Categorii

Parteneri

Istoria scrisă la persoana întîi (Enzo Traverso, Passées singuliers. Le « je » dans l’écriture de l’histoire)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Istoria scrisă la persoana întîi (Enzo Traverso, Passées singuliers. Le « je » dans l’écriture de l’histoire)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Istoric italian de expresie franceză, Enzo Traverso nu este un necunoscut pentru cititorii acestei rubrici. În urmă cu patru ani, încheiam cronica la cartea lui despre „melancolia stîngii” (Mélancolie de gauche. La force d’une tradition cachée; v. „Contrafort” nr. 11-12/2016), scriind că „este un autor care merită urmărit”. Ultimul său volum (de fapt, un amplu eseu) – de care mă ocup acum – confirmă ce am spus atunci.
Problema examinată aici de Enzo Traverso este nu numai actuală, ci și de un mare interes pentru istorici: metamorfoza subiectivistă a modului cum este privit și reconstituit trecutul. Povestea este lungă și complicată. Iat-o, în datele sale esențiale (cu micile mele completări preliminare, care o fac mai clară).
Marea obsesie a disciplinei istorice (mai bine spus, a profesioniștilor ei) a fost, începînd cu finele secolului al XIX-lea, să se impună ca știință. Pînă atunci, istoria fusese considerată un gen literar, stilistica și implicarea empatică ale celor ce scriau despre trecut nedeosebindu-se în mod fundamental de cele specifice autorilor de literatură. Istoriografia romantică franceză (Michelet, Quinet) și cărțile lui Sir Walter Scott – care au încîntat copilăria fiecăruia – sînt un bun exemplu de reconstituiri istorice cu mijloace literare sau – în cazul ultimului – de creații ficționale cu „material” istoric (personaje și evenimente).
Școala pozitivistă anglo-franco-germană a încercat să separe apele. Sub influența scientismului predominant din a doua jumătate și sfîrșitul veacului al XIX-lea, membrii ei (Lordul Acton, Maitland, Fustel de Coulanges, Charles Seignobos, Leopold von Ranke etc.) au considerat că istoria putea deveni și ea, aidoma economiei și sociologiei, o știință a generalului, cu condiția să pornească în redarea trecutului de la fapte atestate prin urme documentare. Analizate critic și dispuse în serii cronologice, acestea trebuiau lăsate să „vorbească” prin ele însele, fără intervenția istoricului, a cărui neutralitate axiologică și empatică a fost ridicată la rangul unei cerințe fundamentale a obiectivității. Numai astfel trecutul putea fi reconstituit – după celebra expresie a lui Ranke – „așa cum a fost”, deopotrivă în amănuntele sale și în tendințele (constantele) evolutive care îi erau proprii.
Impersonalitatea scriiturii și evitarea oricărei forme de subiectivitate au devenit, astfel, condiții sine qua non ale oricărei abordări a trecutului, fiind scrupulos respectate de toate generațiile de istorici, indiferent de concepții și metodologii. Evident, fiecare cercetător al trecutului era conștient că este „un om al timpului său”. Dar, chiar și așa, exterioritatea lui față de obiectul cunoașterii putea fi păstrată, cu condiția respectării cerințelor profesiunii și, mai ales, a unei priviri cît mai detașate față de timpurile de odinioară, considerată chintesența obiectivității științifice.
Odată cu anii ’80 ai secolului trecut, lucrurile au început să se schimbe. Reprimată și condamnată de metodologia istorică, subiectivitatea a reînceput să fie luată din ce în ce mai serios în seamă, pînă ce a ajuns inseparabilă de orice perspectivă asupra trecutului.
Mai multe momente au marcat această veritabilă „întoarcere a refulatului” (cum a numit Georges Gusdorf modelul asemănător al apariției afectivității romantice în plină epocă a raționalității Luminilor). Prima formă împrumutată de revenirea în prim-plan a subiectului a fost ego-istoria (de expresiile livrești ale căreia m-am ocupat și eu, în aceste pagini). Era o modalitate soft de etalare a subiectivității, pentru că cei care s-au încumetat să o practice nu puneau sub semnul întrebării postulatul sacrosanct al neutralității istoricului, ci – așa cum am spus tot aici – scoteau în evidență modul în care preferințele lor profesionale și tematice fuseseră condiționate de o anumită formație intelectuală și de perioada în care trăiseră și fuseseră educați.
Unii dintre autorii textelor de acest gen au mers însă mai departe cu introspecția biografică, devoalînd gradul în care opțiunile și angajamentele lor politice le influențaseră perspectiva asupra trecutului. Două nume (amintite de Enzo Traverso) sînt, din acest unghi, cele mai cunoscute: François Furet și Eric J. Hobsbawm, amîndoi nu numai spectatori ai istoriei secolului XX, ci și participanți la ea.
Cărțile lor (Trecutul unei iluzii – 1995 – și Vîrsta extremelor – 1994), dar și ale altora (enumerate și comentate de autor în capitolul 3 al eseului) au marcat o turnantă în revenirea în prim-plan a subiectivității. La fel și ampla memorialistică a Shoah-ului (Holocaustului) sau literatura carcerală produsă de supraviețuitorii Gulagului comunist, care, indiferent de valoarea lor globală (de necontestat), au contribuit, de asemenea, la erodarea obiectivității, în măsura în care trecutul despre care depuneau mărturie nu mai era privit din afară, cum fusese regula pînă atunci, ci dinăuntru, cu toate consecințele care decurgeau de aici.
Curînd după aceea (mai ales din anul 2000 încoace), manifestările istoriografice ale subiectivității s-au multiplicat cu repeziciune, depășind cu mult expresia cea mai benignă a acesteia, evidențiată încă din anii ’70 de Paul Veyne (Comment on écrit l’histoire, 1971) și Hayden White (Metahistory, 1979): legătura de nedesfăcut dintre recuperarea trecutului și operatorul acestei disocieri (istoricul). În formele cele mai radicale, împrumutate astăzi de acest fenomen, însuși subiectul auctorial a devenit parte sau actor al propriei investigații, întocmai ca în unele romane polițiste, în care detectivul este și naratorul propriei investigații.
Enzo Traverso enumeră mai multe exemple de acest gen, aparținînd, toate, istoriografiei franceze (cap. 4). Pe lîngă simbioza totală dintre istoric și obiectul cercetării sale, ceea ce aceste explorări au în comun este o anumită singularitate tematică bine definită, fie că este vorba de istoria familiei celui ce scrie (considerată revelatoare pentru un trecut mai amplu) sau de un fapt divers, trăit de o persoană obișnuită. Adeseori, personajul principal este însuși autorul, martor confesiv nu al experiențelor sale intelectuale formative (ca odinioară), ci al celor cotidiene, traumatizante sau nu, explorate după toate regulile metodei istorice, ca și cum ar fi vorba de un străin. Arhivele, documentele (de orice fel) rămîn și în aceste cazuri primordiale ca surse ale narațiunii, dar ele nu mai servesc la construirea unei viziuni cît mai largi asupra trecutului, ci a unei perspective a cărei înălțime nu depășește firul ierbii.
Enzo Traverso vede în acest fenomen o „deplasare epistemologică” de proporții. „Dacă istoricii – scrie el – au explorat și interpretat întotdeauna trecutul cu instrumentele mai mult sau mai puțin sofisticate ale disciplinei lor, acum o fac pornind de la o interogație subiectivă... Cărțile lor nu încearcă numai să răspundă la întrebarea: ce s-a întîmplat, cum și de ce, ci, mai curînd, la o altă întrebare, de ordin existențial: cine sînt, de unde vin, ce legături familiale sau generaționale mă leagă de trecut?” (p. 113)
Cauzele acestei mutații – care, în istoriografia din România și Republica Moldova nu este perceptibilă, deocamdată, decît prin prisma popularității crescînde, din ultimii ani, a studiilor de genealogie, a biografiilor și monografiilor locale – ar necesita o întreagă carte pentru a fi examinate cum trebuie. Ele țin deopotrivă de dinamica istoriografiei și de schimbările profunde intervenite în ultimele decenii în lumea contemporană (parcă mai mult de ultimele, decît de primele). Dintre cele dintîi, cea mai importantă îmi pare a fi fost, de departe, mai sus-amintita „cotitură lingvistică” (linguistic turn), prefigurată de Hayden White, Paul Veyne, mentorul acestuia, Michel Foucault și – tot în Franța – de Roland Barthes și Michel de Certeau, care au arătat, fiecare în alt fel, că trecutul nu este, în fond, decît o construcție textuală. Din categoria celorlalte, aș aminti – rezumînd analiza autorului din ultimul capitol (al 8-lea) – prefacerea intervenită în concepția generală asupra timpului. Duratei unificate în jurul unui destin comun, prefigurat de trecut, schițat în prezent și împlinit în viitor îi succede astăzi un timp care se declină numai la prezent, văduvit de sensul colectiv (și pozitiv) care a sudat comunitățile umane de la apariția creștinismului pînă astăzi.
În actuala ordine mondială neoliberală (văzută profetic de Francis Fukuyama ca un „sfîrșit al istoriei”), unitatea de măsură nu o mai reprezintă (cel puțin nu în totalitate) colectivitățile, ci individul – entitate ireductibilă la orice ansamblu. Acesta este, afirmă Enzo Traverso, „modelul antropologic” al lumii de astăzi, habitus­-ul timpului nostru, ceea ce explică pulverizarea coerenței de ansamblu a trecutului într-o constelație de fragmente, a căror unică asemănare este esența lor subiectivă.
Împărtășesc perspectiva autorului (de care mă distanțez numai în privința deplîngerii „dispariției imaginației utopice”, cum o numește el, adică a proiectelor de schimbare a lumii, din care stînga politică făcuse un crez, devenit astăzi o „melancolică amintire”). Mă simt însă și mai apropiat de atitudinea lui față de proliferarea reconstrucțiilor subiectiv-individuale ale trecutului: istoriografia – scrie el – și, în genere, imaginea noastră despre trecut nu iese în cîștig prin abandonarea vederilor de ansamblu și limitarea la o sumă de „povești singulare de viață, închise în ele însele”. (p. 189) Perfect adevărat! Aș mai adăuga, totuși, un lucru: aceste povești sînt interesante, emoționante și instructive. Ele nu trebuie cîtuși de puțin eliminate din felul în care scriem istoria. Trebuie, în schimb, să fim conștienți de primejdiile (nu numai epistemologice) pe care le comportă un asemenea tip de scriitură: diminuarea respectului față de regulile metodologice ale profesiunii de istoric, echivalența arbitrară dintre toate micro-istoriile subiective sub pretextul că oricine are dreptul să(-și) (re)scrie trecutul așa cum îl vede, proliferarea amatorismului și, mai ales, relativizarea noțiunii de Adevăr, în favoarea multitudinii de adevăruri subiective (sau ... „alternative”!) – un fenomen ale cărui ravagii le vedem zilnic.
Temeinic documentată, interesantă peste poate și pasionantă prin subiectul ei, cartea lui Enzo Traverso este una din lecturile necesare pentru mai buna înțelegere nu numai a istoriografiei contemporane, ci și a lumii în care trăim.
_______
Enzo Traverso, Passées singuliers. Le « je » dans l’écriture de l’histoire, Lux Éditeur, 2020.