România – o viziune pe voci
 
Realitatea faptului că trăim Anul Centenarului Marii Uniri ne provoacă la o dublă reflecție. Pe de o parte, ne impune efortul de a înțelege mai bine trecutul în care a fost posibilă crearea Statului Național Unitar Român. Și ne obligă să examinăm, pe de altă parte, problema românității astăzi. Pe cât de clară se arată separarea celor două chestiuni, pe-atât de relativă este ea, în sensul că o dezbatere atentă, nestereotipă, a oricăreia dintre ele ajunge, mai devreme sau mai târziu, să o implice și pe cealaltă. Un exemplu de armonizare a acestor două teme, trecutul și prezentul, îl oferă documentarul Marea Unire – România la 100 de ani, producție AGERPRES (realizatori: Mihuț Năstăsache, Marilena Stănescu, Sergiu Olteanu). Pe lângă scurte și elocvente rememorări ale Unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, expunerea se bazează și pe repere de dinaintea anului 1918 (cum ar fi dominația politică maghiară sub care s-a aflat Ardealul mai multe secole sau anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în 1812); de asemenea, „firul roșu” al studiului avansează dincolo de anul de grație, pierderile teritoriale suferite de România în 1940 constituind un alt subiect nodal în economia documentarului. E un avantaj sigur al filmului această nuanțare a sistemului istoric de referință.
Autorii dozează abil informația „de manual”. Relatarea orală a evenimentelor este dinamizată de statistici (de la bun început ni se reamintește că aproximativ a zecea parte din populația României și-a pierdut viața în Primul Război Mondial) și de evocări ale unor figuri-cheie în context: Regele Ferdinand, Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Iancu Flondor, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, fără a-l uita pe fotograful Samoilă Mârza, căruia îi datorăm singurele poze păstrate până azi de la proclamarea Marii Uniri. (Aurel Sîntimbrean, nepotul lui Samoilă Mârza, susține că Artur Bach, fotograful angajat să imortalizeze Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, a strălucit prin absență la 1 decembrie 1918 tocmai fiindcă, personal, nu ar fi agreat ideea Unirii.) Nu în ultimul rând, mai multe fotografii, secvențe video de epocă și hărți interactive consolidează narațiunea istorică. Au rezultat 82 de minute care pot fi relevante pentru un public suficient de numeros. Unora, documentarul le poate servi drept o bună punere în temă. Iar celor familiarizați cu subiectul, filmul le oferă un pic mai mult decât un prilej de împrospătare a memoriei. Ajungem la ceea ce, probabil, reprezintă principala calitate a peliculei, și anume polifonia lecției de istorie.
Reconstituirile și comentariile istoricilor (în ordinea primelor apariții: Lavinia Betea, Ioan-Aurel Pop, Ion Varta, Dumitru Covalciuc, Marius Grec, Corneliu Pădureanu) alternează cu intervenții ale unor români declarați de toate vârstele (de la copii de școală primară la un veteran de război, în etate de 106 ani, pe nume Vasile Oprea) din România, Republica Moldova și Ucraina. De o rară emoție se dovedesc mărturiile urmașilor unor personalități implicate direct în realizarea Unirii de la 1918, precum și evocările pe care le fac rudele victimelor deportărilor în Siberia. Supraviețuitorii acestor represalii amintesc întâmplări de o expresivitate pe cât de dureroasă, pe-atât de puternică într-un posibil roman sau film despre situația Basarabiei de după 28 iunie 1940. Un exemplu este cel al lui Victor Ignat: fiul unui fost moșier care fusese convins că „în 20 de ani tot globul va vorbi rusește”, băiat fiind, acesta s-a transferat – din proprie inițiativă, fără să-și anunțe familia – dintr-o școală cu predare în rusă într-una moldovenească. Altă secvență e povestită de Aurora Bujeniță: mama sa încerca să-i potolească setea cu picăturile de ploaie pe care le-a putut prinde în palmă după ce întinsese mâinile pe fereastra cu gratii a trenului în mișcare. Aceeași fetiță lingea făină de porumb ca să nu se stingă de foame.
Previzibil – dar nu mai puțin sensibilizant –, punctul de vârf unde converg discursurile din documentar îl reprezintă certitudinea că, în 1918, organizându-se într-un stat care cuprindea toate provinciile istorice – printr-un act perfect legitim, cum reiterează Ion Varta –, poporul român are șansa de a trăi un miracol. E de la sine înțeleasă energia afectivă a momentelor când vorbitorii (re)aduc în centrul atenției această idee. Deloc întâmplător, unul dintre cuvintele frecvente în Marea Unire – România la 100 de ani este entuziasm (termen care, în sensul lui etimologic, din greacă, exprimă starea celui locuit de divinitate).
Însuflețirii generale i se adaugă – nu mai puțin intense – nostalgia, trauma separării, asumarea deschisă a identității românești, atât în forul intim, cât și în public. Abordarea lucidă, stoică față de actualitatea politică pune în echilibru dominantele psihologice ale documentarului, lăsând în fine loc pentru seninătate și optimism (unul ponderat, însă aparent de neînvins). Către sfârșit, discursurile se centrează pe repere general-umane. Lavinia Betea pune problema actualei apropieri a românilor de pretutindeni sub semnul triadei platoniciene a Binelui, Frumosului și Adevărului. Iar o eventuală reunificare stă, în viziunea aceluiași istoric, sub semnul ideilor lui Heraclit: „Singura constantă în viață este schimbarea” și „Nu ne scăldăm de două ori în același râu”.
În perfect acord cu ideea-forță a apropierii naționale, documentarul este disponibil pe Internet. Doritorilor le rămâne să găsească timp pentru acest material contrastant și totuși unitar, așa cum e și ultimul veac de istorie românească.
 
Un omagiu și limitele lui
 
O scurtă și fermă pledoarie patriotică. Plină de patetism atât în momentele ei fericite, cât și în datele ei tragice. Un omagiu pentru românitate în general, pentru iluștrii conducători (Mihai Viteazul, Regele Ferdinand, Iuliu Maniu), pentru oamenii de cultură (doar câteva exemple: Ciprian Porumbescu, George Enescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran), dar și pentru nenumărații – și, adesea, necunoscuții – martiri. O (re)întâlnire cu povestea lui Samoilă Mârza, cel de la care ne-au rămas unicele poze de la Marea Adunare Națională de pe 1 decembrie 1918. Fotograful Unirii, spectacol din repertoriul Teatrului de Artă din Deva (autor: Denis Dinulescu; regie: Mihai Panaitescu; în rolurile centrale: Eugen Pădureanu și Delia Lazăr), a fost jucat pe 4 martie 2018 la Teatrul Național din București.
Piesa începe abrupt. Fotograful tânăr, el însuși trimis pe front, se arată de­zamăgit, ba chiar revoltat de imaginea mitizată („Ce propagandă ordinară!”) a Primului Război Mondial. În fundal, poze de pe câmpul de luptă, cu soldați morți, dar și imagini din înalta societate, mese opulente, femei purtând rochii elegante și bărbați în costume scumpe. Acest contrast anticipează replica definitorie pentru identitatea protagonistului: „Eu, Samoilă Mârza, am să vă spun tot adevărul!”
Întregul său discurs îmbină – poate părea paradoxal – gravitatea și inocența. Totul tinde să fie la superlativ în replicile lui – fie că e vorba de amintirile prelungi din războiul în care, subliniază personajul, au murit 75% din tinerii Europei, fie, bunăoară, evocarea Ecaterinei, femeia care avea să-i devină soție (și tinerii îndrăgostiți din spectacol își doreau o fetiță pe care să o boteze... România). Nicicând nu pare mai concret entuziasmul celor două personaje decât la Alba-Iulia, unde ajung pe biciclete și realizează că Samoilă Mârza este chiar singurul fotograf al Unirii.
Acțiunea din actul al doilea se petrece în România comunistă. Bătrâni, săraci, soții se întrețin lucrând la o frizerie. Vizita unui membru important de partid îi face să vadă o ultimă speranță în ajutorul „Tovarășului”.
Spectacolul se încheie cu un videoclip în care personificarea alegorică a României moderne, ca fiică a cuplului Mârza, este adusă la zi într-o retorică similară celeia din finalul României pitorești (iată ultimul alineat din textul lui Alexandru Vlahuță): „Într-o țară așa de frumoasă, c-un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt român!»”
Cu toate că nu are anvergură epică, iar din prototipul generos, realmente excepțional, care e Samoilă Mârza, se alege până la urmă un personaj schematic și tezist, ar fi, cred, greșit să neglijăm ori să criticăm prea dur această piesă – deși naivă – bine-intenționată și, până la urmă, emoționantă.
Spectacolul Fotograful Unirii merită apreciat drept un eveniment cultural notabil în Anul Centenarului. Să ne așteptăm, în același context aniversar, și la revelații artistice în toată puterea cuvântului, care să nu mizeze pe argumente de ordin patriotic în dauna valorii estetice.