Limba germană este personajul principal al acestei cărți. Totul a fost pentru mine o mare provocare, inclusiv aceea de a scrie povestirile acestor victime în limba germană, considerată, nu?, limba opresorilor. Astfel am încercat să salvez, într-o oarecare măsură, chiar limba.” În acest mod îndrăzneț își descrie cartea Katja Petrowskaja, o autoare evreică, originară din Ucraina, emigrată în Germania și cu rădăcini poloneze și ruse. Poate Estera este volumul său de debut, publicat în 2014, multiplu laureat al unor prestigioase premii europene (între care Premiul Ingeborg Bachmann), și apărut în traducere românească în colecția „Raftul Denisei” a Editurii Humanitas Fiction.
Nu puține sunt tentativele recente de estompare a granițelor în literatură, în care, pornind de la premisa revizitării unui trecut apropiat, autorii construiesc un demers artistic la limita dintre reportaj, memorii, jurnal, autoficțiune, critificțiune, eseu – o formulă hibridă în care sunt valorificate procedee specifice unor specii mai degrabă non-ficționale. În acest trend nu tocmai nou, botezat new sincerity și descris minuțios cu mai bine de 20 de ani în urmă de autorul american David Foster Wallace, se înscrie și acest volum de povestiri al Katjei Petrowskaja, Poate Estera. 
Plecând de la premisa redescoperirii arborelui genealogic propriu și a înaintașilor care l-au conturat prin destinele lor, autoarea pornește într-un soi de arheologie literară fascinantă. Uneori intriga o reprezintă o fotografie veche, descoperită din întâmplare, și nevoia de a afla povestea din spatele personajelor acelea care nu mai sunt de mult printre noi. (De altfel, cartea e înțesată cu reproduceri de fotografii din arhiva personală a autoarei.) Alteori povestea e declanșată de o amintire, o rudă invocată frecvent de bunici, de pildă. Tiparul de construcție e mai mereu același, autoarea încercând să strângă din răsputeri la loc, într-un ghem, felurite fire ale Ariadnei, unele dintre ele înnodându-se între ele, altele, nu. Avem dinaintea ochilor un peisaj eminamente trist, în care se întrevăd vieți frânte brutal de regimuri totalitare, atrocități comise împotriva evreilor (dar nu numai), fanatism criminal. Într-o epocă întunecată și un context istoric tumultuos e de mirare cum oameni simpli – profesori la școli de surdomuți, muzicieni, bătrâni care abia-și mai duc zilele sau copii munciți înainte de vreme – se străduiesc din răsputeri să ducă o viață echilibrată și să-și facă un rost în lume. „În plin oraș copiii creșteau găini, iepuri, capre, un cal roșcat și vaci. În afară de asta mai exista un păun – un păun într-o școală sovietică, o ființă divină ce nu se încadra în nicio teorie marxist-leninistă a claselor sociale, după cum nici școala n-o făcea. Păunul era frumos, frumusețea era la fel de importantă ca și cunoașterea, iar copiii surzi se bucurau de frumusețea celor o sută de ochi într-un mod pe care n-avem cum să-l știm, vedeau roata sa sclipitoare care acoperea orizontul fără să-i audă țipătul discordant. Învățau lucruri utile, coseau pentru ei înșiși, fabricau pantofi pentru alte orfelinate, legau cărți și mape pentru clienți privați și de stat, și făcând toate astea se îmbibau de frumusețea lumii, jucau pantomimă și se plimbau prin oraș, frământau lutul și creau sculpturi, și mergeau la operă, căci deși nu auzeau sunetele erau într-atât de fascinați de cele ce vedeau, încât multă vreme după aceea mai pictau scene din Faust al lui Gounod, pictau și portrete ale lui Karl Marx și ale urmașilor săi – în orice caz, așa scria într-un raport.” (p. 79)
Dincolo de subiectul povestirilor, Katja Petrowskaja este o scriitoare atentă la fraze și alegeri lexicale până în cele mai mici detalii. Minuțiozitatea cu care cântărește fiecare cuvânt în parte, asocierile pe care le face, jocurile de cuvinte și (ab)uzul de polisemie cu siguranță nu i-au ușurat traducerea lui Alexandru Șahighian, doar că rezultatul este unul spectaculos. Frazele păstrează vitalitatea originalului, iar cititorul se pomenește nu de puține ori înaintea unor ambiguități semantice voite, care-i solicită din plin atenția. Inclusiv numele volumului, Poate Estera, sugerează o metaforă, sub care stă de altfel întreaga carte. Autoarea nu știe precis cum se numea o înaintașă, poate că se chema Estera, după cum nu are certitudinea că toate episoadele relatate în carte sunt întru totul adevărate. Din această tensiune permanentă între istoria reală, imposibil de probat, și cea posibilă, reconstruită cu migală, se naște fibra veritabilă a cărții. Avem de-a face cu o literatură de foarte bună calitate tocmai fiindcă în niciun moment nu există certitudinea unor date intrinseci, iar ficțiunea se împletește armonios cu realitatea. 
Deși Poate Estera nu e deloc o lectură ușoară, meritele cărții sunt multe și însemnate, printre ele numărându-se și acela că scoate la iveală momente crude ale istoriei care au fost uitate pe nedrept. Așa e, de pildă, cazul crimelor în masă petrecute în râpa Babii Iar din Kiev. În masacrul din 29-30 septembrie 1941 au murit aici aproape 34 000 de evrei, iar în următorii ani alți 100 000. Este exemplul perfect de atrocitate semiuitată doar pentru că stă în umbra unor monstruozități și mai mari, iar uitarea și ignoranța sunt, potrivit autoarei, calea sigură pentru a prilejui noi tragedii. „N-am mai fost de multă vreme aici. Babii Iar nu mai e la marginea orașului. Azi poți merge cu metroul până la râpă. Babii Iar e de mult înconjurată de metropola Kiev. Un stand Tuborg, un chioșc, un monument pentru copiii uciși. Pe soclu e o mică șosetă albastră. Cineva a pierdut-o. Îmi lipsește oxigenul. Niște sportive fac jogging, băieții joacă fotbal, pe bănci bărbații beau bere, pensionarii adună sticlele goale – foarte banalul metabolism citadin. Locuințele din zonă nu sunt mai ieftine ca altundeva, căci Babii Iar e un parc. Caut aici drumul meu. Babii Iar. Râpa muierilor. Un nume ciudat de benign. Vreți să spuneți Baby Year?, m-a întrebat o bibliotecară la Berlin când m-am interesat de cărți pe această temă.” (p. 150)
În încercarea de a aduna piesele unui puzzle dureros și de a-și reconstitui propriul trecut, Katja Petrowskaja reușește să țeasă o poveste universală de mare forță, un manifest fățiș împotriva uitării și a cruzimii. Adăugați la asta meta-pledoaria pentru o scriitură extrem de îngrijită, studiată aproape obsesiv, și veți descoperi o carte care poate este rea cu sensibilitățile fiecăruia, dar cu siguranță este la fel de necesară ca un vaccin vital.
_______
Katja Petrowskaja, Poate Estera. Traducere din limba germană de Alexandru Al. Șahighian. Editura Humanitas Fiction, București, 2016, 248 p.