societății și periferică ea însăși prin tot ce o definește și o distinge de (ceea ce se crede că este) normalitate(a), nebunia a stârnit mereu nu numai interesul medicilor și al cărturarilor, ci și curiozitatea, dublată de angoasă, a marelui public.
„Succesul” nebuniei nu se explică numai prin efectele sale, pe cât de devastatoare, pe atât de spectaculoase, ci și prin aura misterioasă care o înconjoară și care este dată de posibilitățile, încă destul de reduse, ale savanților de a-i stabili cauzele, etiologia socială sau biologică. Se știe însă că unde știința este neputincioasă, înflorește speculația mai mult sau mai puțin științifică, uneori de-a dreptul pseudoștiința și chiar șarlatania.
Autorul nu-și propune să demistifice de dragul demistificării falsurile medicinei alieniste, întrucât ceea ce-l interesează nu este istoria psihiatriei și a erorilor sale, ci o posibilă istorie a civilizației umane văzute prin polarizorul alienării. Și asta pentru că felul în care nebunia a fost percepută, explicată și tratată, în toate sensurile cuvântului, reflectă, întâi și întâi, modul în care au evoluat culturile, iar odată cu ele, mentalitățile, și abia în al doilea rând, progresele pe care le-a făcut știința medicală. Nu există o maladie mai „culturală”, mai dependentă de cultură decât nebunia. De asemenea, nu există „boală” care să ne fi influențat mai mult judecățile (culturale, estetice etc.) decât cea care ne privează tocmai de facultatea de a judeca: „Nebunia obsedează imaginația omenească. Ne fascinează și ne înspăimântă în același timp. Puțini sunt imuni la spaimele ei. Ne amintește cât de firav poate să fie câteodată propriul nostru contact cu realitatea. Ne pune sub semnul întrebării percepția granițelor a ce înseamnă să fii om.” Din acest motiv, cartea lui Scull poate și trebuie citită nu numai de specialiștii în psihiatrie, ci de toți cei împătimiți de istoria civilizației și mentalităților.
O istorie culturală a nebuniei studiază, prin urmare, raporturile complicate pe care le-a stabilit civilizația cu alienarea. Autorul constată că mariajul lor nu a fost, de la bun început, unul fericit. Antichitatea a considerat nebunia fie ca pe o boală „sacră”, fie ca pe consecința nefastă a unei dereglări umorale. Până la Hipocrate și Galen, suferința psihică a oamenilor avea o origine divină, nebunia fiind pedeapsa zeilor. Cuvinte care vor face ulterior carieră în psihiatrie, precum panică, trimiteau la divinități atotputernice (panikon vine de la Pan, cel „cunoscut pentru groaza pe care o răspândea”). Iar comportamentul profeților din vechiul Israel genera „confuzie între cel inspirat și cel nebun”, termenul ebraic pentru „a se purta ca un proroc” însemnând și „a vorbi aiurea”, „a se purta ca unul scos din minți”. 
Cu toate acestea, moștenirea adevărată a Antichității, cât privește studiul alienării mintale, este, după cum afirmă autorul, explicația integral naturalistă a acesteia: soma putea afecta psyche ca urmare a dezechilibrului umoral. Teoriile lui Hipocrate și Galen sunt preluate de lumea islamică și, apoi, de cărturarii și doctorii Evului Mediu. Nu și de Biserică sau de oamenii de rând ai Europei medievale, ce credeau în sursa demonică a bolii și în vindecarea prin minuni și Sfinte Taine. În ciuda interpretării organice, naturaliste a maladiei și în ciuda prestigiului intelectual deosebit de care s-au bucurat lucrările unor medici precum Ibn Sina (Canonul medicinei), cei afectați de bolile psihice erau tratați în continuare ca niște victime ale mâniei divine. Astfel, Dante o zugrăvește, în Infernul, pe necuviincioasa Myrrha cu toate atributele posedării: goliciune, animalitate, violență. 
De aici, ostracizarea, marginalizarea nebunilor. Abandonați, de regulă, în grija familiilor sau în cea a străzii, aceștia ajung în atenția statului abia odată cu înființarea primelor spitale pentru bolnavi și infirmi în Imperiul Bizantin și în Califatul arab. Spitalele nu adăposteau decât foarte puțini nebuni, iar acțiunile de caritate nu privilegiau o categorie de bolnavi în dauna alteia. Totuși, nebunul, o entitate atipică și centrifugă, nu putea să rămână prea mult timp în afara statelor tot mai centralizate și mai potente. La creșterea vizibilității publice a alienaților a contribuit masiv și literatura, îndeosebi scriitori precum Erasmus, Shakespeare sau Cervantes, dar urgența de a soluționa „problema” acestei categorii de marginali va fi resimțită cel mai acut de statul dominat deja de burghezie, obsedată într-o măsură mai mare decât nobilimea de mania securității și a controlului total.
Astfel, cam de prin veacul XVI, în Europa de Vest începe epoca azilurilor. Primele dolhuizen și dépots de mendicité au fost produsul unei prejudecăți burgheze: indivizii asociali, de la cerșetori la demenți, trebuiau puși la muncă în case de corecție. Spitale generale precum La Salpêtrière, în realitate, case de detenție pentru „scursurile” obștii, devin o priveliște obișnuită în următoarele două secole. Dar „Marea Închidere” în aziluri, despre care vorbește M. Foucault în Istoria nebuniei în epoca clasică, justificând tabloul demonic pe care i l-a făcut regimului absolutist francez generația sa de intelectuali și filozofi, nu a avut loc până, ci după 1800, remarcă profesorul californian.
În veacul XIX asistăm la o adevărată pandemie a azilurilor, ce se înființează peste tot unde ajunge Occidentul și ideile acestuia (chiar și în Extremul Orient). Totuși, în noile „case de sănătate”, doctorii alieniști încearcă și alte metode de tratament decât constrângerea sau pedepsele corporale. Atitudinea umană față de alienați vine după multiple campanii în presă, inițiative civice și câteva publicații cu răsunet (Defoe, Smollett, W. Scott etc.) ce demascaseră, într-un răstimp de peste un secol, ororile din ospicii, practicile de izolare contra cost a rudelor incomode în acestea, precum și condițiile inumane în care erau ținuți pacienții. Era azilurilor moderne, concepute pe baze umaniste, dar aplicând scheme de tratament moderne (precum lobotomia sau terapia electroconvulsivă), se va încheia, lamentabil, în a doua jumătate a secolului XX, de asemenea pe valul unor scandaluri provocate de dezvăluiri în mass-media și de unele opere de artă (cf. romanul lui K. Keasy Zbor deasupra unui cuib de cuci și mai ales ecranizarea acestuia de către M. Forman).
Evenimentul central în istoria modernă a nebuniei îl constituie însă nu atât creșterea numărului de aziluri și de pacienți internați, ci nașterea științei psihiatrice, în parte și ca reacție la neputința acestor instituții de a rezolva problema. De la sinistra teorie a doctorului Morel, care a definit nebunia drept produs al degenerării biologice și care a condus apoi la tezele lui Nordau, dar și la apariția romanului naturalist; de la viziunile reducționiste ale lui Kraepelin („marele papă” al psihiatriei, după cum îl poreclise Freud), care împărțea nebunia în două tipuri, demența precoce și psihoza maniaco-depresivă; de la elvețianul Bleuler, care îmbogățea limbajul uman cu termenul „schizofrenie”, și G.M. Beard, care populariza „oboseala nervilor” (neurastenia); de la Fr. Kauffman, care a inventat cura eponimă pentru lecuirea „șocului de obuz” al soldaților, tratamentul său constând în aplicarea de șocuri electrice însoțite de ordine militare răcnite în urechea pacienților, și până la
Freud, care explica patologiile psihicului prin impactul mediului afectiv, născocind, totodată, limbajul literar al re - și defulării, libidoul și alte cuvinte și idei cu impact mai curând mediatic decât terapeutic, știința modernă a psihicului părea să înregistreze metode avansate de investigare și de vindecare a nebuniei. Totodată, la extremele „științei” psihiatrice, câștigau popularitate manipulările unor Mesmer, Charcot, dar și Lacan, al cărui tratament se limita la „un singur parole [cuvânt] șoptit pacientului în sala de așteptare”, cuvântul magic fiind taxat ca o ședință de terapie autentică. 
Escrocheriile s-au dezumflat de la sine, dar și „progresele” s-au dovedit iluzorii. Descoperirea originilor microbiene ale unor forme de nebunie, precum cea declanșată de sifilisul terțiar, și trecerea psihiatriei sub controlul industriei farmaceutice, care sintetizează pastilele fericirii și care, în loc de tratament, oferă o simplă alinare a simptomelor îngrijorătoare, a pus capăt acestei epoci romantice în istoria psihiatriei. Azi, într-o vreme când totul trebuie măsurat și algoritmat, psihiatrii se conduc de manuale precum DSM (Diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale), care adaugă, la fiecare nouă ediție, alte câteva zeci de simptome și variații ale nebuniei. În așa fel, de la premodernele melan chole („bilă neagră”) și manii, de la modernele demențe și psihoze, s-a ajuns în prezent la circa 300 de boli psihice, fiecare cu tratamentul său medicamentos. Și cu o cifră totală de vânzări de antipsihotice pentru anul 2010 de peste 22 de miliarde de dolari. Mai poate crede cineva după asta că lumea nu și-a ieșit din minți? 
Cartea lui Scull e o fascinantă incursiune în istoria tragic-grotescă a unei metehne umane, dar și a speciei înseși, viciate nu numai de alienare, ci și de tratamentul nefericit al acesteia. Survolul intelectual nu are însă numai miză reconstitutivă și critică. Istoria se încheie cu îndemnul autorului de a-i asculta mai puțin pe advertiserii de medicamente miraculoase și mai mult pe savanții de bun-simț, care caută în continuare rădăcina răului în „amestecul” încă neclar de biologie și social ce ne marchează de la naștere. Bine scrisă, însoțită de o mulțime de ilustrații și planșe color, Istorialui Scull se citește pe nerăsuflate. Ca cititor, aș avea o singură obiecție. Bogatul material factologic și documentar prezentat în carte cuprinde practic toate zonele geografice și culturale ale globului, dar ocolește raiul bolșevic. Fără psihușka sovietică însă, orice istorie a nebuniei și a ororilor psihiatriei este incompletă.
_______
Andrew Scull, O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă. Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto. Editura Polirom, 2017