La bogata memorialistică apărută la noi în ultimii 30 de ani s-a adăugat, la finele anului trecut, încă un volum și nu unul oarecare. Este cel de față – o amplă autobiografie a lui Dinu C. Giurescu, elaborată pe parcursul mai multor convorbiri purtate de reputatul istoric cu Narcis Dorin Ion, de-a lungul a două luni, în noiembrie - decembrie 2017 și la începutul anului următor. Din păcate, academicianul Giurescu nu a mai apucat să vadă publicată cartea. Stins din viață la 24 aprilie 2018 (după ce împlinise 91 de ani), el ne-a lăsat în aceste pagini „mărturia unei vieți”, care, prin întinderea ei neobișnuită, are valoarea – nu exagerez deloc – unui excepțional document istoric.
Voi arăta mai încolo de ce, dar nu înainte de a spune, pentru cine încă nu știe, cîteva lucruri despre familia autorului acestei rememorări. Dinu C. Giurescu vine dintr-o familie pe cît de veche, pe atît de ilustră. Strămoșii istoricului sînt atestați documentar încă din secolul al XVIII-lea, dar „curgerea” neîntreruptă a spiței (originară din satul Chiojd, jud. Buzău) începe un secol mai tîrziu. Bunicul lui Dinu, Constantin Giurescu, a fost primul istoric al familiei. Fiul acestuia, Constantin C. Giurescu (1901-1977), tatăl lui Dinu, a urmat, cu strălucire, aceeași carieră, ilustrîndu-se, alături de P. P. Panaitescu și Gh. I. Brătianu, ca fondator al așa-numitei „școli noi” de istorie, foarte critică față de vechea generație și de N. Iorga (ceea ce le-a adus celor trei apriga animozitate a ultimului). Spre deosebire de tatăl său, Constantin C. Giurescu a intrat în politică, fiind, succesiv, membru al partidului liberal „georgist”, deputat, rezident regal și ministru în timpul lui Carol al II-lea. Acest lucru i-a fost fatal după instaurarea comunismului, în 1945-1947. Arestat în 1950, Constantin C. Giurescu a fost întemnițat în funesta închisoare de la Sighet, unde a rămas pînă în 1955. A supraviețuit ca prin miracol, dar el și familia lui au pierdut totul (cele trei case și averea), ducînd timp de mai mulți ani o existență la limita precarității. Dinu, fiul cel mare – și singurul dintre frați rămas în țară –, reușise să termine, în 1948 (sau 1950), studiile de istorie la București, dar, din cauza originii și a „dosarului” cu probleme al părintelui și bunicului său după mamă (nimeni altul decît Simion Mehedinți), nu a putut profesa, lucrînd ca... normator, din 1950 pînă în 1955, la o întreprindere organizată după model sovietic (Sovromconstrucții).
Familia Giurescu a trăit așa pînă la ieșirea din închisoare a tatălui. După 1955, situația ei a început, încet-încet, să se amelioreze: ajutat de Petru Groza, Constantin C. Giurescu a fost încadrat la Institutul de Istorie „N. Iorga”, revenind în 1963 la Universitate (unde funcționase, între 1912-1918, și tatăl său). Sprijinit de Alexandru Rosetti, Dinu și-a găsit un post de ghid la Muzeul Național de Artă al României (1955), de unde, la insistențele lui Mircea Malița, s-a mutat, în 1964, la Oficiul de Studii și Documentare al Ministerului Afacerilor Externe. A rămas aici pînă în 1968, cînd s-a transferat pe un post de conferențiar (transformat, în 1971, într-unul de profesor) la Institutul de Istoria Artei „N. Grigorescu”. Profund afectat de tristele circumstanțe ale acelei epoci, indignat de dărîmarea casei părintești din strada Berzei și împins de îndemnurile soției și ale celor două fiice, a emigrat, în 1987, în S. U. A („Am plecat – scrie el – ... sub imperiul necesității, mînat de partea feminină a familiei” – p. 156). Revoluția din 1989 l-a prins tocmai în Texas. Fără să ezite, istoricul s-a întors imediat în țară (aprilie 1990), un gest care i-a adus, pe merit, două mari împliniri: postul de profesor la Universitate (din 1990) și alegerea la Academie, întîi ca membru corespondent (1990), apoi titular (2001), aidoma bunicului și tatălui său. În același timp, profilul său științific a devenit mai coerent ca înainte, cînd, din cauza posturilor ocupate, preocupările istoricului acoperiseră o zonă largă (istoria Evului Mediu, diplomație, patrimoniu, istoria artei), fără a se fixa în vreuna. După 1990, însă, Dinu C. Giurescu s-a reorientat definitiv spre perioada postbelică (anii 1945-1947), pe care a examinat-o temeinic, restituind-o în adevărata ei lumină în mai multe studii și cărți de referință. A făcut-o – spune el undeva – de unul singur, fără colaboratori sau în cadrul unui colectiv (ceea ce explică sintagma „singuratic” din titlul cărții).
Dacă am insistat, poate prea mult, asupra acestor detalii biografice, am făcut-o pentru că ele mi se par revelatoare pentru sensurile mai înalte care se desprind din înlănțuirea lor. De altfel, însuși felul în care este conceput volumul obligă la un astfel de parcurs. Am spus cu bună știință, la început, despre carte că este una autobiografică, nu una de „memorii” (în stilul clasic al acestui gen). Eroul ei (Dinu C. Giurescu) are un stil foarte analitic, nu reflexiv (și nici confesiv). Meditații despre semnificația unor episoade de viață sînt, în volum, rarisime, dacă nu de tot absente. Autorul își povestește existența într-o cadență strict cronologică, cu multe detalii, dar evită orice speculație hermeneutică. Este un mod de a proceda tipic pentru tot ce a scris Dinu C. Giurescu, inclusiv pentru amintirile publicate cu 11 ani în urmă (De la Sovromconstrucții nr. 6 la Academia Română. Amintiri. Mărturii. București, Ed. Meronia, 2008), care se deosebesc de acestea prin organizare tematică (nu cronologică) și un spor de detalii. Pe scurt, ambele cărți au profilul unui amplu curriculum vitae. Ele enumeră, extrem de amănunțit, toate momentele importante din viața autorului, dar nu coboară dincolo de suprafața evenimențială a acesteia. Ceea ce nu face Dinu C. Giurescu pot face însă cei care îi citesc cartea. Ce ne spun, așadar, convorbirile dintre el și interlocutorul său despre autor, familia sa și epoca pe care a trăit-o?
Mărturia istoricului este deosebit de interesantă, în primul rînd, prin caracterul ei de document social. Biografia familiei Giurescu este exemplară pentru modul cum s-a format – cu o sintagmă intens utilizată odată, dar astăzi dispărută – „burghezia română”, mai precis componenta intelectuală a acesteia. Ea ne arată, la scară redusă, de unde au pornit mulți dintre membrii acestei elite, cum au urcat în ierarhia socială, cum s-au căsătorit (tot în lumea lor) și s-au organizat intrafamilial, de ce educație au avut parte și ce cariere au urmat ei și copiii lor într-o lume în care „timpul avea răbdare”, aflată încă departe de seismul declanșat de război și urmările sale.
Pentru o societate cu astfel de întocmiri, instaurarea comunismului a fost o adevărată catastrofă. Noul regim a răsturnat, literalmente, lumea veche, distrugînd vieți și curmînd destine. Prinsă în maelström-ul evenimentelor din acei ani, familia istoricului a trecut, cum am văzut, prin aceleași încercări ca toate celelalte din categoria ei. La începutul anilor ’60 ai secolului trecut, însă, cînd represiunea a încetat, situația celor ce supraviețuiseră, inclusiv a familiei Giurescu, s-a schimbat. De la caz la caz, această schimbare a luat forme diferite. Este cel de-al doilea aspect care conferă cărții pe care o comentez o însemnătate documentară aparte.
Două au fost căile care li s-au deschis atunci celor care, din epoca antebelică venind, nu dispăruseră în vîltoarea anilor precedenți sau nu emigraseră: marginalizarea socială sau adaptarea la noile condiții. Unii – precum Corneliu Coposu, Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Ion Hudiță etc. – au ales prima variantă. Familia Giurescu și, împreună cu ea, altele, pe a doua. Iată cum povestește Dinu C. Giurescu acest episod, petrecut imediat după instalarea părintelui său în domiciliul forțat de la Măzăreni (în Bărăgan, octombrie 1955). „Era în prima săptămînă de domiciliu obligatoriu – scrie el – ... și l-am vizitat. În timpul discuției, [tata] mi-a spus: «Acum ne apucăm de treabă». «Cu cine?» l-am întrebat eu, foarte mirat. «Cu ăștia?» [comuniștii, adică]... La care el s-a uitat foarte liniștit la mine și mi-a spus: «Dar cu cine vrei? Ai ceva mai bun, ai vreun aranjament, ți-a promis cineva vreo bursă, mergi cumva în străinătate?... Atunci ce să mai discutăm?»”. „E curios – încheie autorul – și caracteristic în același timp pentru el cît de repede s-a adaptat la noile realități. Era foarte pozitiv și foarte hotărît, nu stătea să se mai lamenteze pentru ce a fost în închisoare” (p. 98). Sînt cuvinte care condensează drama unei întregi generații.
Acceptînd să colaboreze cu regimul comunist, Constantin C. Giurescu nu a făcut-o – faptul trebuie spus apăsat – din oportunism, așa cum procedaseră, de exemplu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea și atîția alții. Pentru concesia majoră de a se fi aliat cu „ăștia”, ceea ce istoricul a primit în schimb a fost mult mai puțin: casa părinților săi de pe strada Berzei (în 1973), postul de profesor la Universitate și, mai ales, posibilitatea de a cerceta și scrie studiile și cărțile care au făcut din el, la finele anilor ’60 și la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, principalul purtător de cuvînt al istoriei naționale, recuperată, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu.
Constrîns de împrejurări și de situația familială (un frate și o soră expatriați), Dinu C. Giurescu s-a integrat mai adînc în noul sistem decît o făcuse părintele său. A devenit membru de partid, ocupînd și o funcție politică (minoră), dar, cum lesne se poate deduce din carte, fără a căuta – sau obține – cine știe ce avantaje. În schimb, din cauza acelorași împrejurări care i-au pus pe toți cei ce trăiau atunci „sub vremi”, istoricul a trebuit să facă și concesii mai grave, intrînd în „dialog” (din fericire unul benign, fără consecințe pentru alții) cu organele de Securitate (episod omis în carte) și acceptînd să joace în farsa excluderii din partid a lui Andrei Pleșu (menționată în volum, dar într-o variantă diferită de aceea relatată de cunoscutul filosof). În ultimii ani ai defunctului regim, și-a răscumpărat, însă, slăbiciunile trecute, devenind un opozant vehement al demolărilor ceaușiste, la a căror cunoaștere internațională a contribuit ca nimeni altul printr-o carte de răsunet (The Razing of Romania’s Past. The Preservation Press, Washington, 1989).
Trăind mai mult decît părinții săi, Dinu C. Giurescu a avut norocul să asiste, în 1989, la implozia regimului care adusese atîtea nenorociri familiei sale, ajungînd să fie contemporan cu postcomunismul, a treia epocă a vieții sale. Cum o privește el în carte? Ce reflecții îi sugerează ea? Este încă un aspect – ultimul – care conferă volumului de față o importanță aparte, fie și numai pentru că ne confruntă cu un soi de cecitate la prima vedere greu de înțeles din partea cuiva a cărui meserie a fost cercetarea trecutului. Nimic din ceea ce vede Dinu C. Giurescu în jurul său nu îl mulțumește: nici prezența României în UE (deoarece – consideră el – țara noastră ar fi tutelată), nici starea istoriografiei naționale (neîmbogățită în mod esențial după 1989 cu cărți valoroase), nici – desigur – calitatea deplorabilă a vieții noastre politice (pe care istoricul a cauționat-o, totuși, intrînd în relații cu Dan Voiculescu și... Gigi Becali), nici școala, nici – mai ales – felul în care arată, crede el, identitatea noastră națională (diluată) sau chiar Academia (al cărei membru a fost).
Nimic, dar absolut nimic nu-i pare că merge. Totul este pus sub semnul unei decăderi generale. „Statul se destramă” – afirmă el undeva (p. 261). Sau: „Eu, personal, am un mare semn de întrebare dacă dezintegrarea României poate fi oprită” (p. 263). Autorul nu-și chestionează nicio clipă perspectiva. Nu are îndoieli asupra veridicității ei. Nu se întreabă de ce lumea pe care o vede arată așa și nu altfel, nu caută să înțeleagă și să explice uriașa răsturnare ale cărei urmări le judecă atît de aspru. Ca și în privința celorlalte două epoci prin care trecuse, viziunea istoricului asupra celei de a treia este una epidermică, de suprafață, care se ține aproape de fapte, fără a le interpreta.
Nu ar trebui să ne grăbim a judeca această perspectivă, taxînd-o drept expresia unei inadecvări psihologice, ori a unei paupertăți hermeneutice. Cred că explicația limitării ei se găsește în altă parte. Anume, în ceea ce aș numi o foarte înaltă „idee de țară” (țara sa), articulată pe osatura unui stat național puternic, capabil să contribuie la propășirea celor ce-l locuiesc și să le păstreze identitatea. Față de acest ideal, situația curentă a României nu putea să-i apară istoricului decît așa cum a descris-o.
Asemenea părintelui, bunicului și tuturor înaintașilor săi, Dinu C. Giurescu a fost, în fond, un mare patriot. Aceasta este, pînă la urmă, ideea care răzbate din întreaga carte și este meritul dlui Narcis Dorin Ion de a fi știut să o reliefeze prin felul în care a condus discuțiile cu interlocutorul său.
_______
Narcis Dorin Ion, Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu. București, Editura RAO, 2018