Categorii

Parteneri

În căutarea inspirației (Arthur Schnitzler, Glorie târzie)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

În căutarea inspirației (Arthur Schnitzler, Glorie târzie)

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac

Această carte avea toate șansele să nu apară niciodată, o tăcere impasibilă de peste un secol se putea prelungi la nesfârșit. Nu i-ar fi remarcat nimeni absența, întrucât nimeni nu știa să fi existat vreodată. Abia după apariția ei ne-am dat seama conștiincioși că a umplut un gol nevăzut. Arthur Schnitzler, prolific scriitor austriac, și-a scris nuvela în anul 1894, din varii motive apariția a tot fost amânată, ba textul era conceput de dimensiuni prea mari ca să fie publicat în revistele literare ale timpului, ba familia, după moartea scriitorului în 1931, ezita să publice totul deodată din rațiuni pecuniare și o îndreptățită strategie de receptare.
Arhiva scriitorului a fost salvată de pericolul distrugerii naziste și cu ajutorul consulului britanic la Viena a fost scoasă în anul 1938 din Austria și păstrată în siguranță la Cambridge. Prea bine păstrată, spunem noi azi! Nuvela Glorie târzie a apărut în anul 2014 și a fost percepută ca un eveniment literar total inedit, luându-i prin surprindere până și pe cei mai abili cercetători, ea ne dezvăluie o imagine transfigurată a lumii literare vieneze de sfârșit de secol XIX. E o pictură miniaturală, o privire întoarsă către niște timpuri îndepărtate, incerte, ale căror gusturi literare cochetau intens cu ideea inovației moderniste și a inciziei psihologice. Și iată că observația lui Alex. Leo Șerban – „sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!” – cade cât se poate de bine peste umbra istorică a acestui text.
O astfel de apariție literară trezește întotdeauna un interes profund și sincere curiozități, e ca o poză veche, dantelată, dintr-un album ce ar putea reconfigura un destin uitat, reajusta un detaliu trecut pe nedrept cu vederea, iar ceea ce miră și surprinde plăcut (plăcerea lecturii!) e chiar propensiunea textului pentru gestul minimalist, dar „împlinit” de semnificații, pentru psihologia umană disecată în franjuri dialectice. Și pe măsură ce lectura avansează cititorul român constată, prin similaritățile pe care inevitabil nu le poate stăvili, prezența unei nedisimulate prospețimi literare, o trecere a esteticului prin grila stilului asumat al austerității și a preciziei analitice. În fond și această carte e despre una din multiplele ipostaze ale singurătății și despre avatarurile imagin(ăr)ii de sine, incarnări succesive ale falselor proiecții personale. Să fie oare o coincidență faptul că la nici zece ani distanță un alt scriitor marcant, Strindberg, scria poetic un roman despre un alt fel de singurătate? Teme comune ale celor doi scriitori, tratate însă cu mijloace literare diferite, unul scriind o proză poematică, iar cel de față făcând recurs la concepția teatrală, și ca o precizare de ordin tehnic – nuvela sa ar putea fi ușor pusă în scenă. Revenind la similaritățile pe care cititorul român le-ar putea remarca, ele țin de structura „caragialiană” a discursului narativ. Replici echivoce, aluzii cu subînțelesuri multiple, malițiozități minore, dezamăgiri abrupte, grandomanii bolnăvicioase și nespusa, dar prezenta – „au mai pățit-o și alții” împing Gloria târzie spre o parabolă a eșecului și a autoamăgirii, dar și spre autoironie vindecătoare și resemnare placidă.
Eduard Saxberger, „bătrânul care nu primea aproape niciodată vizite”, scrisese în tinerețe un volum de poezii, Pribegiile, de care nici măcar el nu-și amintea decât arareori. O vizită inopinată a tânărului Meier îi schimbă perspectiva asupra propriei sale existențe, pe care o vedea până atunci mediocră. Devine un răsfățat al clubului literar „Entuziasmul”, se bucură din partea membrilor de o complezență ieșită din comun, e aproape idolatrizat, cunoaște o atenție și o amabilitate cu care nu fusese obișnuit. Cum să reacționeze în fața unui astfel de asalt admirativ? – [...]„un reprezentant al acestor suflete alese este astăzi printre noi! Niciodată nu a căutat să iasă în față, a stat singur în chilia lui, departe de lume, disprețuind lumea care nu îl înțelegea. Acum însă s-au ivit oamenii care îl înțeleg, iar ei s-au dus în pelerinaj la el, l-au implorat să se așeze în fruntea lor și i-au zis: „Poartă Tu stindardul, nimeni nu e mai demn s-o facă”. (Bravo, bravo!) Ai dăruit națiunii o operă de artă, dar ea nu a băgat-o în seamă. Noi însă vom spune națiunii cine ești, o vom obliga să asculte! Stindardului pe care tu îl porți, noi îi jurăm credință acum. Tu ești profesorul nostru, maestrul nostru! Cinste ție, Eduard Saxberger!” i se spune în față, fără ocolișuri discrete, încât chiar el însuși ajunge să le dea crezare, mecanismul său interior începe să funcționeze la o intensitate accelerată. Și ceea ce trebuia să fie „o seară de lectură”, o lansare fulminantă, epocală sfârșește printr-o replică anonimă aruncată din sală la adresa sa – Prăpăditule! Și printre aplauze monocolore, nediferențiate, sudalma îl tot urmărește, îl împunge și nu-i dă pace, până constată că de fapt a trăit o farsă usturătoare și că nimeni nu i-a citit Pribegiile. Textul lui Schnitzler construiește tipologii umane, caractere și arată prin tușe subtile pretențiile nemăsurate ale unor așa-ziși literați, înregistrează atitudini cabotine și panseuri frivole.
Admirația celorlalți slăbește ca vederea unui miop, Saxberger ajunge să se simtă o piesă de decor, un personaj dispensabil, ingurgitează aluzii jignitoare. Doar hohotul de râs, salvator, și reîntoarcerea la vechile cunoștințe, la vechea respirație existențială coboară împăciuitor peste „fostul venerabil poet”.
___________
Arthur Schnitzler, Glorie târzie, Ed. Humanitas, 2016, 148 pag.