Interviu realizat de Alina Tofan
 
Academicianul, profesor dr. Klaus Bochmann este o importantă personalitate a vieții cultural-academice din Germania, considerat pe drept cuvânt cel mai important specialist în domeniul studiilor românești din această țară. La 3 iulie 2019, la ambasada Republicii Moldova din Berlin, profesorului Klaus Bochmann i-a fost înmânată medalia „Dimitrie Cantemir” a Academiei de Științe de la Chișinău – un eveniment prilejuit și de aniversarea celor
80 de ani ai ilustrului romanist german, împliniți în iunie a.c. La Ceremonia de decernare, alături de omagiat și de gazda evenimentului, ambasadorul Oleg Serebrian, a participat și Emil Hurezeanu, ambasadorul României în Germania, care a prezentat laudatio-ul profesorului Klaus Bochmann, subliniind vocația de constructor de punți culturale între cultura germană și spațiul cultural al limbii, culturii și civilizației române.
În siajul acestei aniversări, colega noastră, Alina Tofan, dr. conf. Institutul de Romanistică, Universitatea din Leipzig, a realizat un amplu și consistent dialog cu eminentul românist de la Berlin, pentru care îi mulțumim. Prof. Klaus Bochmann se va afla la Chișinău în perioada 14-19 octombrie, cu prilejul lansării volumului Introducere în istoria limbii și literaturii române (Cartier, 2018), pe care-l semnează împreună cu Heinrich Stiehler. Traducerea în limba română: Alina Tofan. Interviul din Contrafort prefațează acest eveniment editorial.
 
Alina Tofan: Stimate domnule Profesor Klaus Bochmann, sunteți autorul unor lucrări importante despre limbile romanice, inclusiv despre istoria și sociolingvistica limbii române moderne. Ce a generat și v-a alimentat în mod constant interesul – timp de circa șase decenii – pentru romanistică și în mod special pentru limba, literatura și cultura română?
Prof. Klaus Bochmann: Am decis să studiez limbile romanice încă în timpul liceului. Limbile latină și franceză au fost punctul meu forte în liceu, dar și istoria m-a interesat întotdeauna. După liceu, singura posibilitate de a studia limbile romanice a fost să mă înscriu la cursul de pedagogie al Universității din Leipzig, urmând să devin profesor de franceză și latină. Chiar din primele săptămâni am profitat de posibilitatea de a învăța limba spaniolă, cu un spaniol emigrat, fost combatant în armata republicanilor în timpul războiului civil din Spania. Iar într-una din vacanțe, în timpul practicii pedagogice la o tabără, împreună cu colegul meu de atunci am împrumutat un manual de limba română și am început să învăț și româna. M-a interesat mult această limbă, care are o poziție aparte în familia limbilor romanice. Tocmai acest caracter particular al limbii române m-a fascinat și, mai târziu, m-a motivat să fac cercetare și în domeniul românisticii.
Un rol decisiv în formarea mea academică l-au avut studiile la Universitatea din Leipzig și apoi la cea din București. Universitatea din Leipzig era, în anii ’50-’60 ai secolului trecut, un centru important al romanisticii germane, mai ales prin figura lui Werner Kraus, un mare cunoscător al literaturii spaniole, care în perioada activității sale la Leipzig s-a concentrat asupra studierii iluminismului francez și european. El a pus bazele studierii acestei epoci importante din cultura europeană de pe poziții marxiste. În același timp, de la profesorul meu Werner Bahner am însușit bazele metodologice de studiere a istoriei limbilor, mai ales a limbii franceze. Altfel zis, am fost marcat de tradiția romanisticii germane, axată de la începuturile sale pe istoria limbii. Un alt factor, deloc subestimabil, a fost izolarea RDG pe arena internațională, ceea ce însemna imposibilitatea de a ieși din țară în perioada studiilor, dar și mai târziu. Aceasta ne-a determinat să ne concentrăm asupra surselor scrise, și nu asupra limbii vorbite în țările romanice. De fapt, cei mai mulți au studiat romanistica știind că poate niciodată în viața lor nu vor vizita o țară de limbă romanică, o excepție fiind doar România, țară socialistă atunci. Acest moment cred că explică interesul meu permanent pentru istoria generală, dar și pentru istoria culturii și a limbii.
A. T.: Și acest interes pentru istoria limbii s-a manifestat și în lucrarea Dvs. de licență...
K. B.: Lucrul la teza de diplomă, dedicată numelor de animale în limba română, m-a făcut să descopăr diverse perspective de studiere a limbilor. Mai exact, am constatat că lexicul limbii române este structurat într-un mod cvasigeologic, în mai multe straturi, după care putem restabili istoria culturii poporului român și, mai ales, contactele sale cu alte populații, cu alte etnii, alte culturi, alte limbi. Altfel zis, cercetând istoria unei limbi, putem înțelege în profunzime modul de funcționare a acesteia, caracterul ei actual.
A. T.: Dar adevăratul Dvs. „debut” în domeniul românisticii are loc în 1967, cu o lucrare de doctorat despre concepțiile social-politice ale lui Nicolae Bălcescu?
K. B.: De fapt, intenția mea de a scrie o teză despre Nicolae Bălcescu a fost inspirată de personalitatea lui excepțională, și astăzi îl consider drept gânditorul cel mai clarvăzător din întreaga pleiadă a pașoptiștilor. Intenționam să scriu o teză despre vocabularul lui social-politic și filosofic, dar aceasta a devenit o teză despre gândirea lui social-politică și filosofică. Am analizat vocabularul, dar am scris mai întâi un fel de prefață. Prefața a devenit însă atât de cuprinzătoare, încât profesorul meu, Werner Bahner, a spus că aceasta poate fi teza mea de doctorat. Am continuat însă cercetarea temei și am inclus această parte importantă despre vocabularul lui Bălcescu în lucrarea mea de habilitat despre vocabularul social-politic românesc în anii 1821-1850, adică în epoca de formare a gândirii politice moderne românești. Cam în același timp, dar fără să fi știut despre aceasta, în RFG Reinhart Koselleck și discipolii săi desfășurau cercetări în domeniul istoriei conceptelor (Begriffsgeschichte). Grupul nostru de la Leipzig a avut de asemenea această idee de a aborda istoria generală prin istoria conceptelor, pe care am și aplicat-o în mai multe lucrări.
În general, interesul meu pentru sociolingvistică este legat de numele lui Werner Kraus și de orientarea fundamentală a studiilor romanice de la Universitatea din Leipzig. Werner Kraus era un marxist și punctul lui forte era cercetarea și interpretarea istoriei literaturii și filosofiei în conexiune nu doar cu istoria socială și politică, dar și cu istoria culturii în general. Aici aș menționa eseul lui Kraus despre colportaj, adică despre transportarea ilegală peste hotare de către „colporteurs” a cărților tipărite (clandestin) în străinătate. El a studiat și cultura materială, influența culturii materiale asupra dezvoltării și răspândirii literaturii etc. Kraus a insistat să raporteze dezvoltarea ideilor la istoria reală, materială într-un sens german foarte larg, adică în sensul de istorie culturală (Kulturgeschichte), care cuprinde și aspectele vieții materiale. Și această orientare a marcat profund gândirea și activitatea cercetătorilor din Leipzig.
A. T.: Este neapărat pentru un sociolingvist să treacă prin școala semanticii istorice?
K. B.: În ceea ce mă privește, cred că a fost un caz particular, pentru că eu am venit în sociolingvistică din domeniul istoriei generale și istoriei conceptelor, după aceea am făcut și analiza textelor, mai ales analiza textelor bazate pe concept, și de la texte am trecut la practica comunicării politice și sociale. În general, formula clasică de „formare” a sociolingvistului este cercetarea în profunzime a relațiilor și realităților lingvistice actuale din țara de referință.
De pildă, cea mai notorie reprezentantă a sociolingvisticii vest-germane, Brigitte Schlieben-Lange, a făcut mai întâi studii clasice sub îndrumarea lui Eugeniu Coșeriu, care, prin încercarea sa de a pune bazele unei științe sociolingvistice, i-a dat un anumit impuls pentru cercetările ulterioare, dar un rol decisiv în cariera ei academică l-a avut contactul direct cu conflictele lingvistice din Franța (mișcarea panoccitană) și Spania (confruntarea dintre limbile catalană și castiliană), adică cunoașterea situației reale dintr-o țară aparte. Romanistul Georg Kremnitz, la fel, a început cu studii mai mult sau mai puțin tradiționale, axate pe evoluția fonetică și gramaticală a limbilor, apoi a făcut cercetări sociolingvistice, mai întâi despre raporturile dintre limbile franceză și creolă din Martinique, iar mai târziu despre realitățile lingvistice din sudul Franței și din Spania. Realitățile lingvistice l-au forțat să conștientizeze faptul că problemele trebuie studiate și dintr-un punct de vedere social sau cel puțin sociologic, deși sociologia i-a influențat pe sociolingviști într-un mod oarecum superficial. Foarte puțini sociolingviști au recurs și la teoriile și metodele sociologiei, dar analiza realităților sociale în general, mai ales analiza grupurilor și claselor sociale, a fost unul din punctele de bază și pentru constituirea sociolingvisticii ca știință.
Relația dintre limbă și politică a fost o temă dominantă în toate cercetările mele
A. T.: În mai multe studii ați analizat conținutul, scopurile și consecințele politicilor lingvistice în spațiul de răspândire a limbilor romanice (România). Volumele Regional-und Nationalitätensprachen in Frankreich, Italien und Spanien (Leipzig, 1989), Sprachpolitik in der Romania: zur Geschichte sprachpolitischen Denkens und Handelns von der Französischen Revolution bis zur Gegenwart (Berlin-New York, 1993) impresionează prin perspectiva enciclopedică, prin efortul redactării unor sinteze comparatiste ce pun în lumină, punctual, legitățile și particularitățile funcționării limbilor în societate. Există o „preistorie” a apariției acestor sinteze remarcabile?
K. B.: Relația dintre limbă și politică a fost o temă dominantă în toate cercetările mele. Studiile mele despre limbile minoritare au constituit, se prea poate, una dintre etapele cele mai importante de cristalizare a conceptului de politică lingvistică, în sensul conștientizării necesității de a studia limbile minoritare. Limbile minoritare au un rol marginal sau nici nu există în istoriile limbii dominante. De exemplu, orice istorie a limbii române menționează influențele germane sau maghiare. Dar nu tematizează deloc coexistența de-a lungul timpului a limbilor în același teritoriu. De asemenea, este doar menționat faptul că există diferite influențe lexicale. În cazul Franței acest aspect este chiar mult mai evident, Franța a fost formată în baza a cel puțin opt blocuri etnice diferite, cu limbi diferite. Dar când ne uităm la toate istoriile tradiționale, clasice, aceste limbi nu au nicio relevanță. Se vorbește uneori, dar foarte rar, despre un gen de reprimare a limbilor „conlocuitoare”, despre expansiunea limbii franceze într-un spațiu odinioară comun. La urma urmei, este o istorie internă a limbii dominante. Acest moment m-a făcut întotdeauna să fiu oarecum rebel, să nu accept interpretările curente. Apoi am observat, de asemenea, modurile diferite de abordare a raportului limbă și politică sau politică și limbă, acestea sunt foarte disparate și eterogene și rareori țin cont de context. Astfel, problema limbilor minoritare este tratată în mod absolut independent de apariția și dominația unui standard într-o limbă anume, iar problema influenței politice asupra limbii standard este tratată ca o problemă „în sine”, fără a se face referire la alte fenomene ale relației dintre limbă și politică. Astfel am ajuns la înțelegerea faptului că nu exista nicio tentativă de formulare a unui punct de vedere general cu privire la totalitatea fenomenelor ce caracterizează relația dintre limbă și politică. În aceste condiții a apărut lucrarea mea Regional-und Nationalitätensprachen in Frankreich, Italien und Spanien, susținută de lucrări similare în Franța și în Germania de Vest.
În orice caz, am considerat necesar să găsesc o abordare adecvată pentru o teorie despre politica lingvistică. Și am inclus în mod deliberat în conceptul de politică lingvistică diverse fenomene: pe de o parte, gestionarea conflictelor dintre limba dominantă și limbile minoritare, de exemplu, sau dintre limba standard și dialect(e), dar, pe de altă parte, și problema standardizării propriu-zise a limbii, adică în ce măsură standardizarea sau normativizarea sunt concepute și percepute ca acțiuni politice. Istoria limbii tratează aceste momente drept fenomene culturale, dar, în cele din urmă, întotdeauna este vorba, în primul rând, de modul de exprimare al unui anumit grup, fie că este condiționat social, ca limbă a nobilimii și a curții regale în Franța, fie că este condiționat regional, cum este cazul limbii toscane în Italia. Afirmarea limbii toscane drept standard a avut la origini o decizie politică: marele scriitor Al. Manzoni a fost solicitat, în mod oficial, să fixeze limba standard și măsurile de promovare a acesteia, și el a optat pentru limba toscană. Dirijat de forțele politice în mod direct, precum a fost cazul Italiei, sau într-un mod mai puțin explicit, acest proces este, de fapt, universal; acesta ar fi al doilea aspect. Al treilea aspect este unul foarte important: reglementările lingvistice, în special discursul politic ca (act de) politică lingvistică, dar și discursul științific ca o acțiune politică. Al patrulea aspect este tot ceea ce poate fi interpretat drept politică lingvistică internațională sau orientată în exterior: încercarea de a promova propria limbă în străinătate și politica studierii limbilor străine în context național, politica școlară, de exemplu. Și dacă toate acestea sunt deja concepute ca aspecte politice, atunci există o anumită omogenitate în abordarea politicii lingvistice, astfel se explică și încercarea noastră de a generaliza și, cred eu, prin volumul nostru Sprachpolitik in der Romania, pe de o parte, am oferit în plan teoretic un punct de plecare pentru discuții aprofundate și, pe de altă parte, am ilustrat în analize empirice modul în care pot funcționa diferite politici lingvistice.
Conceptul nostru de politică lingvistică poate fi definit, pe scurt, drept „intervenția unor actori sociali în practica lingvistică a unor comunități lingvistice”. Aceasta înseamnă, bineînțeles, că includem în acest concept orice gen de influență asupra practicii lingvistice și, concomitent, toți actorii din domeniul politicilor lingvistice, adică nu doar statul, nu doar asociațiile filologice sau etno-lingvistice, academiile filologice sau alte structuri similare, școala ca instituție, ci, de asemenea, și biserica sau chiar familia ca entități ce influențează funcționarea, răspândirea limbii. Consider că această abordare largă, extinsă este singura științific plauzibilă, dacă ne interesează întregul, realitățile lingvistice autentice, dacă dorim să înțelegem și să descriem științific fenomenele cercetate.
Cred că societatea civilă are un rol central în politica lingvistică
A. T.: Considerați că există politici lingvistice „de sus” și politici lingvistice „de jos”?
K. B.: Cred că societatea civilă are un rol central în politica lingvistică. Impulsurile pentru elaborarea politicii lingvistice ale unui stat trebuie să-și aibă originea în societatea civilă, să reflecte necesitățile și evoluția acesteia. Opera lui Antonio Gramsci, pe care am studiat-o și am tradus-o în limba germană, a avut o influență puternică asupra formării concepțiilor mele. Eu am preluat ideile despre societatea civilă de la Gramsci. Bineînțeles, putem face cercetare lingvistică bazată exclusiv pe structurile gramaticale, fonologice etc., așa cum fac și în prezent mulți lingviști. Eu cred însă că cea mai importantă chestiune pentru un lingvist este cea a funcționării limbii în societate. În cazul cercetării acestei chestiuni extrem de importante este necesar să facem uz și de instrumentele specifice altor discipline, trebuie să facem și sociologie, și istorie socială etc.
În Republica Moldova există o politică lingvistică numai la nivel pur discursiv, și nu la nivelul practicii sociale
A. T.: Cum ați aprecia politicile lingvistice din Republica Moldova?
K. B.: Dacă intenționez să fiu sincer, trebuie să spun clar următoarele: în Republica Moldova nu există de fapt nicio politică lingvistică ca atare, sunt doar niște tentative repetate de a fixa „de sus” anumite orientări definitorii ale politicilor lingvistice, precum demonstrează, de exemplu, toate discuțiile despre denumirea limbii, care au avut loc la nivelul „de sus” și în mod predominant între intelectuali, dar nu au contribuit în mod decisiv la evoluția limbii ca atare. Acest proces contradictoriu a fost secondat într-o măsură infimă de acțiuni practice și există doar câteva reglementări cu privire la utilizarea denumirii limbii, dar nu și în ceea ce privește limba propriu-zisă. Am înregistrat, de exemplu, următorul paradox: în perioadele când se vorbește la nivel oficial despre existența „limbii moldovenești” nu există nicio gramatică actuală a „limbii moldovenești”, gramatica „limbii moldovenești” este, de fapt, gramatica limbii române. Acesta este un paradox, pe care politicienii nici nu doresc să-l observe. Dar pentru lingviști aceasta este, bineînțeles, o întrebare importantă. Standardul „limbii moldovenești” este stabilit, de fapt, la București. În acest sens, cred că în Republica Moldova există o politică lingvistică numai la nivel pur discursiv, și nu la nivelul practicii sociale.
A. T.: Este cunoscut faptul că nu sunteți un admirator mut al istoriilor oficiale ale limbii, al istoriografiei „de sus”, redactate din perspectiva intereselor hegemonice ale forțelor sociale dominante într-un anumit moment istoric. Care sunt, în opinia Dvs., metodele și instrumentele potrivite pentru redactarea unei istorii a limbii?
K. B.: Nu sunt un adversar al istoriilor lingvistice oficiale. Am însă o atitudine critică față de multe istorii lingvistice tradiționale. De altfel, istoriile limbii sunt elaborate foarte rar la comanda unui guvern anume, pentru că nu prea prezintă interes pentru politicieni.
Eu am criticat mereu faptul că multe istorii ale limbii sunt concepute astfel, încât standardul lingvistic actual este prezentat ca un scop final al istoriei, ca un produs cvasiinevitabil al evoluției limbii. Un asemenea punct de vedere teleologic este în mod principial eronat. Altfel zis, situația actuală a limbii este transferată în trecut și se urmărește cum a ajuns să domine actuala limbă standard. Se poate opera și astfel, bineînțeles. Întrebarea în sine este justificată. Dar acest mod de reconstruire a istoriei este incomplet, dacă este neglijat, estompat tot ceea ce a fost distrus, anihilat în procesul de afirmare treptată a actualei limbi standard, dacă alte realități și fenomene lingvistice sunt marginalizate, neglijate în istoria limbii. O istorie, cred eu, trebuie să descrie toate realitățile lingvistice din teritoriul cercetat și să analizeze relațiile reciproce dintre varietățile existente și evoluția acestora. În ce condiții, cu ce limbi și varietăți, în ce limbi și varietăți comunica populația? În ce raporturi se aflau limbile și varietățile respective și cum au evoluat aceste relații, cum s-au modificat în favoarea unei anumite varietăți sau limbi etc.? Aceste aspecte, de regulă, nu pot fi clarificate în mod exhaustiv, din lipsă de surse plauzibile, dar cititorul unei istorii a limbii trebuie să știe, în general, că este vorba de o evoluție istorică conflictuală.
A. T.: Și ce instrumente ar fi utile în asemenea caz?
K. B.: Avem un bun exemplu practic, volumul Histoire
social des langues de France, la care am avut șansa să colaborez și eu și astfel să-mi extind considerabil orizontul de cunoștințe. În această lucrare am încercat să descriem istoria diferitelor limbi ale Franței. Nu este o descriere absolut completă, este oarecum selectivă, dar cel puțin explică în linii generale modul de intercalare în contextul istoric a istoriilor lingvistice individuale, de exemplu, a istoriilor dialectelor și limbilor minoritare, ale limbilor celor mai mari grupuri de imigranți și ale grupurilor din diasporă etc., dar și cum au fost relațiile reciproce dintre aceste varietăți sau grupuri de varietăți. Aici își au originea mai multe fenomene specifice, de exemplu, interferența lingvistică.
Un asemenea exemplu ne lipsește însă în istoriografia limbii române. Una dintre cele mai importante istorii ale limbii române, lucrarea lui Alexandru Rosetti, este o istorie pur descriptivă a evoluției fonetice, gramaticale și lexicale a ceea ce a fost definit anterior drept limba literară. Alte limbi vorbite în regiunile limitrofe – maghiara, germana, idiș, bulgara sau sârba – nu sunt luate deloc în seamă.
Singurul autor care a încercat să descrie o istorie cu adevărat socială a limbii române este Gheorghe Ivănescu, autorul unei lucrări voluminoase, Istoria limbii române, a cărei lectură este relativ dificilă. Aceasta este de fapt unica încercare de a analiza realitățile sociale, culturale și politice, pentru a scrie o istorie lingvistică. O încercare grozavă, dar care ar fi fost bine să fie revăzută și dintr-o perspectivă sintetică. Uneori înclin să cred că eu ar fi trebuit să fac această revizuire, să rescriu această istorie. Este o lucrare impunătoare, conține o abundență de fapte și informații, dar nu toate ideile sunt clar formulate, terminologia utilizată este uneori ciudată. Și punctul de vedere al autorului este, uneori, inspirat prea mult de teoria luptei de clasă, fiind marcat de conceptele respective. Dar aspectul acesta ideologic nu mă deranjează, este doar un moment specific, tributar spiritului epocii. Gh. Ivănescu a făcut o încercare de a descrie într-un mod complex apariția și evoluția limbii române. Și este oarecum restrictiv de a condamna lucrarea din cauza concepțiilor autorului. Cu adevărat important în istoria lui Ivănescu este modul de abordare a proceselor și faptelor, a realităților lingvistice. Limbajul nu se dezvoltă de la sine și pentru sine. Acesta este, de altfel, unul din punctele de divergență cu mulți lingviști, care încă mai cred în Saussure. Iar Saussure crede în partenogeneza limbajului, în autogenerarea limbajului, ceea ce pentru mine este un nonsens. Limbajul este creat, este „făcut” doar de comunitatea umană, de societate.
Cred că noi, ca străini, avem marele avantaj de a nu fi influențați de schemele de gândire determinate de punctele de vedere naționale
A. T.: Cum ați caracteriza perspectiva german(ofon)ă asupra istoriografiei limbii române? Ce deosebește „privirea din afară” asupra evoluției și tendințelor actuale de dezvoltare a limbii române de „perspectiva internă”?
K. B.: Am o atitudine relativ critică față de istoriografia românească. Cred că noi, ca străini, avem marele avantaj de a nu fi influențați de schemele de gândire determinate de punctele de vedere naționale. Consider că este absolut justificat să adopți, să-ți asumi și un asemenea punct de vedere, dar cel venit din exterior, cel aflat în exterior beneficiază, în acest context, de mai multă libertate de alegere și interpretare. Și aceasta, de exemplu, a constituit, în concordanță și cu unele opinii ale romanistului german Johannes Kramer de la Trier, premisa criticii mele referitoare la istoria limbii literare ca mod de abordare a istoriei limbii române. Ce presupune, de fapt, o istorie a limbii literare, ce prezintă însuși conceptul „limba literară”? Acest concept presupune că există o limbă comună a întregului popor și că trebuie mai întâi să demonstrezi că aceasta există într-adevăr. Este indiscutabil faptul că în prezent limba standard predomină în toate sferele vieții sociale, dar în acest mod este minimalizată sau neglijată completamente diferențierea socială a limbajului. Acest fapt a determinat, de exemplu, apariția și afirmarea cu multă întârziere a sociolingvisticii în Uniunea Sovietică, mai ales că sociologia era considerată în Uniunea Sovietică o știință burgheză. De asemenea, a condiționat răspândirea (și asumarea) rapidă a structuralismului în Uniunea Sovietică și în țările socialiste. Situația respectivă a avut avantaje, dar, din punct de vedere metodic, și dezavantaje, deoarece astfel domeniul social a fost marginalizat în întregime. Iar în istoria limbii române conceptul despre limba întregului popor apare și în unele scrieri mai vechi despre istoria limbii literare, unde este evident efortul de a unifica limba literară, limba standard într-o epocă cât mai îndepărtată. S-a ajuns să se pretindă că încă din secolul al XVI-lea, începând cu Coresi, limba română ar fi avut drept reper în toate domeniile un model unic. Dar aceasta este o teză discutabilă. În realitate, și în secolul al XVII-lea, și chiar și mai târziu, în teritoriile de răspândire a limbii române scrise erau folosite, pentru textele scrise, modele regionale.
Abia în secolul al XIX-lea, în parte, ca urmare a proceselor inițiate de curentul Dacia literară și, mai înainte, de Heliade Rădulescu, autorii textelor scrise au folosit, cu mult succes, o formă unificată a limbii. Dar mai întâi au existat diferite forme de exprimare orală și scrisă. Și tocmai acest aspect, ce vizează potențialul conflictual și eterogenitatea internă a limbii române, nu este reflectat în măsură suficientă în istoria limbii.
A. T.: Cum ar arăta, în opinia Dvs., o istorie (aproape) ideală a limbii române?
K. B.: Nu intenționez să invalidez prin aserțiunile mele valoarea numeroaselor cercetări referitoare la istoria limbii literare. Există mai multe contribuții fundamentale excepționale despre istoria limbii literare și a limbii române standard, precum voluminoasa lucrare Istoria limbii române literare: De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea de Al. Rosetti, B. Cazacu și L. Onu, și multe alte studii publicate în secolele XIX-XX, care ne oferă o imagine interesantă a istoriei limbii române, însă orientarea de bază a istoriografiei lingvistice românești este discutabilă. Un alt moment în istoriografia lingvistică românească, față de care am o poziție critică, este periodizarea. Vorbim despre limba română veche, apoi despre limba română modernă și așa mai departe. Și epoca limbii vechi se termină în secolul al XVIII-lea. Cred că este exagerat, chiar incorect. Dacă ne referim la limba franceză veche, epoca respectivă apune în secolele XIV-XV. Dacă ne referim la limba italiană veche sau la spaniola veche, avem în vedere Prerenașterea sau Renașterea timpurie. Dar limba română veche ar trebui să existe până în secolul al XVIII-lea, deși în secolul al XVI-lea înregistrăm afirmarea scrierii în limba română, iar în secolul al XVII-lea are loc introducerea limbii române scrise în biserică și cancelarii? Odată cu „instituționalizarea” limbii scrise, apar premise pentru o nouă etapă în dezvoltarea limbii române, care abandonează veșmântul limbii vechi și devine o limbă scrisă. Scrierea a schimbat caracterul limbii române. Este necesar să menționăm faptul că în acel moment fonetica nu s-a modificat, nici gramatica nu a suportat transformări importante. Dar este vorba, totuși, de o etapă nouă, care poate fi numită etapa premodernă. Premodernitatea anticipează momentul de cotitură, cezura din secolul al XIX-lea, caracterizată de elaborarea limbii române standard.
Există și alte aspecte controversate, în special chestiunea continuității. Nu sunt în niciun caz oponentul teoriei continuității, dar cred că limba română a apărut atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Există multe mărturii, care sugerează că unele fenomene lingvistice au avut loc numai în regiunile de la sud de Dunăre, iar apoi au fost transferate spre nord. Și există alte dovezi în favoarea ipotezei că epicentrul anumitor procese era localizat doar în teritoriile de la nord, care au fost unul dintre cele două puncte focale din istoria limbii române. Eu critic caracterul unilateral, părtinitor al unor interpretări. Și în acest context mi se pare regretabil faptul că discuțiile și punctele de vedere ale romaniștilor germani despre acest subiect rămân practic necunoscute în spațiul românesc. Sunt, totuși, niște discuții profunde, care ar trebui să fie cunoscute, deoarece ar putea oferi perspective noi asupra propriului punct de vedere.
A. T.: La ce lucrați acum?
K. H.: La lucruri mici. Acum pregătesc traducerea unor texte în limba spaniolă. Un coleg din Buenos Aires s-a angajat să publice, cu ajutorul altor colegi, o selecție a mai multor texte teoretice ale mele în America Latină. Pregătesc și o conferință a romaniștilor la Kassel, unde vreau să vorbesc despre condițiile sociale ale cercetării sociolingvistice. Mă preocupă tot mai mult această orientare teoretică și în ultima vreme am scris câteva articole despre acest subiect. Mi-a făcut o plăcere deosebită să prezint conferințe publice în Spania, în Catalonia și în Galicia, unde anterior am publicat studii despre limbile catalonă și, respectiv, galiciană și am tradus un text literar din galiciană în germană, la care am anexat un comentariu amplu despre istoria literară galiciană, care va fi republicat în curând.
A. T.: Domnule profesor Klaus Bochmann, Vă mulțumesc pentru acest interviu și Vă doresc succes.
Leipzig, august 2019