Introdusă printr-un titlu curios și provocator (ce înseamnă, de fapt, „copil al nopții” și istorie „abisală”?), cartea lui Hervé Mazurel propune o cercetare perfect concordantă cu stranietatea celor două expresii. Adică, insolită.
Întîmplarea (reală) de la care pleacă autorul e cu totul neobișnuită. „Eroul” ei, Kaspar Hauser, este un adolescent fără vîrstă (16-17 ani?), cu o conștiință vidă (sau aproape) de orice conținut rațional sau empiric. Straniul personaj apare subit, la 26 mai 1828, într-o piață din Nürnberg, îmbrăcat ciudat, abia știind să meargă și neputînd îngăima, repetitiv (în germana bavareză), decît o singură propoziție, învățată pe de rost: „Vreau să fiu un cavaler așa cum a fost tatăl meu”. În mînă strîngea un bilet anonim, pe care cineva așternuse (cu greșeli) numele băiatului, ocupația presupusului tată (ofițer sau soldat de cavalerie) și rugămintea ca cei ce-l vor găsi să-l ia în grijă. Atît. Nimeni din cei care l-au văzut pe Kaspar atunci și în zilele următoare nu a putut scoate mai mult de la el. Foarte repede, toți și-au dat seama că adolescentul cu un psihic de copil nu avea nicio obișnuință aperceptivă: nu distingea ziua de noapte, visul de starea de trezie, materialul de imaterial, însuflețitul de neînsuflețit, omul de animal, masculinul de feminin – nimic din ceea ce o ființă umană deprinde spontan în primii ani de viață. Zgomotele, intensitatea luminii, varietatea culorilor îl tulburau profund, provocîndu-i puternice disfuncții somato-fiziologice. În plus – cum am spus – abia putea vorbi, iar ceea ce spunea nu avea sens: Kaspar Hauser nu descria lucrurile, ființele și gesturile cu termenii folosiți de toată lumea, ci așa cum le percepea el: rădăcinile copacilor erau „cozi”, dar „copacii” erau grinzile de lemn ale caselor; Kaspar numea dansul „învîrtitul în cerc”, iar actul căscatului – „deschiderea gurii”. (p. 103) Pe scurt, adolescentul-copil era (sau părea), în termenii psihiatriei clinice de astăzi, un retardat. De fapt, intrase în viață cu întîrziere.
Cei ce l-au luat în grijă (Kaspar a trecut prin mîinile a trei preceptori și a doi tutori) au descoperit însă curînd că handicapul tînărului nu era iremediabil. Deprinzînd, încet-încet, habitudinile unei vieți în societate, ocrotit și îngrijit, adolescentul infantil a început să asimileze rapid lecțiile civilizației. Din amintirile vagi care au prins să iasă la suprafață, educatorii lui au aflat că tînărul Kaspar stătuse pînă atunci (probabil de la vîrsta de doi sau trei ani) complet izolat, fiind închis într-un loc misterios sub paza unui „Om” (așa îl numea) pe care nu l-a văzut decît o dată, atunci cînd l-a dus pînă aproape de piața unde fusese găsit. Kaspar nu-și cunoscuse părinții, nici casa natală, nu știa din ce familie vine și nici ce vîrstă avea. Fusese (era), ca și cei cîțiva copii ce trăiseră în condiții asemănătoare și popularizați de literatura secolului al XIX-lea, un mic „sălbatec”. Destinul său a fost tragic. La cinci ani după ce apăruse în piața aceea din Nürnberg, Kaspar Hauser a fost asasinat, fără ca autorul să fi fost aflat vreodată. Viața i s-a sfîrșit la 21-22 de ani, nu însă și posteritatea, care durează pînă astăzi.
Repede cunoscută în întreaga Germanie, povestea sa a devenit, cu timpul, una internațională, suscitînd un interes enorm și o masă documentară pe măsură. Memoriile celor care l-au educat pe tînărul Kaspar și i-au consemnat spusele coexistă, pînă astăzi, cu articole din ziarele epocii, documente administrative, expertize medicale, diverse expozeuri, mărturii și pamflete, alături de o sumedenie de scrieri vechi și noi (biografice, psihologice, psihanalitice), care se înșiră, începînd de la finele secolului al XIX-lea, de-a lungul a mai bine de 120 de ani.
În acest cîmp imens de analize și informații, istoricul francez și-a croit o cale proprie de cercetare. Intenția lui nu a fost să lămurească identitatea personajului (în legătură cu care au existat – atunci și mai tîrziu – o mulțime de speculații) și nici să dezlege enigma morții sale (de asemenea, intens explorată). Nu l-a interesat nici sistematizarea „imensității reacțiilor” provocate de povestea nefericitului Kaspar. Ceea ce a urmărit Hervé Mazurel, frapat – cum el însuși scrie – de „incredibila singularitate” și de „ireductibilitatea totală” a prezenței acestui adolescent în lume, a fost să pună în lumină „experiența istorică unică” constituită sub numele de Kaspar Hauser”. (p. 15-16) Ținta lui a fost de a reconstitui nu numai procedeele pedagogice și strategiile psihologice prin care tînărului Hauser i-a fost creat, „pe repede înainte”, universul de senzații, afecte, atitudini și conduite pe care orice copil îl dobîndește în primii ani de viață, cît și conținutul acestor senzații, afecte, atitudini și conduite, în specificitatea lor istorică. Ce „trebuia” să învețe Kaspar de la profesorii săi, în conformitate cu modul în care aceștia înțelegeau, în Germania primei jumătăți a secolului al XIX-lea, noțiunea de educație („Bildung”)? Care erau, în epocă, cunoștințele, afectele și percepțiile convenționale ce trebuiau însușite de orice copil (fie el un adolescent întîrziat)? Cu ce mijloace și după ce strategii educaționale? Ce era un „adolescent” în sfera habitudinilor mentale socialmente construite ale preceptorilor lui Kaspar și cum „vedeau” ei o asemenea ființă? Dar Kaspar însuși, cum se raporta el la vasta experiență pe care o trăia? Ce putea el să înțeleagă din ucenicia complexă prin care trecea? Ce sens aveau amintirile vagi, pe care începuse să le aibă despre experiențele sale zilnice din anii de recluziune? Cum transpare inconștientul său din aceste frînturi de povestiri și care era conținutul acestuia atunci, în acea perioadă istorică?
Acestea sînt problemele care orientează ancheta complexă a lui Hervé Mazurel. O anchetă care, pornind de la un fapt divers (e drept, neobișnuit), încearcă să reconstituie „cultura comună” a unei societăți în istoricitatea ei. Microistorii asemănătoare, cu valențe largi, necircumscrise numai cazului concret în jurul căruia erau construite, au mai apărut în istoriografia ultimelor decenii (le enumeră și autorul). Aceea a lui Menocchio, de pildă, morarul din Friuli, anchetat și condamnat de Inchiziție pentru viziunea lui eretică despre Univers (ca o „brînză” în care oamenii apăruseră ca „viermii”) este printre cele mai cunoscute (cum bine se știe, episodul a fost reconstituit de Carlo Ginzburg, într-o carte devenită „best-seller”). La fel de celebră este analiza făcută de Natalie Zemon Davis episodului anodin al reîntoarcerii subite în comunitatea natală a lui Martin Guerre, după ani îndelungați de absență, ca să nu o mai amintesc pe aceea, de asemenea „clasică”, a lui Giovanni Levi, pe marginea cazului unui preot dintr-un sat piemontez, ale cărui practici religioase îmbinau prescripțiile canonice (predica, spovedania) cu superstițiile populare (vindecările diverselor disfuncții prin exorcizare).
Cercetarea lui Hervé Mazurel se deosebește, totuși, de cele de mai sus prin complexitate teoretică. Într-un spirit interdisciplinar pe care nu l-am întîlnit prea des la istoricii de astăzi, ea mobilizează un vast aparat conceptual, împrumutat din psihologie, psihanaliză, antropologie și, îndeosebi, din istoria sensibilităților și a emoțiilor, pentru a reconstitui modul cum Kaspar Hauser a asimilat convențiile senzoriale, specificitățile emoționale și deprinderile corporale prin intermediul cărora a reintrat în lume. „Caracterul extraordinar de prețios pentru un istoric al acestui caz – scrie autorul – [constă] în capacitatea lui de a aduce la suprafață, prin reacțiile pe care le suscită, ... categoriile de inteligibilitate [sau] simțul comun al unei epoci în tot ceea ce are aceasta mai contingent și mai arbitrar, adică istoric. Altfel spus – continuă el – tocmai ceea ce este întotdeauna pitit în umbră și rămîne în domeniul ne-spusului”. Și mai departe: „... Această neobișnuită poveste... ne pare bogată în învățăminte despre relația dintre inconștient și istorie [, întrucît] tînărul [Kaspar Hauser] nu avea în el aproape niciunul din acele trecuturi încorporate care formează, de obicei, habitus-ul, modalitățile de a fi, de a gîndi și de a simți pe care un individ le interiorizează durabil, în adîncul său, în cursul socializării.” (p. 23)
Hervé Mazurel descrie procesul de socializare și dezvoltare psihologică a tînărului Kaspar din aproape în aproape. După un preambul teoretic, cartea începe cu episodul „descoperirii” adolescentului-copil și evocarea reacțiilor sale de stupefacție în fața unei lumi complet necunoscute (cap. 2-3). Apoi, de la „exterior” la „interior”, ea continuă cu descrierea corpului și a gesticii tînărului „neformat” (cap. 4), a percepțiilor și emoțiilor sale curioase, educate, treptat, în spiritul obișnuințelor vremii (cap. 5-6), a modului cum își reprezenta Kaspar alteritatea (cap. 6-7) și a cunoștințelor și deprinderilor învățate de la educatorii săi (cap. 8). Finalmente, autorul încearcă să „refacă”, în cheie psihanalitică, inconștientul tragicului personaj pe temeiul puținului care se știe din biografia sa, anterioară momentului cînd a fost descoperit și a reminiscențelor lui Kaspar din perioada recluziunii (cap. 9). Cartea se încheie printr-un capitol rezumativ, care reia presupozițiile întregului studiu și pledează, din nou, pentru exemplaritatea cazului discutat.
Nu pot afirma, cu mîna pe inimă, că lectura cărții lui Hervé Mazurel este, în toate privințele, convingătoare. Ultimul capitol, cel psihanalitic, mi se pare cel mai problematic din perspectiva posibilității de a „istoriciza” concluziile deduse din analiza inconștientului tînărului Kaspar cu ajutorul utilajului actual al acestei discipline. Pe de altă parte, marea problemă a unui asemenea tip de anchetă este că, lucrînd cu atîtea imponderabile psihologice (sensibilități și emoții), care nu se pot deduce decît „en creux”, nu direct, ci prin urma prezumată pe care o lasă în spuse, gesturi, atitudini etc. – o asemenea anchetă, așadar, ajunge mai des la încheieri de tipul „trebuie/poate să fi fost așa”, decît „așa a fost”, cum se întîmplă cînd sînt folosite sursele directe, cu un grad mai mare de siguranță. Destule din aceste concluzii sînt formulate prin analogii cu cercetările altor autori (mai ales ale lui Alain Corbin, care pare a fi maestrul autorului). Însă, orice i s-ar putea imputa, cercetarea lui Hervé Mazurel este, neîndoielnic, interesantă și dătătoare de multe sugestii pentru cei care o vor citi. Nu în asta constă, pînă la urmă, valoarea unei cărți bune de istorie?
_______
Hervé Mazurel, Kaspar l’obscur ou l’enfant de la nuit († 1833). Essai d’histoire abyssale et d’anthropologie sensible, Paris, Éditions La Découverte, 2020