articol: 

Vasile Gârneţ: Dragă Lucian Dan Teodorovici, romanul tău, Matei Brunul, dacă luăm în considerare numărul mare de comentarii elogioase şi premiile pe care le-a obţinut până acum, este una dintre cele mai remarcabile apariţii din proza românească a ultimilor ani. Cred că ai câştigat un pariu personal cu această carte, dar ai şi deschis o perspectivă de explorare artistică foarte fertilă pentru scriitorii de azi, după o perioadă în care au izbucnit scrierile invadate de biografism autoscopic, de sexualitate şi sordid. Critica s-a şi grăbit să catalogheze o generaţie care mizează pe teme mici, marginale. Ai vrut să schimbi această optică, ai vrut să mergi împotriva curentului, abordând cu Matei Brunul o tematică gravă, legată de istoria stalinismului şi comunismului din România, sau, pur şi simplu, ai fructificat o experienţă care s-a acumulat, confirmând prin aceasta că temele literaturii se impun cumva de la sine în traseul unui scriitor?
Lucian Dan Teodorovici: Cred că răspunsul e pe undeva la mijloc. Nu scriu pentru critica literară (însă ţin cont de ea), nici pentru a mă „lua la trîntă”, într-un fel sau în altul, cu altcineva – fie acest „altcineva” chiar o idee, o prejudecată etc. Nu mă caracterizează genul ăsta de abordare literară. La romanul despre care vorbim am început să mă gîndesc, o spun oricît de greu de crezut ar putea părea, cu mai bine de zece ani în urmă, după ce-am citit Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. Acolo e amintită în treacăt povestea lui Sviatoslav Tăbăcaru, un deţinut care, după ce primeşte o lovitură de piolet în cap din partea unui gardian, îşi pierde memoria. E un mic amănunt de la care am pornit şi am început să gîndesc această poveste. Sigur, nimic altceva nu-l mai leagă pe Bruno Matei de Sviatoslav Tăbăcaru, în afara detaliului amintit. Însă a fost punctul de pornire, iar timp de un deceniu, în care mi-au apărut alte cărţi, am tot întors ideile pe toate părţile, m-am documentat, am adăugat personaje, întîmplări etc. Prin urmare, n-aveam eu pe-atunci, în urmă cu peste zece ani, ideea de a merge împotriva vreunui curent.
Trebuie să recunosc însă că multe dintre opiniile critice la adresa mea şi a colegilor mei de generaţie biologică m-au afectat şi, într-un fel, m-au ambiţionat. Pentru că mi s-a părut uşor nedrept să aud atîtea discuţii despre minimalism, mizerabilism, teme marginale cu referire la lucrările unor scriitori care au puţin sub sau puţin peste 30 de ani. Catalogările generalizatoare şi, uneori, definitive mi s-au părut nedrepte şi superficiale. În primul rînd, pentru că există destule excepţii în cadrul acestei generaţii. În al doilea rînd, pentru că eram şi încă putem spune că sîntem tineri, cel puţin luînd în calcul vîrstele la care cei mai
mu­lţi scriitori mari, arhirecunoscuţi, şi-au dat cele mai bune cărţi. Abia au început să apară volumele „de patruzeci de ani” ale multora din generaţia în care mă situez. Există încă mult potenţial, deci catalogările nu-şi au deocamdată locul. Cel puţin nu acelea cu iz de concluzie netă. Aşa încît, da, recunosc că m-am gîndit şi la asta: Matei Brunul ar putea fi o carte care să arate (alături de destule altele deja existente ale unor scriitori de o vîrstă apropiată) că şi noi, „douămiiştii” (o scriu deşi îmi repugnă asemenea încadrări generaţioniste şi în special asta), sîntem preocupaţi de teme grave, de subiecte complexe şamd. Însă n-a fost ceva revanşard – a fost vorba mai mult de speranţa că atributul „minor”, cu sens vădit peiorativ, nu va mai fi folosit aşa uşor de mulţi critici.
 
- Romanul tău, după felul cum este scris şi închegat în toate liniile de subiect, este unul de factură „clasică”, de aceea nu pot evita să te întreb cum şi cât ai lucrat la această carte, cum ţi-ai făcut documentarea?
- Dincolo de anii în care ideea s-a aşezat, „grosul” documentării l-am făcut în ultimii doi ani de dinaintea publicării cărţii. În bibliotecă, studiind ziarele vremii (în special Flacăra Iaşului şi Drapelul Roşu din Timişoara), dar şi o serie de cărţi care cuprindeau exact subiectele ce mă interesau în privinţa romanului. Apoi, am făcut rost de Memorialul durerii pe DVD şi am revăzut multe episoade, căutînd în special să „prind” cît mai mult din atmosferă, căci e o carte care, cred eu, mizează mult pe acea atmosferă. Bine, e greu să reduc totul la cei doi ani de care-am pomenit: am mai avut, spre exemplu, cîteva carneţele în care îmi extrăsesem diverse idei şi episoade din povestea unui deţinut, care între timp a murit şi cu care discutasem îndelung acum cinci-şase ani. Mi-au fost şi ele folositoare – tot pentru atmosferă, dar şi pentru unele detalii ce ţineau de viaţa din închisorile comuniste. Însă un ajutor extraordinar mi l-au oferit istoricii Andrei Muraru şi Dumitru Lăcătuşu, aşa cum am scris şi în „Cuvîntul înainte” la volum: în cîteva rînduri, cu toate datele culese, m-am împotmolit. Şi, fără ajutorul lor, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Apoi, pe partea medicală, m-a ajutat Bogdan O. Popescu, un excepţional medic neurolog, scriitor totodată. Am stat la telefon ore întregi şi i-am pus tot felul de întrebări, unele probabil ridicole. S-a documentat la rîndu-i, a venit ulterior cu răspunsuri, căci nu toate întrebările mele erau legate strict de specializarea lui. Îi sînt foarte recunoscător... La fel şi Ilenei M. Pop, traducătoarea cărţilor mele anterioare în italiană, care mi-a oferit date despre Italia lui Mussolini şi despre teatrul de păpuşi al acelor vremi. În fine, deloc la urmă, doamna Anca Ciobotaru, de la Universitatea de Arte din Iaşi, m-a învăţat enorm despre păpuşi şi despre istoria lor – într-atît, încît am rămas fascinat. Am urmărit şi spectacole, m-am îndrăgostit de teatrul de păpuşi. Totuşi, nu în felul în care a făcut-o Dumitru Bojin, personajul din carte... Cam aşa a decurs, în rezumat, documentarea. Scrierea propriu-zisă mi-a luat însă un pic mai puţin de-un an. Scriind, e adevărat, aproape zilnic. 
 
- N-ai avut un complex să te apropii de tematica „obsedantului deceniu”, care are totuşi în literatura română câteva titluri importante, „grele” (romanele lui Preda, Buzura, Ţoiu…)? Care ar fi noutatea pe care o aduci, dincolo de faptul că vorbeşti despre acea perioadă, a terorii staliniste şi a „educaţiei de la Piteşti”, cu deplină libertate, fără teama de a fi cenzurat?
- Aş putea vorbi nu de un complex, dar de o nesiguranţă. Cum am spus, am vrut de multă vreme să scriu romanul, însă nu m-am simţit pregătit pentru a-l putea duce la capăt... În ceea ce priveşte a doua întrebare, e cam riscant un răspuns aici. A spune că vii cu o noutate, cu ceva mai puternic eventual decît scriitorii pe care i-ai amintit, ar fi o impertinenţă. Eu nu mi-o permit. Diferenţa ai subli­niat-o tu, în întrebare: postura mea e mai fericită, am toată libertatea de a scrie despre acea perioadă. Altfel, eu aş vrea totuşi să se reţină că m-am ferit în acest roman de maniheism, dar nu pentru că îi cauţionez pe securişti sau pe criminalii acelor vremi, cum am auzit uneori comentîndu-se, ci aş zice că dimpotrivă. Eu sînt uluit de fiecare dată cînd găsesc mici răspunsuri la întrebarea asta mare: „Cum se poate ca oameni ca noi, ca mine şi ca tine, să ajungă să comită atrocităţii, ticăloşii inimaginabile?”. Noi avem tendinţa de a ne închipui acum, privind în urmă, că securiştii erau toţi nişte odioşi, eventual nişte brute care-şi băteau seara nevestele şi copiii acasă, iar ziua torturau deţinuţi. Problema, şi mai tristă în fondul ei, e că, de fapt, lucrurile nu stăteau deloc aşa în cele mai multe cazuri. Şi-atunci, mă întreb permanent: cum e posibil? M-am întrebat acelaşi lucru şi în cartea asta.
 
- Destinul frânt în mod barbar al lui Bruno Matei simbolizează destinul tragic al întregii Românii. Protagonistul romanului, de meserie păpuşar la un teatru, este ajutat să-şi „uite” identitatea de alţi mânuitori de marionete – de artizanii noului regim. Memoria sa este ştearsă (cum ai apăsa astăzi pe tasta „delete” a unui calculator), pentru ca pe locul astfel „curăţat” să-i fie încărcată o bio­grafie de „om nou”, devotat măreţului proiect la care trudeşte partidul. Există aici o ironie tragică, subiacentă: jocul lui Matei cu păpuşile devine jocul unui regim criminal cu destinele unor oameni vii. Cum ai ajuns la acest transfer semantic? Este meseria de păpuşar a lui Matei o particularitate căutată, construită din raţiuni artistice, sau a existat un păpuşar în viaţa reală, prototip al personajului tău?
- Mă bucură că ai făcut asocierea cu planul simbolic, la care eu ţin. N-am insistat asupra lui pentru că ar fi părut nu-ştiu-cum ca autorul să-ncerce să scoată în evidenţă şi un alt plan al cărţii. M-a bucurat însă de fiecare dată cînd a fost subliniat. Altfel, cinstit vorbind, meseria de păpuşar a Brunului a apărut tîrziu, pe la finele lui 2009 cred, după ce începusem să scriu la roman. M-am nimerit în publicul unui spectacol de teatru de păpuşi, la Universitatea „George Enescu” din Iaşi. Şi, urmărind acel spectacol pentru copii, mi l-am imaginat, nu mai ştiu ce mi-a venit, pe Bojin în locul meu. Adică un personaj cu profilul lui Bojin – şi m-a pufnit rîsul. De-acolo, de la acel moment, lucrurile au luat noua turnură. Problema era că pînă atunci nu fusesem deloc mulţumit de „cariera” Brunului, pe care-l văzusem violonist în prima fază (o fază care a ţinut
mulţi ani, cum ţi-am spus). Ba chiar intrasem într-un impas, căci începusem să scriu şi mi-am dat seama că e o profesiune care nu i se potriveşte, îmi creează mari dificultăţi. În drumul spre casă însă, după acel spectacol, cred că am părut ciudat multor oameni, întrucît făceam şi nişte gesturi ciudate: îmi frecam palmele, ţopăiam... Mă rog, abia îmi stăpîneam bucuria de a fi găsit ceva mulţumitor pentru personajul meu central. Mă mai manifest şi-aşa, asta e.
 
- Fragmentul din roman în care faci trimitere la casa din Iaşi a lui Anton Crihan a stârnit curiozitatea tuturor cititorilor basarabeni ai cărţii tale cu care am discutat. Crihan este o personalitate foarte respectată la noi  –  fruntaş al Sfatului Ţării, făuritor al Unirii şi, ulterior, un important om politic român. Ai putea să ne oferi mai multe detalii despre această referinţă din roman?
- Am mai spus-o, destul de reţinut, într-un interviu: istoria casei lui Dumitru Bojin e, într-o anume măsură (ficţionalizată, fireşte), istoria casei mele, cea în care locuiesc acum. De altfel, în carte dau cumva, prin descriere, şi adresa. A fost un mic joc autobiografic pe care mi l-am permis. Casa i-a aparţinut, pînă în 1947, anul plecării sale din ţară, lui Anton Crihan. Ca şi în carte, şi-n realitate s-au instalat în ea, făcîndu-şi foarte tîrziu acte false, nişte profitori ai fostului regim. De-aici am pornit, căci istoria casei îmi dădea posibilitatea acestui insert cu trimiteri autobio­grafice. Dar a mai fost un motiv: un mic omagiu pe care ţineam să i-l aduc lui Anton Crihan, al cărui nume l-am auzit rostit de mii de ori într-un mod familiar şi familial totodată în ultimii cincisprezece ani – căci soţia mea, Adela, îi este nepoată. De altfel, casa i-a lăsat-o moştenire prin testament bunicii soţiei mele, aşa ajungînd s-o deţinem noi în momentul de faţă.
 
- Securistul din roman, Bojin, cel care îi imprimă o nouă identitate lui Matei Brunul, are şi el un prototip în viaţa reală sau e un personaj cumulativ?
- Nu, Bojin n-are un prototip. Este, exact cum spui, un personaj cumulativ. În afară de povestea de la care am pornit şi care-i creează o oarecare descendenţă din realitate lui Bruno Matei, n-am în roman alte personaje care să fie inspirate direct de vreo persoană reală. Sigur, cu excepţia acelora cărora le-am păstrat numele real şi care sînt deja personaje istorice. 
 
- Romanul are numeroase „amprente” ale universului ruso-sovietic impuse chiar de epoca pe care o narezi. Dar am simţit, citind şi celelalte cărţi ale tale, că ai un interes special şi pentru literatura rusă. E justă impresia mea?
- Mă întreb ce scriitor n-are acest interes faţă de literatura rusă. Sigur că da. Sînt fascinat de Gogol, de Cehov, de Bulgakov, de Harms, de Ilf şi Petrov şi aşa mai departe... Mult mai departe, căci sînt nenumăraţi scriitori ruşi care n-au cum să te lase indiferent. Însă observaţia ta e foarte bună, căci m-am gîndit mult la modul în care să abordez povestea. O perspectivă postmodernă, cu mijloacele postmodernismului, mi s-a părut de neconceput. Aşa am simţit eu. Mi-am asumat, în cele din urmă, un realism total, cel puţin asta vreau să cred. De fapt, de fiecare dată povestea îmi impune felul în care o abordez la nivelul scriiturii. Celelalte poveşti de dragoste, spre exemplu, cartea pe care am publicat-o acum trei ani, e una postmodernă, chiar experimentală în intenţie, deşi n-a fost neapărat receptată în felul ăsta. Dacă e să spun drept, mi se pare chiar că a avut parte de o receptare total opusă aşteptărilor mele, cu două-trei, poate cinci excepţii (mă refer la cronici, evident). Nu în sensul că a fost o receptare negativă, nu s-a întîmplat asta în majoritatea cronicilor. Dar... Nu mai insist. Sînt convins că pe undeva, într-un mod consistent chiar, e şi vina mea. Am dat acest exemplu însă pentru că tu, ca scriitor, e posibil să-ţi faci o imagine despre cartea ta care n-are legătură cu imaginea celorlalţi. Cu Matei Brunul n-a fost însă deloc aşa. E un roman realist, iar lucrul ăsta s-a observat şi punctat întotdeauna. Iar tradiţia rusă şi chiar cea sovietică, aşa cum bine remarcai, m-au ajutat în sensul ăsta.
 
- Romanul mi se pare foarte cinematografic, subiectul poate fi topit într-un scenariu de film. Ştiu că ai o experienţă de autor de scenarii. Ai primit vreo ofertă de ecranizare pentru Matei Brunul? Ţi-ar plăcea să participi ca scenarist?
- Există două oferte. Sau hai să nu le zic chiar oferte, căci sînt de fapt două discuţii deocamdată, cu doi regizori diferiţi. În ambele cazuri, am cerut însă să nu fac eu scenariul, căci mi-ar fi foarte dificil să mă desprind îndeajuns de carte. Sau să-l fac, dar alături de altcineva. Vedem, nu ştiu încă ce va ieşi.
 
- Premiul „Observatorului cultural” te-a găsit în America, la New York, unde te-ai întâlnit, între alţii, cu Norman Manea, unul dintre candidaţii români la Premiul Nobel. Cum a fost această călătorie şi cu ce impresii ai revenit?
- Am fost fascinat de New York. Plecasem cam fără tragere de inimă, căci în urmă cu aproape doi ani fusesem în New Orleans, un oraş extrem de pitoresc şi de ieşit din comun, şi credeam că New York-ul n-are cum să întreacă experienţa respectivă. Îmi imaginam o aglomeraţie asupritoare de zgîrie-nori şi-atît. M-am înşelat teribil: acea „aglomeraţie” e de-o armonie incredibilă. Dincolo de asta însă, e primul mare oraş în care am fost şi am simţit, cît se poate de clar, că acolo „se fac jocurile”, să zic aşa. Că acolo e centrul lumii, inclusiv sau poate mai ales al celei culturale. Am avut norocul să merg şi la Metropolitan Opera, unde am văzut un Macbeth de Verdi care m-a lăsat fără cuvinte mult timp după vizionare. Pentru asta trebuie să le mulţumesc şi-aici celor de la ICR New York, care au reu­şit să facă lucruri nemaipomenite, o spun sincer: pe lîngă organizarea impecabilă a evenimentelor, pe lîngă întîlniri foarte importante pe care ni le-au aranjat cu diverşi editori, m-a impresionat felul în care şi-au făcut relaţii cu importante instituţii de-acolo. Aşa încît au obţinut imediat invitaţii la Operă, la Museum of Modern Arts... Altfel, dat fiind că biletele sînt foarte scumpe pentru buzunarul unui român, nu ştiu dacă mi-aş fi permis să vizitez, să văd atît de multe lucruri.
Mă tem că pare un snobism că amintesc asta, ceva de genul: poftim, vorbeşte de muzee şi spectacole, de dragul aparenţelor. Nu, am fost şi-n Times Square, m-am fotografiat cu toate kitsch-urile, am făcut poze copilăreşti cu Statuia Libertăţii „în mînă”, am fost şi la Memorialul 9/11. Cu toate astea, impactul cel mai mare l-a avut pentru mine spectacolul văzut la Metropolitan Opera... În fine, asta vorbind aşa, în general, despre New York.
Motivul pentru care am ajuns acolo a fost însă antologia Romanian Writers on Writing, coordonată de Norman Manea şi Sanda Cordoş. Şi au fost două evenimente foarte reuşite: unul la sediul ICR-ului, altul la Bard College, unde predă domnul Norman Manea. Despre domnia sa aş vorbi, tot foarte sincer, într-un întreg capitol separat. Pentru că pe la noi nu se ştie sau nu prea se vrea să se ştie cît face acest om pentru literatura română în S.U.A. Cît de implicat e, cît de frumos vorbeşte în public despre România şi cît de mîndru e să afirme permanent că e scriitor român. Din păcate, spaţiul nu-mi permite acum să insist pe subiect, dar îmi promit s-o fac cîndva...
 
- Eşti editor, girezi seria de proză română contemporană de la Polirom. Te consumă mult lucrul cu autorii români, îţi regăseşti uşor sau nu tocmai stilul propriu atunci când te întorci la masa de scris?
- Dacă nu mi-ar plăcea, n-aş face şi asta. Nu e deci cazul să mă plîng. Dar, dacă mi-ai oferit prilejul, tot o să punctez cîteva lucruri. Dedublarea asta, pe care repet că mi-o permit doar pentru că-mi place enorm şi munca de editor, îmi creează cîteodată şi-un anume disconfort. Mai întîi, pentru că uneori mi-e pusă sub semnul întrebării, fără a-mi fi citite cărţile de multe ori, calitatea de scriitor: de vreme ce publică „la editura lui”, spun unii, avem o problemă. C-aşa e în România, totul e „cu probleme”, totul se pune fie sub o mare suspiciune, fie sub teoria conspiraţiei. Şi eu ce-aş putea face ca scriitor şi editor în acelaşi timp? Să-mi public cărţile la altă editură mare ar fi ciudat. Să le public la o editură mică ar fi păcat. Aşa că mi-aş dori, de multe ori, să se înţeleagă doar simplul fapt că editura e un vehicul, că valoarea nu ţi-o oferă publicarea la Polirom. Şi-apoi, e ridicolă povestea cu „editura lui”, nu? Sînt doar un angajat. Mă îndoiesc serios că, în lipsa oricărui succes literar, editura mi-ar fi publicat cărţile doar pe criteriul ăsta: e de-ai noştri. Eu ştiu că nu s-ar fi întîmplat asta. Dar faptul că ştiu foloseşte doar orgoliului meu, rănit din cînd în cînd... În fine, recunosc, asta e o frustrare personală. O alta e că, dacă la multe tîrguri internaţionale la care particip recomand unor editori străini cărţile altor autori, mi-e imposibil să-mi recomand propriile cărţi. Aşa ceva ar fi catastrofal ca imagine şi, evident, complet inutil. Din fericire însă, am avut norocul să fiu recomandat ca scriitor de alţi oameni, aşa încît cărţile mele sînt traduse în destul de multe limbi... Una peste alta însă, adunînd şi scăzînd, concluzia e că am toate motivele să continui.
Recunosc că am profitat de întrebarea ta ca să merg puţin şi pe lîngă subiect. Revenind la el, nu sînt influenţat de ceea ce citesc. Dedublarea pe care am pomenit-o îmi permite să disociez foarte strict cele două activităţi, din fericire. Aşa încît n-am simţit vreodată vreo problemă în a-mi „regăsi” stilul.
 
- Ce vine după Matei Brunul? Ai ridicat atât de sus ştacheta încât lumea aşteaptă o altă carte la fel de valoroasă.
- Încă nu m-am hotărît. E vorba despre două cărţi, care se tot „adună” în mine tot de ani buni. Şi pentru care am cules destule informaţii în anii ăştia. De fapt, ca să fiu cinstit, doar pentru una dintre ele, unde e necesară de asemenea o foarte bună documentare: un roman a cărui acţiune se petrece în leprozeria Tichileşti, tot în anii ’50. Am citit de curînd şi romanul muntenegreanului Ognjen Spahić, Copiii lui Hansen. Acolo însă e un Tichileşti imaginar, n-are nici o legătură cu tema mea. Dar asta se va vedea abia după publicarea romanului meu. Al doilea roman la care mă tot gîndesc e unul în care nevoia de documentare e mult mai redusă, însă pe o temă la care ţin mult. Despre acesta însă n-aş prea vrea să vorbesc înainte, pentru că, povestit în cîteva cuvinte, subiectul n-ar părea cine-ştie-ce, ba chiar s-ar putea înţelege greşit despre ce e vorba. Nu ştiu însă de care dintre aceste două cărţi o să mă apuc mai întîi. Aş fi tentat mai degrabă de romanul legat de Tichileşti, căci am creat deja personaje, episoade, idei. Ba chiar am şi scris cîteva pagini din el. Recunosc însă că (deşi n-ar trebui s-o fac şi-mi reproşez chiar eu că mi s-a insinuat ideea asta) nu ştiu dacă n-ar fi o greşeală de „strategie”, ca să zic aşa. Pentru că e vorba despre aceeaşi perioadă ca în Matei Brunul, de obsedantul deceniu.
Altfel, mulţumindu-ţi mult pentru afirmaţia privind ridicarea ştachetei, care mă onorează, evident, trebuie să-ţi spun că eu sînt un om foarte încrezător în mine însumi – şi nu în sensul vreunui tip de aroganţă. Pur şi simplu, cred că am încă lucruri de spus, de scris. Şi, mai ales, lucruri de învăţat în ceea ce priveşte literatura. Or, de vreme ce-ţi rămîne loc de învăţat, cred că ai motive să speri că vei da ceva mai bun pe viitor.
 
Aprilie 2012,  Chişinău – Iaşi