articol: 

Titlul noii plachete de versuri a lui Arcadie Suceveanu, Fiinţe, umbre, epifanii, acoperă aproape în întregime conţinutul tematic al celor trei cicluri incluse. Ţinând seama de tonul polemic al unor texte, volumul s-ar dori, conştient sau inconştient, şi o replică la o carte constând, la fel, dintr-o triadă nominală, Faruri, vitrine, fotografii (1980), debutul editorial al lui Mircea Cărtărescu, care a dat startul unei noi paradigme artistice.
Mircea V. Ciobanu (M.V.C.) evidenţiază, în prefaţa-studiu, câteva poeme interpretabile drept ars poetica, dar tot atât de legitim trebuie considerat că arta poetică a lui Arcadie Suceveanu se defineşte din rezervele sale faţă de ultimele trenduri, situându-şi universul liric, mai ales în ultima parte a volumului, în câmpul categoriilor şi al aporiilor filozofico-existenţiale, ilustrate exemplar de modernismul tardiv.
Poemele sunt repartizate în cicluri în mod atent, urmărindu-se îndeosebi distribuţia egală a atmosferei poetice şi a temelor abordate, astfel încât lectorul să se simtă ca în paginile unui album, să treacă lent şi totodată clar de la un grupaj tematic la altul, de la un grad de intensitate la altul, fără a fi tulburat câtuşi de puţin de amestecul de registre. Există o dominantă apolinică a versurilor lui Suceveanu, cum crede M. V. C. în prefaţa-i, mai degrabă o încercare manieristă de a ţine sub control energiile clocotitoare, lăsate să se declanşeze cu încetinitorul, sub forma sugestiei.
Primul ciclu, Rădăcini din paharul cu apă, este dedicat locurilor natale şi oamenilor dragi de acolo, în primul rând părinţilor, reînviaţi în memorie sub teroarea timpului trăit de poet tot mai acut. Cu cât omul înaintează în vârstă, cu atât mai mult distanţele şi barierele se estompează, creându-se un spaţiu comun, al celor de aici şi al celor de dincolo.
În ciuda unor însemne concrete, cum ar fi data de naştere a eului biografic, poemul nu mizează pe biografie. Tema e tratată dintr-un plan generic, în care contează doar esenţele. Linia din palmă din poemul omonim este o linie a umanităţii: „O, niciodată n-am putut înţelege:/ eu urmez linia sau linia se naşte din urma mea,/ ca dintr-o roată rostogolită prin lume…”. Toate poemele conţin o notă obligatorie de tragism. Şi aici, linia din palmă este panglica ucigătoare din cunoscuta povestire a lui Conan Doyle. Inevitabil, linia va ajunge la o margine „de unde, ameţitoare,/ se deschide prăpastia”, iar marginea are în poezia lui Suceveanu o profundă conotaţie negativă (vezi Suceveni, Alte viziuni la Cernăuţi, Psalm, Imperfecţiunea de a nu fi veşnic).
În locul detaliului balzacian, frecventat de tinerii poeţi, Arcadie Suceveanu preferă detaliul metaforic: „La masa cârtiţei ai prânzit pe sub pomi/ o zi ai stăpânit tot aurul păpădiilor” (Suceveni), dar şi simbolul ca portavoce eminentă a misterului: „ai fost mai aproape ca niciodată/ de Cel care stă în mijlocul fiinţei, / printre mărţişori de salcie şi muşuroaie magnetice” (ibidem) şi referinţa cultural-textuală: „Noaptea răpăitul ploii pe acoperişul de tablă/ începe să te înspăimânte/ ca un text tulbure, cu subînţelesuri” (ibidem).
Aproape toate textele din acest prim ciclu conţin câte un mic pasaj care imprimă poemului un profil inedit, original, memorabil. Noul iconar îl înfăţişează pe regretatul Vasile Leviţchi, căruia i se dedică poezia, în postura de Profesor-maestru, care învaţă pe calfe relaţia subtilă dintre natură şi literatură: „O lună cu ciucuri verzi şi cu ciuf/ stă înfiptă în dealul Ţeţinei./ Domnul Profesor o spintecă/ surâzător cu un cuţit roşu de diamant/ şi din burta ei scoate/ luna „cea sfântă şi clară”.
Cel mai bun poem al ciclului este Cucul din cusătură, în care descrierea amănunţită a unei realităţi contribuie la fixarea paradoxală a unei non-realităţi. Piesele din poezie se asamblează perfect: portretul mamei: „Mama nu se mai desprinde, ca melcul, de casă,/ tălpile ei au concrescut cu lemnul pragului,/ cu usciorii”, senzaţia de pustietate metafizică: „În bucătărie cuţitele aşteaptă smerite/ aliniate ca pentru rugă”, o punere în abis a tatălui: „În arătura neagră a scoarţei bătrâne/ îl desluşeşte pe tata trecând grijuliu/ printre peri, printre mici întâmplări/ care-au fost. Seara ia cucul/ din cusătură („Cusută de silvia, 1965”)/ şi-l încălzeşte în pumni – hei-i!”, tragismul tabloului redat retoric în chiar mijlocul poemului: „unde aţi dispărut toţi/ din casa aceasta amară?”.
În După-amiază arhaică transpar primele note polemice, în care poetul ia o anumită distanţă faţă de paradigmele mai recente: „Ah, iertaţi-mă, voi, douămiişti, şi voi,/ dezinhibate spirite post-postmoderniste” pentru a-şi exprima alteritatea, „ruşinoasa vetusteţe idilică”. Deşi există câteva repere sigure, inclusiv amintirea bardului de la Mirceşti, idila rămâne un proiect nerealizat, o promisiune nesatis­făcută, în definitiv, un joc postmodernist despre poezia amânată.
Este curios cum tema morţii, care ocupă suficient loc în carte, se intersectează cu ceea ce se arată în unele emisiuni specializate (Ghost lab la Investigation Discovery ş. a.) despre case bântuite şi comunicări cu spiritele de pe tărâmul umbrelor prin intermediul  aşa-numitelor voci electronice. Astfel, sufletul tatei priveşte de undeva şi plânge de milă „că nu ştim să vorbim decât prin cuvinte/ şi nu putem depăşi limita (im)pusă/ de un Dumnezeu” (Pahare vărsate peste faţa de masă), „uneori, seara” eul liric are impresia că aude „vocea ta inconfundabilă” şi chiar tata soseşte vărsând „pahare pline peste/ faţa de masă” (ibidem).
Alte viziuni la Cernăuţi este o parabolă despre frumoasa urbe bucovineană, „micul Paris”. Poetul încearcă să scoată de „sub tencuiala din ziduri” („oglindă răsfrântă în alte oglinzi”) „icoane proscrise”, „lumânarea sângelui” care „se zbate să fie”, „oase cenzurate/ date pe vânt”, fiind întâmpinat de grimasele suprapuse după război încoace: „bufoni vopsiţi pe turla Arhivei de Stat/ suflă-n trompete”, „frunza de ieri” declarându-se „azi rădăcină”, „şobolani isterizaţi” care „scurmă diamantele/ imperiului”, toate „viziunile” fiind expediate concis în „caii verzi ai prezentului”. Dar acest spectacol sumbru are şi o „dialectică a supravieţuirii”, pe care poetul o lansează, în ultima secţiune, ca pe un apel: „Dar sinele-i, în miezul nefiinţei/ ajuns, îşi află din nou/ sinele şi fiinţa/ de sute de ani repetând/ miracolul Păsării Phoenix”, căci „suflul/ ce leagă cenuşa de flacără/ e Dumnezeu însuşi”. Sau îndemnul la rezistenţă exprimat pe măsura unei realităţi paşoptiste: „Ascultă, ascultă ţipătul păsării/ în codrii singurătăţii!”.
Mai există un simbol recurent – mâna: fie această „mână ciuntită” care umblă să-şi crească alt trup simbolizând imaginea dureroasă a Cernăuţiului actual, fie „mâna care scrie” textul lumii, fie o mână arhetipală, „nevăzută”, „de dinaintea cuvintelor”. Mâna textualistă a lui Arcadie Suceveanu se agită între două stări: vrea să părăsească „perimetrul literaturii” ca să nu rişte a „pierde lutul şi mineralele”, vrea să urmeze un „câine flămând, sentimentele mele”, dar nu îi rămâne decât „microbii literaturii”. Este o altă meditaţie asupra artei, în care poetul dezavuează literaturitatea excesivă. Alteori e căutată o ieşire construind, aidoma lui Noe, o corabie. Dar ce se poate pune în corabie decât „frumuseţea cuvintelor/ şi nebunia lui Don Quijote” (Corabia). Poetul acceptă o artă calofilă şi plină de gesturi cavalereşti. El îşi exprimă încrederea tocmai în acest tip de poezie, operă-corabie, care continuă să străbată mările, care „duce nepătrunsul pe ape/ leagănă diamantul tristeţii pe valuri – de parcă ar exista” (ibidem). E şi un mod blagian de a înţelege specificul artei.
M. V. C. găseşte o contradicţie între negativismul modernismului (în datele lui Hugo Friedrich), căruia îi aparţine indubitabil Arcadie Suceveanu, şi propensiunea lui către calofilie. Adevărul e că poezia lui Suceveanu conţine destule trăsături negative, plasate în spiritul acesteia, în timp ce poetul nu se declară adept al „esteticii urâtului”, drum deschis în poezia română de Arghezi.
Mai există câteva texte, în care se încearcă o clarificare artistică. După ce a traversat mai multe epoci, poezia lui Suceveanu a încercat să se modeleze în acest struggle for life. Poetul, deşi a adoptat unele procedee post-moderniste şi textualiste, nu încetează să-şi facă un proces de conştiinţă. Întrebarea lui Hamlet (Încă o noapte cu Hamlet) este nu numai o expresie a teatralităţii evidente a poeziei lui Suceveanu, ci şi exteriorizarea unor coliziuni lăuntrice. În Epifanie, poetul este cât se poate de explicit, dând replici unor „efebi, calpuzani şi uzurpatori,/ magistraţi, camionagii şi măcelari”, care „răstignesc parabola lumii”. Apelul, şi de data aceasta, la „nepătrunsul mister” îl readuce iremediabil la formula blagiană. Continuarea „dezbaterii” o găsim în Îngerul poeziei: poetul se arată contrariat că la „Bienala de Poezie de la Liège” a fost criticat „comportamentul nedemn al Îngerului”. Îngerul poeziei, mai pomenit undeva, descinde direct din bufniţa lui Ioan Flora/ corbul lui E. A. Poe, ambele relicte menţionate în volum.
Ultimul ciclu revelează dezintegrarea întregului, încât eul liric, abstractizat sau panteist, scrutează panorama particulelor ca într-o mecanică a cuantelor. Conceput dialectic, Unu reprezintă lupta şi unitatea contrariilor: Lumea din care nu există scăpare, Paharul cu golul din el.
Uneori lucrurile sunt redate în materialitatea lor, dar de cele mai multe ori amintesc de găselniţele speculative ale lui Nichita: ideea de iarbă; pitagoreicul Unu, cel care există/ fără să fie; absenţă a vorbirii şi/ asurzitoare vorbire-a absenţei; sinele hrănindu-se din sine (Psalm). În acest ciclu, poetul e în elementul său. Utilizează frecvent dialogul emfatic. Poemul Bufniţa poetului este construit în formă de dialog sinistru cu „pasărea cobitoare” a lui Ioan Flora. Eul liric este situat în exterior, adoptând perspectiva „de la etajul al/ doispreze/ celea” al Spitalului Clinic Republican.
Poezia lui Arcadie Suceveanu se axează, hic et hunc, pe două coordonate fundamentale:
- de a se implica în existenţialul posedând deseori o faţă implacabilă, fără ca poetul să adere la sordidul expresiei şi fără să se expună prin detaliul biografic derizoriu;
- de a se angaja în dezbaterea literară şi totodată de a ignora trendurile, optând pentru un soi de poezie considerată imua­bilă, situată într-o construcţie mentală superioară.
______________
Arcadie Suceveanu, Fiinţe, umbre, epifanii, Chişinău, Ed. Arc, 2011