Categorii

Parteneri

Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Cunoscând experienţa autoarei la „arhivele comunismului”, mă aşteptam la un „document romanţat”, dar noul roman al Lilianei Corobca Caiet de cenzor (Polirom, 2017) aminteşte mai curând de Orwell: „Nu e deloc simplu să înţelegi, de la bun început, ce înseamnă «o greşeală» şi ce anume trebuie reproşat unui autor: că-i pesimist, că scrie fie despre ploile triste din noiembrie, fie despre frigul iernii, care te duce cu gândul la îngheţul spiritual, deci lipsă de entuziasm pentru noile realizări ale patriei. Viziunea tragică asupra universului, deviaţionism […]. Ni s-a spus: atenţie la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, îngheţul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fuchsia, beaurdoux, beige, turcsoise – ploconire în faţa Occidentului, cosmopolitism”. Iată de unde atâta cenuşiu în epoca „socialismului dezvoltat”: orice culoare (sau obiect) poate să obţină, într-o simbolistică paranoică, dimensiunea unui „semn”. 
O altă situaţie e mai curând kafkiană: în biroul cenzorilor există un seif cu un secret „caiet de dispoziţii”. Fostul şef a plecat, luând cu el cheia. Cenzorii se descurcă fără document, considerându-l formal, inutil şi depăşit (ei citesc fiecare manuscris conform unor indicaţii orale). Un şef insistent găseşte cheia şi descoperă că seiful e gol! Instituţia lucra fără caiet de sarcini, fără statut. Dar mecanismul funcţiona perfect!
Sunt fragmente dintr-un „caiet de cenzor”. Note de lectură (dar nu numai) ale unui slujitor al sistemului. Explicaţia autoarei (la ce i-a trebuit să destrame borangicul iluziei literare?) este că ea a inventat atât cărţile care urmau să fie „cenzurate”, cât şi observaţiile cenzorului. Nu comentarea unor intervenţii reale ale cenzorilor pe manuscrise concrete, ci „formarea şi deformarea unui cenzor” devine, din mărturisirile autoarei, obiectul „cercetării” sale ficţionare. 
Iniţial, am privit cu rezervă exerciţiul. Dar curiozitatea de cititor prevalând, m-am pomenit antrenat în jocul propus. Unul „secund” şi „pur”. Dar nişte detalii extratextuale contează: experienţa autoarei de cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care nu îi permite să treacă arbitrar peste limitele verosimilului) şi cea de ficţionar. 
Caietele de cenzor erau locul însemnărilor, pe parcursul lecturii manuscriselor, dar includeau şi meditaţii la temă, analize, deducţii. Toate trebuiau apoi arse. O excepţie, un caiet salvat chiar de una dintre supraveghetoare, refugiată în RFG, va face subiectul acestei naraţiuni. Caietul e salvat ca o posibilă garanţie în cazul solicitării azilului politic în Occident, urmând nişte tentative de a-l da publicităţii în lumea liberă, dar prevalează teama unei persecuţii (agenţii serviciilor secrete ale ţărilor comuniste mişunau în Occident).
În fine, caietul revine în România, pe adresa naratorului pe care îl cheamă… Liliana Corobca, cercetător al arhivelor comuniste. Dacă pe coperta cărţii autoarea recunoaşte ficţionarea pură, pe partea de naraţiune insistă asupra unui scenariu nu numai verosimil, ci şi „documentar”. Nu mai penalizăm inconsecvenţa, ne aflăm pe terenul ficţiunii şi jucăm după regulile naratorului.
Deşi se pare că nu există reguli clare, deoarece meseria de cenzor nu se învaţă în şcoli („cenzorii se formează aici, în instituţie, îi formăm noi”), bifăm nişte principii şi strategii. Există teme/motive de supravegheat: „orice problemă legată de activitatea partidului, deziluziile legate de realizările patriei”, apoi: „descrierea unor stări depresive, de pesimism sau decadentism şi chiar idealism”, apoi: „ploconirea în faţa Occidentului”, „cosmopolitism”, „citarea emigranţilor”, „scenele erotice, cu dragoste nesănătoasă” sau folosirea unor cuvinte „interzise”, ca: România Mare, Orhei, Hotin, Basarabia, Bucovina… Există modele: „Să luăm exemplu de la Zuki, poreclit «enciclopedie ambulantă», care nici nu se oboseşte să citească manuscrisele, se uită doar fugitiv peste ele şi vine cu o concluzie la care nici cei mai atenţi şi pedanţi critici literari n-ar ajunge”. Acelaşi Zuki: „Cenzura trebuie să fie o plăcere, nu o corvadă”; „o faci uşor, cu drăgălăşenie, cu înţelegere”. Există tendinţa permanentă spre perfecţiune şi bucuria performanţei: „Simt cum mă exprim tot mai bine”.
Numai că exact în momentul când vrei să scrii „uşor”, „cu plăcere”, îţi pică un volum de poeme ermetice, care nu doar te descumpăneşte – te enervează! Nimic nu poate fi penalizat direct, dar nu ştii ce poate fi acolo subversiv. Trebuie să comentezi sensuri, dar sensurile sunt opace! (Mă întreb dacă n-o fi aici şi o aluzie a scriitoarei la criticii derutaţi de mesaje mai puţin transparente.) Poetul ermetic pare angajat într-un joc de-a autocenzura (o aluzie la scriitorii care aplicau acest exerciţiu masochist?) şi într-un dialog cu cenzorul său: „Eu tai, sunt tăietorul de aripi al meu./ Ceilalţi nu au viteza mea, abia se ţin pe urmele mele./ O să ajung la tine şi nu vei mai avea ce tăia!”. Dar replica cenzorului e fermă: „oricât de mult ai tăia, ne rămâne şi nouă ceva, e datoria noastră…”
Cenzorul se pomeneşte într-un moment că, pe lângă cenzurarea textelor, începe să comenteze (în acelaşi limbaj de lemn) fenomenele ce se produc în instituţie şi în societate: „În colectivele de muncă există o atmosferă sănătoasă, exigentă, marea majoritate a cadrelor…” etc. Orice pas suspect este, dacă nu taxat, atunci înregistrat în caiet. Un text descrie o pădure în care se aud sunetele ciocănitorii. Se impune „concluzia”: „Profund subversiv, cu aluzie la alfabetul Mordze (adică: Morse – mvc.) din închisori”.
Unele fragmente nu sunt pur şi simplu cenzurate, ci trimise Securităţii: „Ce nu poate face Cenzura, face Securitatea”. Deşi rece-distantă, eroina se pomeneşte că, pornind de la textele citite, începe să mediteze asupra propriei existenţe. E una din strategiile romanului, or aici cu adevăratelea viaţa urmează textului, nu invers. Personajul e într-un perpetuu dialog imaginar cu autorii. Având în vedere că trama propriu-zisă nu o interesează (personajul se numeşte Filofteia Moldovean), într-un moment ea se pomeneşte că face analize tipologice, identificând structuri şi strategii narative. Să fie din nou o aluzie la un anume tip de critic literar/ cenzor implicit?
Există şi clipe de glorie în acest univers etanş, în această monotonie funciară. „Critica literară” aservită regimului pornise o campanie de denigrare a unei cărţi ostile sistemului. S-au alertat cu toţii, au început să caute „ţapii ispăşitori”. O delegaţie de la partid a venit la „Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor” (instituţia în care activează personajele), să întrebe cum de a fost posibil. Au cerut să iasă în faţă cel care a cenzurat lucrarea, înainte de a fi trimisă la tipar. Era chiar Filofteia. Şi atunci eroina a răbufnit. A început să enumere observaţiile pe care le făcuse: „spuneam exact ce ziceau şi criticii, puteai crede că au copiat de la mine, într-atât ne asemănam la idei, la mesaj, la argumente”. Instanţa îşi făcuse onest meseria. Iar deducţia metaliterară e că criticii docili ai sistemului operează cu argumentele şi vocabularul cenzorilor. 
Treptat, caietul de note şi comentarii la textele altora devine jurnalul intim al eroinei. Iar mai apoi, „uitând” că operează pe un spaţiu cazon, textul se transformă în pagini de veritabilă proză narativă, cu întâmplări nostime, cu micile aventuri ale personajelor, angajate ale instituţiei cenzurii. Mai întâi, o prezentare telegrafică a celor trei femei din birou: „Suntem trei femei în birou, una blondă şi delicată, una brună şi focoasă, eu – aşa şi aşa, mai în vârstă decât ele şi mai liniştită, după părerea mea”. Suficientă informaţie pentru ca eroinele să prindă contur şi personalitate. Dar tabloul continuă, în mişcare. „Bruna şi focoasa” se îndrăgosteşte de poeţii pe care îi cenzurează, petrece nopţi cu ei (deşi instituţia interzice contactele cu autorii cenzuraţi!), iar apoi comentează impresiile, comparând tehnologiile curtenirii fizice cu cele ale seducţiei poetice. Colega „delicată” „parcă-şi cere scuze de la texte, că le supune unui atare supliciu, care este cenzura, ţine foarte fin cu două degeţele fiecare foaie, atât de fin că pot să-i cadă din mâini şi să plutească lin prin birou” (imaginile sunt bine vizualizate, cinematografice – o idee de film ar fi minunată). Dar ambelor eroine – asta le uneşte! – „nimic nu [le] scapă necenzurat”, notează personajul-narator.
Iar şi mai departe, povestea cenzurii se va transforma în povestea cenzorului, o naraţiune autobiografică, dramatică şi sentimentală. Cartea se încheie cu un monolog patetic, în crescendo, personajul meditând asupra actului şi instituţiilor cenzurii şi încheind cu o ploaie de invective pe capul scriitorului, definit ca adevărat „cenzor” (care i-ar îngrădi eroinei dreptul la libertate). O panoramă a unei lumi apuse, orwelliană şi kafkiană, privită cu ochii unui slujitor al regimului.
_______
Liliana Corobca, Caiet de cenzor. Polirom, 2017 (colecţia „Ego. Proză”), 360 p.