Categorii

Parteneri

„Kemanceaua” lui Ajdar Ol (Ajdar Ol, Maimuţa comandantului de campanie)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Kemanceaua” lui Ajdar Ol (Ajdar Ol, Maimuţa comandantului de campanie)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

În ultimii ani s-au intensificat relaţiile literare dintre literatura română din Republica Moldova şi alte literaturi, ca dovadă servind în mod deosebit antologiile editate bilateral. În afară de antologii, au apărut şi cărţi de autor. Volumul de proză scurtă Maimuţa comandantului de campanie de Ajdar Ol, scriitor azer, face parte din acest schimb de amabilităţi. În Azerbaidjan au fost editate cărţile de poezie ale lui Arcadie Suceveanu şi Nicolae Spătaru, dar şi un roman al lui Igor Volniţchi.
Cele 11 proze înmănuncheate în volum sunt variate nu numai ca tematică, ci şi ca manieră. Varietatea se datorează probabil faptului că textele au fost decupate din volume originale diferite, editate în perioade diferite. Câteva – şi cele mai bune, în viziunea mea – sunt axate pe raporturile umane, unele dintre ele având şi un subiect dinamic: Bioryusoy, Întâlnire cu ucigaşul, O glumă cu moartea, Kemanceaua lui usta Yusif, Rada tutunului. Două tratează tema dureroasă a Karabahului: Maimuţa comandantului de campanie şi Campania lui Gazanfar-muallim la Shusha. (Prima face parte din literatura de frontieră, întrucât combină realul cu fabulosul într-un stil apropiat, să zicem, de cel al lui Dino Buzzati.) Altele două reproduc, prin intermediul a două personaje emblematice, scene din viaţa intelectualilor azeri, în special a scriitorilor, scene care denotă pulsaţia unui univers uman pitoresc şi mobil. Este vorba de Rafiq Taghi, alias Rafiq Taghi şi Kür Elesemid.
Bioryusoy e un text în care persistă semnele unei tranziţii socio-politice, caracteristice întregului Est european: presiunea şomajului, lipsa ofertelor de muncă, sărăcia, din care cauză oamenii, inclusiv protagonistul acestei povestiri de mici dimensiuni, sunt de acord să presteze servicii lipsite de garanţia unei plăţi echitabile.
Scriitorul utilizează povestirea în ramă, reluată şi în alte texte. În centrul relatării sunt situate două personaje: Nadir, un pictor în căutare de lucru, şi Bioryusoy, un personaj din mediile politice de opoziţie. Bioryusoy vine într-o bună zi la Nadir şi îi comandă un panou uriaş, ce urma să fie dus în cadrul unui marş organizat de opoziţie. Numai că Bioryusoy nu are bani nici pentru un avans, nici măcar pentru materialele necesare. Şi în continuare, Ajdar Ol ştie să plaseze cu subtilitate reperele care vor conduce la un final dezastruos şi previzibil: Nadir trebuie să ia pânza şi vopselele pe datorie, şi atunci el hotărăşte să ia o pânză mai ieftină şi, respectiv, mai subţire. În fine, lucrarea este gata, dar Bioryusoy întârzie să sosească (autorul introduce suspansul). Când totuşi apare cu un KAMAZ să ridice panoul, se stârneşte un vânt. Fiind toţi grăbiţi, nu leagă bine panoul, care se va rupe şi nu va mai putea fi utilizat. Din cei 600 de dolari promişi, Nadir va primi doar 100, deoarece Bioryusoy nu mai putea cere „de la partid banii pentru ceva care nu există”. Din ultimele rânduri aflăm că toate astea i-au fost povestite scriitorului de către Nadir, după ce „trecuseră trei luni şi nouă zile” de la epuizarea incidentului.
Dincolo de această previzibilitate, care transpare uneori, prozele sunt bine scrise, cu punctarea unor detalii savuroase, cu alternanţă de umor în doze homeopatice şi situaţii de maximă intensitate. Astfel, prozele apar perfect echilibrate.
Distribuţia unor astfel de marcaje, despre care am amintit, îl ajută pe autor să imprime povestirii Întâlnire cu ucigaşul un pronunţat caracter detectivist, ilustrând propensiunea lui Ajdar Ol pentru construcţii laborioase şi labirintice. Subiectul este uşor întortocheat, la limita credibilităţii, din cauza unei înlănţuiri de întâmplări neordinare. Scriitorului îi place să forţeze uneori limitele. Naraţiunea începe cu un examen la facultate: doi examinatori o ascultă pe o studentă, Rena, care e o fată frumoasă şi, cum se va vedea imediat, descurcăreaţă. Pe de o parte, Rena nu este pregătită pentru examen, dar se poartă ostentativ şi impertinent, pe de alta, între Rena şi tânărul asistent, Rashim-muallim, care e şi narator, se transmit nişte curenţi variind între înţelegere şi admiraţie („E de-ajuns să spună ceva, că tu îţi împreunezi mâinile într-un gest de admiraţie”, p. 25). Rena reuşeşte astfel să treacă examenul după ce pune presiune şi pe profesorul Gabil-muallim, rănindu-l în amorul propriu printr-o acuză precum că prelegerile lui nu au reuşit să îi provoace interesul. În cele din urmă profesorul, timorat, îi propune colegului său mai tânăr să scape de ea, punându-i o notă. Profesorul îl lăsă pe coleg să decidă nota. Rashim-muallim schiţează un „trei”, la care Gabil-muallim zice: „Nu, ea vrea doi plus doi. Din respect pentru dumneavoastră vă las să-i daţi cât doreşte ea”. Asistentul iese în coridor să îi ducă Renei carnetul cu nota convenită între cei doi. Şi apoi vom asista la brodarea cu mult tact şi fineţe a relaţiilor dintre cei trei protagonişti. Rena crede că Rashim-muallim a fost cel care i-a obţinut nota şi acceptă, după un schimb de replici în care fata domina în continuare, să se întâlnească a doua zi, duminică. Doar că ei nu mai ajung să se întâlnească. După un timp Rashim-muallim s-a întâlnit cu profesorul şi a hotărât să clarifice situaţia de la cazul cu Rena, pentru că i se părea că din cauza fetei planează o tensiune între ei doi, şi atunci Gabil-muallim s-a mirat că asistentul nu ştie că Rena a murit, într-un incident stupid, chiar imediat după examenul lor.
Subiectul nuvelei e mai stufos, dar am căutat să arăt doar cum autorul prinde în clame dedesubturile unor relaţii, altminteri dificil de redat. În aceste texte, Ajdar Ol urmăreşte cu multă precizie schimbările de atitudine, care ascund sub spuma învolburată o sumedenie de stări şi sentimente dintre cele mai capricioase.
În O glumă cu moartea se relatează, se pare, un caz real. Un grup de oficiali şi scriitori se întoarce cu avionul de la Paris la Baku. Brusc, când erau deja deasupra norilor, apare o pană la unul dintre motoare, care le dă călătorilor mari frisoane. Va trebui să facă o escală la Praga, dar calea până în capitala Cehiei durează o veşnicie încărcată de oroare. Acest traseu încordat reprezintă totodată un prilej pentru scriitor să rememoreze, cu maximă acuitate şi exactitate, detalii cărora, altfel, nu le-ar fi acordat atenţie. Astfel de situaţii cu avioane în derivă sunt oricând posibile într-o lume unde se călătoreşte atât de mult. Totodată, un zbor nesigur ca acesta poate scoate la iveală o serie de lucruri dispuse într-un registru cât se poate de larg: de la implicare emoţională până la indiferenţă, de la dramatic până la hazliu, ridicol şi derizoriu. Autorul îşi aminteşte cum, fiind la Paris, a sonorizat nişte versuri ale unui poet din ţara sa, care scria: „Stau la Paris, pe malul Senei, aruncându-mi picioarele deasupra râului”. Stând chiar pe malul celebrului râu, erau cu toţii nedumeriţi: „…cum poţi să ajungi cu picioarele până la apă” când „plăcile ies deasupra apei cu vreo şapte metri”? „Iată ce se întâmplă când nu eşti în temă, dar scrii…”, îşi spuseseră ei în concluzie.
Ajuns la ananghie, când nu eşti în stare să controlezi nimic, te rogi lui Dumnezeu. Rugăciunile celor din grup sunt însă ale unor intelectuali. Bunăoară, naratorul îşi aminteşte că domnul îi trimisese avertismente clare să nu pornească la drum, dar el nu a ascultat atunci când şoferul, deşi experimentat, a trecut chiar la aeroport peste un preş dinţat şi a spart toate cele patru roţi. În aceeaşi vreme, furat de gândurile salvării, încerca să se anine şi de un pai: „…încercai să-ţi bagi în cap ideea că ar exista totuşi o soluţie, că a cincea roată, cea de rezervă, este intactă? Şi acum, când toţi cei din jurul tău şoptesc rugăciuni, tu speri să te agăţi de a cincea roată, cea de rezervă, şi să te salvezi din această catastrofă” (p. 43).
Până la urmă, avionul a aterizat cu succes. Ajdar Ol observă caustic, de dragul cititorului modern deprins cu deznodăminte dramatice: „Oamenii uită repede poveştile care nu au un sfârşit tragic”. În general, duşul scoţian prin care e trecut materialul narat îl scot din contingentul amorţit şi amorf.
În afară de grija pentru finaluri, se remarcă în arta lui narativă începuturile, care adeseori iau o formă de ex abrupto, accentuând ideea că proza (scurtă) constituie numai o secvenţă extrasă din fluxul egal cu existenţa noastră. Sfârşiturile nu sunt totdeauna de un dramatism sau tragism pronunţat, uneori degajă un soi de dezamăgire şi frustrare, aşa cum se întâmplă în Bioryusoy, Kemanceaua lui usta Yusif, Rada tutunului sau Campania lui Gazanfar-muallim la Shusha. În Kemanceaua lui usta Yusif, protagonistul Ghadir îi ia în băşcălie pe toţi fără să schiţeze pe faţă un zâmbet. În schimb soţia sa, pisăloagă şi mai curând lipsită de umor, îl toca întruna că aduce puţini bani. El nu este în stare să îi cumpere fiicei lor kemanceaua maestrului Yusif, pentru care moştenitorii cer tocmai 500 de dolari. Într-o zi apare o oportunitate să câştige aceşti bani, pe care îi oferă Ferman, un cunoscut de al său ce are o afacere prosperă la Moscova. Acesta a auzit de necazul lui Ghadir şi îi propune, cu o cruzime demnă de un samurai, un târg: Ghadir, care era abstinent, trebuia să bea rachiu, iar Ferman îl va plăti cu câte 100 de dolari pentru fiecare sută de grame băută. Ghadir se decide să înfrunte destinul. S-ar fi părut că autorul împinge povestea spre degringoladă, dar Ghadir nu numai că reuşeşte să câştige banii în ciuda unui pericol de intoxicare mortală, ci şi supravieţuieşte. Ajdar Ol alege însă un alt final ucigător pentru eroul său atât de expus. Soţia sa îl descoperă a doua zi pe soţ revenit puţin şi după ce găseşte banii i se adresează fiicei: „Mişcă-te, serveşte-l pe tata cu un ceai, căci el merge la serviciu”.
Bineînţeles că nu numai incipiturile şi finalurile fac deliciul prozei lui Ajdar Ol. Toate elementele din prozele lui se leagă într-un ghem armonios, iar amănuntele alese cu grijă şi inspiraţie sunt acele nervuri foarte necesare într-o ţesătură textuală. Prezenţa unui subiect memorabil aproape în fiecare proză le face extrem de cinematografice.
Ajdar Ol este un prozator care poate (şi merită) a fi citit de la vlădică la opincă, adică de la expert la cititorul nepretenţios. Nu în ultimul rând, trebuie apreciat efortul traducătorului Nicolae Spătaru, care ne-a oferit o versiune firească şi cursivă, lăsând falsa impresie că a fost uşor de tradus.
_______
Ajdar Ol, Maimuţa comandantului de campanie. Iaşi, Editura TipoMoldova, 2018