La finele anului în care Contrafortul marchează un sfert de secol de prezență continuă în spațiul cultural românesc, le propunem cititorilor un interviu cu Mircea Martin. Conceput așa încât să ofere o imagine cât mai proaspătă și ramificată a reputatului critic și teoretician literar, profesor emerit al Facultății de Litere a Universității din București, membru corespondent al Academiei Române și președinte al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România, dialogul de față se înscrie și în contextul celor 50 de ani de la apariția primei cărți a lui Mircea Martin – Generație și creație –, volum care, pe lângă exemplul de pregnanță stilistică și densitate idea­tică, rămâne un reper esențial pentru înțelegerea modului în care s-a articulat – în poezie, proză și critică – generația șaizecistă a literaturii române postbelice. Totodată, interviul apare în iminența unui alt moment cu valoare simbolică: jubileul de 80 de ani, din 2020, al lui Mircea Martin. În sfârșit, acest dialog confirmă că Mircea Martin este o prezență vie și în mediul cultural din Republica Moldova, după ce, în 2017, domnul profesor a susținut, la Universitatea de Stat din Chișinău, o pătrunzătoare conferință despre fenomenul migrației (conferință disponibilă pe youtube), iar, în 2018, Mircea Martin a fost protagonistul unei lansări memorabile de la Bookfest-ul chișinăuian, cu ocazia apariției celei de-a treia ediții a studiului său G. Călinescu și „complexele” literaturii române. (Vasile Gribincea)
 
 
Vasile Gribincea: Stimate domnule Mircea Martin, vă propun să pornim acest dialog de la apariția celei de-a treia ediții a cărții Dumneavoastră G. Călinescu și „complexele” literaturii române în 2018, la Editura ARC. În Argumentul la ediția a III-a, basarabeană, vă referiți și la locul oferit de G. Călinescu în monumentala sa Istorie... unor autori români basarabeni, dar și la Mihai Cimpoi, cu a sa Istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Cât de importantă vi se pare încadrarea sistematică a literaturii române scrise în stânga Prutului (din 1812 până azi) în viitoarele istorii ale literaturii române? Dar cât de plauzibilă?
 
Mircea Martin: Încadrarea literaturii basarabene în istoria literaturii române este firească și necesară. Desigur, fără a ignora contextul diferit – social-politic și chiar cultural – în care s-a format și exprimat. Scriitorii de dincolo de Prut au avut întotdeauna privirea ațintită spre confrații lor din țară, însă influența literaturii ruse, o mare literatură, nu ar trebui neglijată în analiza operelor lor: nu spre a le diminua originalitatea, ci spre a identifica și valorifica o notă specifică.
Dacă întrebarea referitoare la „plauzibilitate” presupune un anumit decalaj istoric sau (și) valoric, acesta ar trebui analizat comparativ și contextualizat cu atenție. Dar, luând în considerare situația din prezent, impresia mea este că decalajul tinde să dispară, dacă nu a dispărut deja. Treizeci de ani de libertate n-au trecut în zadar...
Plauzibilitatea este însă și o problemă de receptare și de receptivitate critică, de viziune a istoricului literar, de capacitate a acestuia de a construi o sinteză convingătoare. Impresia de plauzibilitate vine din interior, poartă o semnătură.
 
V. G.: S-a tot vorbit despre accentele subversive, anticomuniste (în principal antiprotocroniste) din G. Călinescu și „complexele” literaturii române. Conștient că „demnitatea stilistică” (așa cum o numiți în Dicțiunea ideilor) e în primul rând structurală, vă întreb – cu o altă formulare din Dicțiunea ideilor – în ce grad etica pe care o poartă în sine estetica scrisului Dumneavoastră a fost gândită (și) în sensul distanțării programatice de regimul comunist, regim în care ați publicat șapte cărți?
 
M. M.: Ar fi exagerat să vorbim despre „accente anticomuniste”... Poate doar o lectură psihanalitică ar putea descoperi, cu multă și sofisticată insistență, așa ceva. Ele (accentele anticomuniste) n-ar rezulta decât din încercarea mea de a spune (adică de a publica) – pe cât posibil fără concesii făcute cenzurii și autocenzurii – ceea ce gândeam despre literatura română și despre G. Călinescu. Accente antiprotocroniste, da, au fost, sunt, ba chiar și anticeaușiste; dar numai ca delimitări de care aveam nevoie spre a-mi formula propria concepție.
Subversivitatea, câtă există, în cărțile mele de atunci n-a fost un efect al unei „distanțări programatice” de regimul comunist. Dacă ar fi fost vorba despre o asemenea atitudine programatică, ar fi însemnat să-mi propun să denunț, cu fiecare prilej, minciuna constitutivă a comunismului real: absența libertății reale. Ceea ce n-am făcut și, chiar dacă aș fi încercat, n-aș și reușit, în sensul că publicarea ar fi fost imposibilă. O distanțare implicită de totalitarismul comunist a fost însă posibilă, după teribilii ani ’50, ca efort constant de apărare a libertății de expresie. Ar fi însă jenant să-mi atribui virtuți de „anticomunist” la 30 de ani de la prăbușirea sistemului comunist. Fervoarea anticomunistă – de după 2000, dar nu și în anii ’90! – a unor intelectuali români mi se pare îndoielnică, moralmente vorbind.
 
I-aș sfătui pe tinerii mei prieteni să-și respecte condiția de intelectual, să nu se lase atrași de mirajul puterii politice și nici de acela al modelor venite de aproape sau de departe
 
V. G.: În 2019 se împlinesc 50 de ani de când ați debutat în volum cu Generație și creație. Dacă astăzi l-ați putea învăța ceva pe tânărul care erați în acel moment, ce i-ați spune? Și ce l-ați sfătui să facă (și să nu facă) pe un tânăr critic aflat astăzi la început de cale în cultura română?
 
M. M.: Multe, prea multe ar trebui să-l învăț pe acel tânăr. Întrebarea mă invită la un fel de autobiografie contrafactuală și la conjunctivul trecut. Deci, să fi ascultat îndemnul profesorului Edgar Papu, după examenul de literatură universală din anul I, anume să învăț latina atât de bine încât să-i pot înțelege și gusta pe clasici; să fi acceptat apoi oferta repetată a lui Constantin Noica de a mă învăța greacă (și, desigur, nu numai greacă)... Culmea este că n-am răspuns pozitiv acestei generoase invitații, nu din indolență, ci pentru că mi se părea că vine prea târziu! Aveam 28 de ani și cultura lumii moderne avea încă destule puncte albe pentru mine...
Ce n-am făcut eu ar fi bine să facă tinerii mei colegi, adică să-și construiască un fundament clasic solid, ca să nu trăiască o viață cu nostalgia lui sau cu încercări de recuperare punctuale și tardive. Cu atât mai mult cu cât au avut parte de o formație universitară normală, fără intruziuni ideologice și fără embargouri culturale. Să ne gândim, de pildă, că marea poezie modernistă a rămas necunoscută generației mele în adolescența ei. Cu toate acestea, generația ’60 a produs o poezie neomodernistă remarcabilă, fiind, evident, nevoită să recupereze din mers.
I-aș mai sfătui pe mai tinerii mei prieteni să-și respecte condiția de intelectual, să nu se lase atrași de mirajul puterii politice și nici de acela al modelor venite de aproape sau de departe. Evident, este indispensabil să se țină la curent cu noutățile din domeniile lor de activitate, dar, la fel de indispensabil este să le „rumege”, să compare și să aleagă, nu să adopte cu voioșie – eventual și în grup – ultimul trend. Și n-ar strica să procedeze la fel și cu tradiția culturală în care s-au format și de care unii dintre ei vor să se scuture cu atâta nonșalantă siguranță.
 
V. G.: Cum gândiți astăzi conceptul literar al generației de creație? Cât de util vi se pare acest reper în abordarea literaturii române contemporane și în ce măsură considerați că orientările din scrisul românesc al ultimelor două decenii onorează ideea de generații literare?
 
M. M.: Nu gândesc în alt mod astăzi conceptul pe care l-am definit atunci. Am fost de la început conștient (iar astăzi nu mai puțin) de dificultățile pe care le implică împărțirea pe generații a unei literaturi. Încă mai fragilă, mai vulnerabilă este, din punct de vedere teoretic, împărțirea pe decenii. Și, totuși, în ciuda acestor impedimente biologice, logice și chiar istorice, nu putem să nu recunoaștem existența unor generații cu un profil bine conturat – generația ’60, generația ’80, generația 2000 – și chiar a unor promoții, la rândul lor, distincte: promoția ’70, promoția ’90, promoția 2010. Se pot ridica obiecții valabile, se pot menționa excepții și contradicții, dar, în mare, așa s-au așezat lucrurile, empiric vorbind. Mai toată lumea se declară împotriva conceptului de generație, considerându-l, nu-i așa?, depășit, dar, când e vorba să numească o situație sau alta, constat că se recurge la aceleași denumiri.
Discuția e lungă, fie și numai dacă ar fi să ne referim la intervalul care distinge o generație de alta... Dar când respingem – astăzi – ideea de generație, n-ar strica să ne gândim la decalajul enorm – unic prin radicalitatea și chiar prin violența lui – între copiii și părinții din zilele noastre. Niciodată în istorie această diferență generațională n-a fost mai mare și mai puternic marcată, revendicată, acuzată.
Ceea ce nu se prea observă, deși are o importanță hotărâtoare, este diferența de ordin formativ și informațional. Generațiile se deosebesc și prin accesul lor la un anumit tip de cunoaștere. Tinerii de astăzi s-au format și trăiesc într-o altă paradigmă cognitivă, fac parte dintr-o altă generație de cunoaștere.
 
Literatura română nu mai este văzută în devenire, în timp, și, mai ales, ca un tot omogen, ci ca o juxtapunere de teme și de probleme, de segmente și de aspecte diferite
 
V. G.: Ați coordonat – împreună cu Andrei Terian și Christian Moraru – volumul Romanian Literature as World Literature, apărut în 2018 la selecta Editură Bloomsbury, și sunteți autorul unui eseu din această carte. În ce măsură credeți că ascensiunea studiilor de literatură mondială impune reinventări ale studiilor literare românești? Unele voci împărtășesc opinia că, în lumina disciplinei World Literature, ideea de istorie literară națională trebuie depășită; cum vă raportați la acest punct de vedere?
 
M. M.: Romanian Literature as World Literature este o sinteză fără precedent în cultura noastră nu numai prin introducerea unor concepte și criterii noi și a unei perspective de ansamblu de-a dreptul revoluționare. Volumul este unic și prin abordarea lui constant comparatistă, ca și prin deschiderea spre cultura americană, cu problematica și terminologia specifice. Sunt și alte elemente de mare noutate și relevanță, care ar merita o analiză specială, imposibilă într-un interviu.
Ideea de a concepe și a compune un volum colectiv cu această temă și din această perspectivă m-a interesat de la început, așa că am aderat la proiectul fostului meu student Christian Moraru, actualmente „distinguished profesor” la Universitatea Carolinei de Nord din Statele Unite. Nu e nevoie să mai atrag atenția asupra șansei, din nou unice, de a promova literatura română în limba engleză și la o importantă editură cu difuzare globală. Ecourile internaționale ale cărții nu sunt puține, dar eu mă aștept la reacții interne și, mai ales, la efecte mai îndepărtate în ordine practică: am în vedere, desigur, practica istoriei literare. Manifestul metodologic al volumului, perfect sincronic (ba chiar, aș zice, în avans pe alocuri) cu bibliografia americană care-i stă la bază, are un caracter provocator vădit și scontat.
Radicalitatea unora dintre punctele de vedere susținute aici îmi ridică însă și mie anumite întrebări. „World Literature” înseamnă o literatură concepută în afara unui teritoriu strict delimitat, în afara unei națiuni și, mai mult, în afara unei limbi naționale. Depășirea fiecăreia dintre aceste trepte (teritoriu, națiune, limbă) pune însă o problemă capitală – aceea a adecvării la realitățile (nu numai) culturale ale României și ale Europei de Est. Situația noastră geografică și istorică, stadiul de dezvoltare al societăților noastre sunt diferite, foarte diferite, în raport cu istoria, geografia și prezentul Statelor Unite ale Americii. Suntem, printre altele, încă departe de a trăi – și scrie literatură – într-o lume globală târzie (late global). În lumea de aici și de acum, problema frontierelor nu e deloc depășită și nici ideea de stat național, iar a desconsidera importanța limbii naționale este nu numai utopic, dar și contraproductiv.
Dacă ne referim însă la literatură și la istoria literară, depășirile (sau renunțările) despre care vorbim sunt mai ușor de imaginat. Proba este făcută chiar de volumul în discuție, în cuprinsul căruia se vorbește despre literatura română din Republica Moldova și din Serbia, despre scriitorii din diaspora românească, dar și despre literatura maghiară din România.
Dincolo de aceste aspecte imediat evidente, există și altele mai discrete, dar nu mai puțin eficiente. Literatura română nu mai este văzută în devenire, în timp, și, mai ales, ca un tot omogen, ci ca o juxtapunere de teme și de probleme, de segmente și de aspecte diferite. Nu se recompune atât o tradiție pe verticală cât una pe orizontală: se caută și se descoperă conexiuni externe, nu interne. Mai pe scurt, nu se identifică filiații, ci rețele. Evident, istoria literaturii naționale, înțeleasă și recompusă ca evoluție organică, este considerată depășită.
Cu toate acestea, literatura română, așa lumificată (worlded) cum este, rămâne tot română și continuă să-și păstreze un specific al ei, deosebindu-se de alte literaturi, de literatura franceză sau de literatura germană, de pildă, care au fost, la rândul lor, recent recontextualizate și reinterpretate ca „literaturi ale lumii”. Lumificarea (worlding) redefinește specificul unei literaturi, dar nu-l anulează.
 
V. G.: Ce pondere credeți că trebuie să aibă criteriul estetic în studiile umaniste de azi și de mâine? Cum calificați, în același context, repudierea acestui criteriu?
 
M. M.: Pentru numeroși adepți ai studiilor culturale de sorginte și de factură americane, a susține specificitatea literaturii nu este decât un mod de a o izola de frământările sociale, iar recunoașterea importanței criteriului estetic în aprecierea operelor literare e considerată o probă crasă de elitism. Mi se pare ciudat (spre a nu zice de-a dreptul ridicol) ca, după mai mult de un secol de disociere a valorilor și de specificare a literaturii și a artelor, să ne întoarcem la confuzii vulgar-sociologizante și agresiv-politizante. Nu vreau să mai insist, am dezvoltat această temă, printre altele, într-un recent articol din Observator cultural, cu titlul Exilul literaturii.
 
V. G.: Numele cenaclului pe care l-ați condus la București între 1983 și 1990, Universitas, coincide cu cel al cenaclului de la Timișoara, unde s-au afirmat, între 1972 și 1975, autorii din Aktionsgruppe Banat. Este bine cunoscută prețuirea Simonei Popescu și a lui Caius Dobrescu – importanți membri ai cenaclului pe care l-ați tutelat – pentru tinerii poeți germani din România. Dar Dumneavoastră, domnule Mircea Martin, cât de apropiat vă simțeați – și vă simțiți – de poeții din Grupul de Acțiune...? Sunteți, de altfel, concitadin cu o proeminentă – și, în definitiv, tragică – figură a acelui grup: Rolf Bossert, poet pe care – mă simt dator s-o precizez – Werner Kremm mi-a sugerat să vă „provoc” să-l evocați.
 
M. M.: Poeții tineri germani din România anilor ’70 și ’80 au avut un rol important, literar și civic: tipul de poezie tranzitivă, casantă, cu inflexiuni politice pe care l-au exersat a reprezentat un pol de atracție și de influență pentru unii poeți români mai tineri. Știu asta nu numai din ședințele cenaclului Universitas.
De Grupul de Acțiune de la Timișoara, n-am fost apropiat decât târziu și numai prin membrii săi care au venit la București. Cu Gerhardt Csejka am fost chiar prieten, a și tradus în germană, din proprie inițiativă, pentru revista Neue Literatur, introducerea la cartea mea despre Călinescu. Pe Rolf Bossert l-am descoperit în această companie, dar ne-am văzut rar și numai în trecere, la restaurantul Uniunii Scriitorilor.
...Aș vrea să evoc ultima noastră întâlnire, tot acolo, la câteva zile după atacul pe care Rolf l-a suferit din partea unui năimit al Securității; a fost lovit în cap și peste față cu un obiect metalic care i-a scos aproape toți dinții – mod abject de a-l timora, de a-l face să tacă, să nu mai fie revoltat și recalcitrant. Mi-l amintesc bine, avea figura trasă, marcată, nu putea articula, mandibula îi era susținută de un dispozitiv medical greu. L-am îmbrățișat, mi-au dat lacrimile. Nu părea deloc resemnat, privirea îi era dârză, neînfricată, sigură că îi va fi dată o revanșă. A plecat după un timp în Germania Federală și, din păcate, de acolo, după numai câteva zile, într-o lume mai bună. Un om de talent și de caracter.
 
V. G.: Textele Dumneavoastră despre G. Călinescu, Tudor Vianu, A. E. Baconsky, Edgar Papu, M. R. Paraschivescu și, nu în ultimul rând, Cenaclul Universitas conțin portrete și secvențe narative ce permit să întrevedem mâna – deopotrivă delicată și sigură – a unui prozator. Ați avut și tentația epicului? V-aș ruga să ne spuneți ce am fi putut găsi într-o carte de proză beletristică scrisă de Mircea Martin?
 
M. M.: Întrebarea aceasta mi-l aduce în minte pe Bacovia: „Voi scrie un vers când voi fi liniștit...”. Cam așa ceva îmi vine să spun și eu, în chip direct și prozaic. Voi scrie proză beletristică atunci când voi reuși să-mi realizez măcar parțial proiectele critice. Am și eu, ca toți oamenii, amintiri, reflecții de ordin etic, impresii de călătorie, unele dintre ele ar merita, probabil, să fie împărtășite dincolo de cercul familial sau amical. Dar, deocamdată, am atâtea întârzieri și urgențe pe cap, încât mi-e greu, imposibil chiar, să-mi imaginez acel răgaz în care să trag cortina amintirilor.
 
V. G.: Ați condus, după 1990, trei edituri importante – Univers, Paralela 45 și Art – și ați coordonat manuale de limba și literatura română. Cum ați gândi sărbătoarea anuală care este Ziua Cărții (23 aprilie)?
 
M. M.: S-a întâmplat să mă aflu la Barcelona, prin anii ‘90, cu prilejul unui congres al PEN Clubului Internațional, chiar în 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărții. Am văzut sute de oameni în mână cu „o carte și-o floare”, am văzut zeci de grupuri dansând străvechiul dans catalan „sardana”, m-am prins și eu în hora lor. Eram, pe atunci, președintele Asociației Editorilor Români și am încercat să introducem același ritual floral și livresc la București. În primul an a fost spectaculos și frumos, apoi am impresia că focul interesului s-a cam stins și doar Institutul Cervantes îl mai întreține. Recunosc, însă, că aș fi încântat să văd acea bucurie sinceră, acea generozitate și acea coeziune din Barcelona și în piețele orașelor din România!
 
Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că m-am împrietenit cu aproape toți doctoranzii mei
 
V. G.: Sunteți și coordonatorul mai multor lucrări de doctorat, unele dintre ele devenind cărți de mare impact pentru postbelicul literar românesc (două exemple ar fi Paradigma poeziei moderne de Alexandru Mușina și Aisbergul poeziei moderne de Gheorghe Crăciun). Cum ați perceput, de-a lungul timpului, postura Dumneavoastră de mentor în cercetarea umanistă?
 
M. M.: Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că m-am împrietenit cu aproape toți doctoranzii mei. M-am împrietenit cu ei pe măsură ce ei înșiși se „împrieteneau” cu tema lor de studiu. Am fost relativ exigent cu ei, dar nu spre a-i aduce la ideile mele, ci spre a-i face să-și susțină cât mai convingător propriile idei. Mi-a plăcut să cultiv, în fiecare dintre ei, diferența, nu asemănarea (cu mine). Nu veți găsi opiniile mele în lucrările lor. Intervenția mea în ce-i privește a fost modelatoare într-un sens... catalitic, adică i-a ajutat, sper, să se descopere pe sine, să devină ceea ce... erau sau, mai precis, cine erau. Așa mi-am conceput rolul de mentor la Catedră și tot așa am procedat și în cadrul Cenaclului Universitas.
 
V. G.: Cu o frumoasă ocazie mi-ați spus că ați ajuns, în tinerețe, la peste 3 300 de metri în Alpii elvețieni. Cât de similară găsiți elaborarea unui text cu escaladarea – și coborârea – unui munte?
 
M. M.: Îmi place întrebarea, în primul rând pentru că mă consider un om de munte: sunt de la munte prin naștere și copilărie, iubesc muntele, am urcat pe aproape toți munții României, am urcat și pe alți munți... Acum, când scriu aceste rânduri, am în față întreg abruptul Bucegilor, de la Vârful cu Dor și Piatra Arsă la Coștila și Caraiman. Am fost, desigur, de mai multe ori, sus, pe platou, dar și prin văi și pe vârfuri – la ascensiunea și, mai ales, la coborârea din vara aceasta nu mi-a fost ușor... Îmi rămâne, oricum, priveliștea. Și speranța că voi mai putea urca. Acolo. Sus.
Da, scrisul are, și el, suișuri și coborâșuri, momente de oboseală și chiar de impas uneori, dar și clipe de exaltare, de ascensiune victorioasă până la vârful climactic de unde privirea aruncată în urmă poate fi întregitoare și răscumpărătoare.
 
Nimic mai trist decât un text pe care autorul lui n-a fost în stare să-l conducă, să-l articuleze, să-l strunească
 
V. G.: Dată fiind emblematica Dumneavoastră atenție pentru eufonia textului – subliniată și în Dicțiu­nea ideilor, și în Singura critică, și confirmată de propria lectură cu voce tare a paginilor scrise de Dvs. –, v-aș ruga să ne spuneți câte ceva și despre modul în care vă raportați la muzică.
 
M. M.: Iubite domnule Gribincea, întrebarea aceasta mă surprinde. Voi fi scris eu așa ceva? Din păcate, nu am acum la îndemână cărțile mele ca să verific, dar n-aveam cum să „subliniez”, să recomand „eufonia”... Nu cred că e recomandabilă ca atare nici măcar în poezie, deși s-au scris multe – și splendide – poeme (sau fragmente) eufonice. Dacă ar fi să admit că te referi cu adevărat la scrisul meu și că experimentul propriu pe care îl descrii este real, atunci, în mod sigur, e vorba despre o rezultantă, nu despre o țintă.
N-am urmărit câtuși de puțin efecte eufonice; am avut grijă, e adevărat, să nu comit cacofonii. Nu suport cacofoniile, reformulez în gând sau în scris aproape instinctiv astfel încât să le evit și fraza să nu se împotmolească în ele, să fie, cu vorbele clasicului, pe care le împrumut – desigur, glumind –, „limpede și frumos curgătoare”.
Însă țin să „subliniez”: cacofonia cu adevărat gravă nu este... fonică sau literală, ci sintactică în sensul cel mai larg: dezarticularea, dezlânarea, încâlceala, confuzia. Nimic mai trist decât un text pe care autorul lui n-a fost în stare să-l conducă, să-l articuleze, să-l strunească...
„Să-l strunească”. Iată peste ce am dat, luându-ne cu vorba. „A struni” – verb de o densitate semantică remarcabilă împreună cu substantivul „strună” (de origine slavă) din care provine: strunești un cal nărăvaș sau un om care nu se poartă cum se cuvine; cânți cuiva în strună, adică exprimi un acord deplin cu opiniile lui; te bucuri atunci când lucrurile merg strună. Ponderea semnificantă a cuvântului „strună” se cere subliniată. Struna sau coarda pot produce, prin vibrare, sunete, iar dacă intră în compunerea unui instrument muzical, sunete muzicale.
Verbul „a struni” este frecvent folosit în sensul lui autoritar, sinonim cu a înfrâna, a ține din scurt, a stăpâni. Acest sens autoritar se poate însă extinde, iată, și la autoritatea autorului asupra propriului text (pe care e dator să-l strunească). Dar verbul „a struni” mai înseamnă și „a lega strâns”, „a întinde (foarte tare) o coardă”, deci a încorda. Mai cu seamă această zonă din evantaiul lui semantic poate fi invocată în deslușirea sugestiilor care rezultă din aplicarea sa la domeniul scrisului și al scriiturii.
Scrisul bine strunit conține și transmite o anumită vibrație, convergența argumentelor și coerența întregului produc un efect de armonie, o armonie discretă, difuză, un fel de ecou pe care n-am greși dacă l-am considera muzical. Dar această muzicalitate este una conținută, mai degrabă internă decât externă, sonoră totuși, de o sonoritate stinsă, deși de netăgăduit. Eufonia e altceva, sonoritatea ei este plină, reverberând asupra cuvintelor, încărcându-le cu un farmec adiacent.
Nu mă pot abține să nu comentez, fie și în trecere, expresia „a merge strună”. Lucrurile care „merg strună” sunt acelea în care faptele coincid cu intențiile, așa cum sunetele unui instrument coincid cu notele muzicale care le-au generat, dar și cu așteptările pe care cursul melodic, linia melodică ni le inculcă nouă, ascultătorilor. Am putea merge, imaginativ, mai departe, spunând că acordul, consonanța ideilor dintr-un text cu adevărul (nu cu adevărul absolut, ci cu un adevăr admis, recunoscut pe loc) face respectivul text să vibreze, producând un anumit sunet, un sunet mat, recognoscibil, recognoscibil cel puțin de către cunoscători.
Iată-ne ajunși, mai pe ocolite, la muzică...
 
V. G.: Ce muzică vă place să ascultați?
 
M. M.: Ascult muzică o bună parte din zi, în casa noastră radioul este fixat pe România Muzical și numai uneori, când copiii noștri au o emisiune mai specială, ne mutăm pe România Cultural. Însuși faptul că, dimineața, pot să apăs butonul și să mă las pătruns, cuprins, copleșit uneori, de sunete, din creier până în viscere, mi se pare un privilegiu extraordinar, care-mi insuflă o nesfârșită recunoștință. Această audiție matinală funcționează ca un stimulent imaginativ-afectiv pentru reflecția în fața foii albe sau ca un fel de acumulator de armonie și de energie pozitivă menit să mă protejeze cu anticipație de supărările zilei.
În tinerețe și chiar în studenție mergeam la Ateneu mai des decât acum. Am foarte multe discuri și CD-uri, le ascult câteodată – prea rar, din lipsă cronică de timp. Recunosc tonul unor mari compozitori și anumite secvențe din operele lor, „înțeleg” dramatismul formal al unei simfonii, nu greșesc, de obicei, când vine vorba de situarea în timp, în epocă, a unor piese, dar... nu mai mult decât atât. Sunt doar un amator, un meloman fără pretenții, capabil, totuși, de fervori care mă surprind și pe mine. Îmi place enorm, irezistibil, Mozart, dar și Bach (îndeosebi Suitele și Oratoriile) și Händel (Oratoriile), desigur, inconturnabil Beethoven, evident, Chopin; dar și Felix Mendelssohn, Rahmaninov, Ceaikovski, teribilul Mahler, César Franck. Gusturi larg împărtășite, presupun.
Aș adăuga, alunecând în confesiune, că pot asculta în neștire Concertele grossi ale lui Francesco Geminiani, Concertele regale ale lui Couperin, Concertul nr. 2 de Brahms, în interpretarea lui Sviatoslav Richter, sau Concertul nr. 2 de Wieniawski sub arcușul lui Ion Voicu. Ar mai fi și altele, „Quatorul pentru sfârșitul timpului” de Messiaen, cutare sonată de Scarlatti, dar mă opresc aici...
 
V. G.: Cum este cititorul pe care și-l dorește astăzi Mircea Martin?
 
M. M.: Nu îmi doresc astăzi un cititor diferit de cel pe care mi l-am dorit de la început, dintotdeauna. Astăzi însă, acea „rasă” de cititori e tot mai greu de întâlnit din varii motive, ușor vizibile... Cum textele unui critic se adresează oricum unui public extrem de restrâns, ar trebui să ne întrebăm mai întâi care sunt așteptările lui, nu ale noastre.
Dar, ca să nu evit întrebarea, voi spune că mi-aș dori un cititor atent la miza respectivului text, dar și la nuanțe, care să nu „sară” peste rânduri, ci, eventual, să citească și „printre” ele, un cititor căruia să-i placă să descopere, să afle, nu să creadă că știa dinainte. Un cititor disponibil și exigent în același timp, de o disponibilitate condiționată de exigență; care să nu-și cultive prejudecățile, ci să le confrunte cu opiniile – care pot fi, la rândul lor, prejudecăți – ale autorului.
 
V. G.: Ce carte citiți acum?
 
M. M.: Acum, adică de vreo săptămână, citesc, alternativ, o carte de economie și o alta de istorie și futurologie: The price of inequality de Joseph Stiglitz și Homo Deus de Yuval Noah Harari.
 
V. G.: Vă mulțumesc pentru acest dialog!
 
Noiembrie 2019,
București