Categorii

Parteneri

Interviu cu Simona Popescu - Thereminul, hypertextul, peștele-curcubeu și licăririle

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Interviu cu Simona Popescu - Thereminul, hypertextul, peștele-curcubeu și licăririle

Vasile Gribincea: – Dragă și stimată doamnă Simona Popescu, vă propun să începem acest dialog de la un citat: „Cititorule (nu pot să zic lector amice, nici/ cititor iubit, afabil cititor,/ precum Marțial și zeci după el/ că mi-e rușine și nu vreau să crezi/ că-ți fac curte...),/ Cititorule,/ Nu știu cum să-ncep și-aș vrea/ să fi terminat cu tine deja!” – este pasajul de început al cărții Dumneavoastră Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie. Care au fost primii Dumneavoastră cititori? Cît de importantă era la început prezența mentală a cititorului ipotetic în scrisul Dumneavoastră și cum a evoluat ea de-a lungul timpului?
 
Simona Popescu: – Primii cititori? Am început să scriu în cunoștință de cauză pe la 17 ani. Împreună cu prietenii mei (și colegi de liceu), Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) și Caius (Dobrescu), am frecventat o vreme un cenaclu în Brașov, unde i-am cunoscut pe Sandu (Alexandru Mușina) și George (Gheorghe Crăciun). Întîlnirea (a noastră, a noastră cu ceilalți doi) avea să ne schimbe viața. Au devenit primii mei cititori, dar mai ales primii trei. Scriam, în fond, pentru ei. După cîțiva ani, primul cititor avea să fie Bogdan (Lefter), prietenul și apoi soțul meu. Dar nu doar primul cititor e important, ci și toți cei care te ajută să fii mai bun și să-ți dorești să fii mai bun, să mergi mai departe.
Cît despre cititorul ipotetic... Cînd am scris Exuvii, de pildă, nu am avut în minte nici un fel de cititor. În schimb, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie s-a scris (folosesc impersonalul!) pentru studenții mei, cu gîndul la ei și la prietenii mei, la poeții citați, ba chiar, în unele secvențe, cu gîndul chiar la neprieteni sau la kritikuși (ăștia sînt un fel de critici literari bornați, care se află adesea din eroare în poziția de a judeca; ei trebuie provocați). I-am cam – pe ultimii – iritat: punct ochit, punct lovit! Lucrările... cer un altfel de cititor decît Exuvii. Desigur, ideal este cel care rezonează cu amîndouă, adică nu doar cu niște cărți (atît de diferite), ci și cu autorul (autoarea), care e mai mult decît suma cărților sale. Nu degeaba mi-am dat doctoratul cu o pledoarie pentru autor: Autorul, un personaj. Cînd scriu despre alții, o fac ca și cum ar putea să mă citească (unii nici nu mai sînt în viață!). Am și cîteva texte pentru copii (de toate vîrstele, pînă la 100!). Am descoperit cu surprindere că e interesant – o provocare, cum se zice. Și greu. Dar mă sprijin pe copilul care am fost și despre care îmi amintesc multe. Îmi plac interviurile, ca literatură! Cel care-ți pune întrebări e un cititor special. Se presupune că știe deja ceva despre tine. Unii știu chiar multe. Mai am și unele (doar unele) mesaje e-mail, scrise cu mare grijă pentru că sînt adresate cuiva anume. Ca să dau un singur exemplu, ar fi un dialog în versuri cu Șerban Foarță, care a ținut cîteva luni. A fost unic, entuziasmant. Scriam unul pentru celălalt. Literatură încrucișată (îmbrățișată)!
Cititorul ideal e unul care face legături între tot ce ai scris. Ele există! Poate să-ți semene (dar nu e absolut necesar). Ar fi frumos să-i placă liniștea (aia care te face să te aduni, în Exuvii) și să pună, uneori, muzica tare, la boxe (ca-n Lucrări...). Și mai bine vorbim despre recititor, cu trimitere la Nabokov, pentru care nu există decît relectura – prin ea textul (altfel înfășurat-desfășurat pagină după pagină) se face tablou: fără centru, în care lucrurile se regăsesc în același plan. Lectură non-liniară, complexă. În felul ăsta, textul devine... hypertext.
 
V. G.: – În ce măsură simțiți că identitatea literară v-a fost marcată de faptul că ați făcut parte din Grupul de la Brașov și ați debutat, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, în volumul colectiv Pauză de respirație? Cît de fertilă considerați că poate fi pentru tinerii de astăzi ideea de formare și de acțiune poetică în grup?
 
S. P.: – Nu știu cum stau lucrurile în general. Depinde de grup. Ai nevoie, în tinerețe, de încredere, de entuziasm, de curaj, pe care ți le dau în primul rînd cei de vîrsta ta. Ai nevoie și mai tîrziu. Toată viața! Dar nu e cum visezi. Așa că mergi înainte singur, cu amintirea aia a energiei colective, din care continui să te hrănești ca și cum ar fi un perpetuu prezent. Nu e undeva în trecut. E pentru totdeauna. Există un grup la care privesc cu admirație: Școala de la Tîrgoviște. Băieții ăia de 17 ani de la Liceul „Ienăchiță Văcărescu” au schimbat literatura! Au schimbat-o și rămînînd împreună. Altfel, există și forme de gregarism care te dau la fund, te fac mic, nimic. Nu și dacă ești puternic, dacă ai un adevăr personal.
 
V. G.: – Fără a neglija remarcabilul eșantion lunedist din Cinci, anul 1982 se asociază cu apariția a două volume colective resimțite de la bun început drept borne poetice ale momentului – Aer cu diamante și Vînt potrivit pînă la tare. Pe axa acestor titluri „consubstanțiale” (cu același element natural în centru, dar în ipostaze esențial diferite), Pauză de respirație se situează – chiar de la prima vedere și într-un mod nedezmințit în urma lecturii – mai aproape de Vînt potrivit pînă la tare. Cît de tare simțiți astăzi că este Vîntul... poeților din și de pe lîngă Aktionsgruppe Banat?
 
S. P.: – Pentru mine și prietenii mei era important volumul Cinci (mai important decît Aer cu diamante), cu Mușina, cu Romulus Bucur, ca să dau doar numele celor pe care îi simțeam pe „direcția noastră”. Poeții de limbă germană din Vînt potrivit pînă la tare ne erau și mai apropiați, pentru că noi credeam, ca ei, în puterea denotației (conotative), aveam alergie la metaforismul șaizeciștilor, prelungit pînă în anii ’80, chiar și la unii dintre optzeciști. Cum alergie aveam și la lirismul edulcorat. Erau niște vremuri în care, ziceam noi, lucrurile trebuie spuse răspicat și în poezie. Măcar în poezie! Și lirismul adevărat, pentru noi, se afla nu în stilul larmoaiant-metaforic, ci în adevăr, în puterea simplei afirmații, constatări, în tranșanța celui care are ceva de spus – clar („Klartext”, cum ziceau poeții germani). Cu vremea și cu vremurile în schimbare, „tabloul” a devenit tot mai... imbricat. Aici îmi vine să vorbesc despre ce scriu eu de cîțiva ani încoace sau chiar în prezent. Dar rămîne pe altă dată, că e o poveste mai lungă.
 
V. G.: – Ați mărturisit de mai multe ori că v-ar fi plăcut să scrieți o carte care să conțină prezentarea mai multor cărți imaginare, așa cum este Bibliografia generală de Mircea Horia Simionescu. V-aș ruga să ne oferiți și exemplul contrar al unui autor la care țineți în mod deosebit, deși, structural, îl simțiți mult diferit și nu v-a marcat vizibil scrisul.
S. P.: – Aș scrie o carte despre chiar ideile mele pentru cărți posibile, o grămadă! Nu am cum să mă ocup într-o singură viață! Abia cîteva...
Un autor care pare să fie, structural, diferit și care, aparent, nu m-a marcat, dacă vorbim doar de, cum ar zice el, „suprafața expresivă”, este chiar... Gellu Naum, despre care am scris atît de mult – despre el și, în oglindă, despre mine. Dincolo de deosebirile de expresie poetică, îmi este însă cel mai apropiat ca fel de a înțelege lucrurile pe adîncime (înălțime?!). Gîndesc la fel jocul timp-spațiu, mă atrage suprarealitatea (aia din realitate), cu frumusețea și misterul ei ascuns în concret, în fapte de zi cu zi, mă preocupă visul, ca parte importantă din viața mea (cam o treime). Din toate aceste motive am simțit/ simt/ voi simți nevoia să mă tot întorc la Naum. El m-a schimbat pe mine, nu literatura mea! Dar literatura mea pornește de la mine! Uite, aparent Foarță și Dimov par din altă zonă decît a mea, dar eu îi simt ca foarte apropiați. Experimentalism pînă la capăt și metafizicul legat de concret, amețitor. Mircea Horia Simionescu este un autor pentru care am o admirație uriașă, dar pentru Radu Petrescu am... evlavie (cu un cuvînt din Mateiu Caragiale, alt afin). O listă cu nume de poeți de peste tot și din toate timpurile, în Lucrări în verde. Poate să scriu cîndva o carte și despre prozatori... Vorbesc de oameni care au regîndit literatura, avînd și conștiința istoriei ei. O specie mai rară în zilele noastre. Se adună cărți, mai puțin autori.
Întrebarea era alta. Și mi-e greu să răspund. Îmi plac autori foarte diferiți. O grămadă! Deși, pe de altă parte, spun că nu mă interesează decît cei cu care am legături – mai mult sau mai puțin de structură. Ce de legături, totuși! Uneori, mă apropie de cineva niște ramificații din nu știu ce pagini, alteori o filozofie care se ascunde în spatele conținutului manifest (ca la Urmuz) sau varii afinități: interes pentru biologie, pentru limbaj, pentru un fel de literatură sau altul, pentru muzică, pentru experiment, pentru arcanele descrierii ca narațiune, pentru narațiunea încrucișată, pentru poezia invizibilă din proză, pentru narativitate din poezie etc., etc. Ca să dau, totuși, un exemplu strict legat de întrebare: nu prea am aplecare (cum se zice) pentru realiștii de tip Balzac (și totuși, Vărul Pons sau Traité de la vie élégante!). Nu mă dau în vînt după Hugo, dar ce putere de creație pe spații largi! Și îmi plac amîndoi așa cum apar în cartea lui Théophile Gautier, Istoria romantismului (o minunăție de carte, îți rupe inima!). De la noi, un exemplu ar putea fi Nichita Stănescu, pe care am învățat să-l prețuiesc tîrziu, după ce au dispărut epigonii care-l parazitau. Un inovator de limbaj. Nu e puțin lucru. Uite și-un prozator: Sadoveanu, autor foarte complex (de fapt, era suficient să publice doar cîteva cărți din prea multele lui volume pe care nu le-aș mai citi nici să mă pici cu ceară!). Acum cîțiva ani am scris, cu ocazia unei întîlniri publice, o poezie despre o scriitoare care-mi este opusul (din toate punctele de vedere, îmi vine să spun): Angela Marinescu.
 
V. G.: – Volumul Clava. Critificțiune cu Gellu Naum pare, între altele, să anticipeze titlul sub care ați publicat teza Dumneavoastră de doctorat – Autorul, un personaj. Aceasta e perspectiva din care puneți în valoare figura celui pe care îl numiți „singurul reprezentant autentic al suprarealismului la noi”. Este modelul critificțiunii o consecință firească a prezenței „mediumnice” a lui Gellu Naum și a legăturii pe care ați reușit să o stabiliți? Și în ce măsură formula acestui „text de frontieră” funcționează ca un refuz împotriva discursului critic rigid, sau, cu vorbele autorului Zenobiei, ca un NU spus „teoriei care strică omenia”?
S. P.: – Într-un fel, toate cărțile mele sînt „text de frontieră”. Da, un autor este personajul propriilor scrieri. Singurul care mă interesează cu adevărat (fie că citesc poezie, proză, eseu, chiar critică literară). Despre Gellu Naum am făcut o lucrare de licență la sfîrșitul studiilor universitare. Firesc – și mai simplu pentru mine – ar fi fost să fac o teză de doctorat pornind de la ceea ce deja investisem ca lectură și interpretare în cele peste 100 de pagini (era o licență neobișnuit de mare). Cunoscîndu-l apoi pe Gellu Naum, începînd eu să am de-a face cu suprarealitatea, mi-am dat seama că discursul critic clasic, eventual academic, distruge toată frumusețea, tot misterul și chiar pe Gellu Naum. Critificțiunea – un termen încă destul de confuz – pune în centru autorul și ca ficțiune intelectuală, sentimentală a altui autor. Și cere un tip special de scriitură care trage spre literatură. Nu e cazul să explic conceptul acum. Eu înțeleg altfel decît un critic apropierea de un autor. Mi s-a întîmplat scriind despre Mircea Ivănescu (dar nu numai) să încep ca un critic și să termin ca un poet! Sper că se vede discursul alternativ chiar și în teza mea de doctorat – pe care aș fi vrut-o transformată într-o altfel de carte (vezi anexele, peste 60 de pagini, care cuprind începutul cărții viitoare și mai multe specii de notițe pe care le numesc cu un cuvînt al lui Michel Foucault: hypomnemata). Visam/ visez la HYPERTEXT! (și în critica literară, de ce nu?, de ce-ar merge ea doar pe direcția discursului liniar?). Am scris/ aș scrie/ voi scrie cu trimiteri la subsol, pe laterale (și cîndva, dacă s-ar putea, cu proiecții în planuri virtuale – dar în textele mele există deja trimiteri la varii link-uri de pe Net, am făcut joncțiunea cu Net-ul, mai ales pe partea lui de vizual și sonor). În laptop mai am zeci de pagini legate de teză, cu fragmente care trimit nu doar la alți scriitori, ci și la țesătura pe care o construiesc cu migală și răbdare. Se va vedea mai mult cînd mă voi hotărî să mai scot cîte ceva din multele fișiere cu de toate.
Legat de teoria care strică omenia, aici nu sînt de acord cu Gellu Naum. Sigur, el era ironic și se referea la teorie ca mod de a te îndepărta de zona poetică. Dar eu am avut încă din studenție o mare slăbiciune pentru teoria literaturii (și nu numai). Am găsit de-atunci în paginile unor autori ca Starobinski, George Poulet, Jean-Pierre Richard (mai ales el!), Bachelard zone de poezie emoționantă – și pentru creier (că și el e om, nu doar inima!). Hugo Friedrich, de pildă, e doar teoretician, nu și poet (cum sînt cei enumerați mai sus), dar el are o înțelegere a lucrurilor, a ansamblurilor care e și ea emoționantă. Inteligența e emoționantă!
 
V. G.: – Pe lîngă numele mari ale literaturii române, despre care ați scris, cu care vă simțiți înrudită în spirit – Gellu Naum, Mircea Horia Simionescu, Livius Ciocârlie ș.a. – , v-ați referit mereu cu admirație și pasiune chiar la polonezul Witold Gombrowicz, la jurnalul său și la romane. Ce vă fascinează la acest model cultural? Privind la peisajul intelectual românesc, la societatea noastră (sau la o anumită parte a ei) bolnavă de mitomanie, împotmolită în prejudecăți și anacronisme, nu simțiți nevoia formulării unui apel: „Înapoi, la Gombrowicz!”?
 
S. P.: – Gombrowicz a fost reazemul meu în tinerețe. În vremurile alea amestecate, te învăța să fii puternic, să nu te lași umilit, redus, servil, să nu te lași confiscat, să ai puterea să riști, să fii îndărătnic chiar, în contra curentului, a consensului, să spui nu, să refuzi compromisul, să spui ce gîndești cu nonșalanță, te învăța curajul gîndirii, libertatea gîndirii, îți amintea mereu de puterea tinereții, a chiar imaturității (are el o teorie despre asta...). Ar fi o bună călăuză și pentru un tînăr de azi. Vremurile s-au schimbat, dar năravurile ba! Căutînd în Internet fotografii cu el, că mi s-a făcut dor, am dat de un interviu pe Youtube care m-a distrat total. Își dă cu părerea despre unii scriitori, pe care-i face, din două mișcări, praf. Dar cel mai apropiat, de vreo 15 ani încoace, ca să nu rămînem în trecutul îndepărtat, îmi este Gilles
Deleuze. Acum cîțiva ani am descoperit Sferele lui Sloterdijk. Un model de densitate textuală, de densitate a gîndirii. Asiști la arta de a pune în relație tot ce e interesant în varii domenii ale cunoașterii. Mi-ar plăcea să fie tradus la noi și Michel Serres. Pot da multe alte nume.
 
V. G.: – Romanul Exuvii se află la a șaptea ediție, a fost tradus în poloneză, în maghiară, în franceză și a intrat în canonul didactic din România și din Republica Moldova. Cum ați descrie relația Dumneavoastră cu această carte?
 
S. P.: – Am păstrat pînă azi ideea identității-matrioșka la care țin foarte mult, pe ea-mi bazez viața de zi cu zi. Așa-mi este stilul din eseuri și chiar din poezie: lucrătura pe straturi – verticale și orizontale, bazat pe efectul de ecou bine controlat. Cine vrea să mă cunoască cît de cît, mă găsește acolo, în Exuvii. Dar trebuie să caute și în altă parte! Măcar în Lucrări în verde. Carte pe aceeași frecvență din Juventus. Și cine vrea să mă cunoască așa cum sînt eu din vis, merge la Noapte sau zi. Eseurile (pe care le voi strînge în viitor în volume) vor aduna toate firele! Mai e și „critificțiunea” (o confesiune mascată)... Dar... prea mult trecut! Mai bine aș vorbi despre cărțile viitoare! Hypertext, zic iar. Ele sînt în laptop.
 
V. G.: – M-am bucurat să aflu că sînteți și o atentă cunoscătoare a literaturii de azi din Republica Moldova. Care vi se par liniile de forță ale acesteia și cum îi vedeți locul în literatura română contemporană?
 
S. P.: – Nici pomeneală să știu destule despre literatura din Republica Moldova. Am citit mulți autori, unii îmi sînt și prieteni. Nu dau nume ca să nu uit pe cineva. Îi prețuiesc foarte tare ca scriitori, dar și ca oameni (scriitori mai găsești, dar oameni mai rar). Îi știu și pe cei mai tineri, pentru că am fost invitată în Orhei, de prietenul meu Dumitru Crudu, să particip la niște tabere de scriere creatoare. A fost o experiență extraordinară, emoționantă. Viitor de aur țara noastră (voastră?) are!, vorba poetului. Am însă și scăpări. Uite, n-am citit nimic de Eugen Cioclea, care vă place vouă așa mult! Pe de altă parte, pentru mine, scriitorii români, că sînt din Republica Moldova sau din România, fac literatură română! Punct.
 
V. G.: – Care considerați că sînt cele mai convingătoare direcții în poezia de astăzi?
 
S. P.: – Nu cred că mai există direcții. Dar asta e bine. Pentru că discutăm în termeni de individualități. Sigur, văd că unii se duc spre Naum, dar adesea produc doar ceva tulbure, pentru că n-au nici o legătură cu suprarealismul. Cei mai mulți zic că se trag din Ivănescu, pe ideea că poți spune orice în poezie. Ei iau doar suprafața, prozaismul, dar n-au cultura și profunzimea lui. Foarță le pare, probabil, prea ludic (deși el e un melancolic, de fapt). Puțini dedați. Trebuie și un rafinament care vine din cultura ca natură. Mai greu... Iar Dimov plutește pe deasupra în sfera lui de cristal incasabil în care se petrec atîtea. Nu admite epigonism, e prea specific. Poate doar Mureșan să umble pe-acolo, pe sus. Și, ignorîndu-l pe Dimov, sînt unii care-și duc existența poetică sub mantaua lui Mureșan. Pe lume, însă, sînt zeci de traiecte (nu le zic „direcții”). Caut, cînd citesc un poet, și o amprentă personală: un amestec de teme și stil, de gîndire, care devin un algoritm numai al lui. Mie-mi plac inventatorii, vorba lui Pound. Așadar: prozaism (lirismul e, oricum, inclus, freatic la cei subtili), experimentalism, suprarealism, postmodernism, cosmodernism (vorba unui prieten, Cristian Moraru) ar fi canavaua. Și fiecare nou poet își țese povestea de semne și de fapte în fel și chip. Mult loc sub soare! Eu spun doar: Uimește-mă!
 
V. G.: – Credeți că predarea sistematică a cursurilor de creative writing în Facultățile de Litere și, de ce nu, chiar în licee ar putea cataliza schimbări de proporții în literatura română din următoarele decenii?
 
S. P.: – Depinde. De-o vreme încoace pare că s-a pornit o campanie națională legată de scrierea creatoare. De la cursuri pentru copii mici sau mari, la cele de prin oraș sau chiar on-line ținute de unii scriitori pentru începători de tot felul, de la elevi și studenți la corporatiști. Cursurile astea te pot și deforma. Mai ales pe copiii învățați să scrie „creativ”, cînd ei sînt creativitatea în persoană!
Cît privește cursul de la Facultate și, în general, cele ținute de scriitori în Universități, la Cluj de Ruxandra Cesereanu, la Brașov de Romulus Bucur, ar fi nevoie de mai mult decît un semestru ca să se lege cum trebuie ceva, potrivit ar fi chiar un master, cursuri de lungă durată, cu mai mulți scriitori, la care să se adauge cele de teoria literaturii și de literatură comparată. Nu poți face minuni într-un semestru. De la un punct încolo, trebuie să-i cunoști pe oameni, să lucrezi cu fiecare în parte în funcție de personalitatea lor, de sensibilitatea lor, de afinitățile lor culturale. Cursurile astea contribuie, oricum, la ceea ce numim „gust literar”. Rafinează. Altfel citesc oamenii după ce încearcă să scrie. Dintre studenții pe care-i întîlnesc, păstrez legătura cu cîțiva. Unii dintre ei vor ajunge scriitori. Ceilalți abandonează, chiar dacă sînt foarte buni. Cine-și face din scris viață (scrisul e și sacrificiu, nu-ți aduce numai bucurii – uneori, dimpotrivă!) n-are încotro.
 
V. G.: – Cît de mult au reușit studenții Dumneavoastră – în special cei de la cursurile de creative writing – să vă influențeze raportul cu propriul scris și cu ideea de literatură în general?
 
S. P.: – În 25 de ani de cînd predau la Litere, mi-am făcut constatările mele. Uneori mi se pare că unora le lipsește entuziasmul pentru literatură, alteori că știu prea puțin pentru cineva care termină Literele, aproape nimic despre literatura de azi. E greu pentru un scriitor să vadă asta. Dacă nu vezi e mai bine, îți poți face iluzii. Dar nu generalizez, nu-i corect! Studenții sînt niște creaturi foarte inteligente și cred că, dacă elanul lor scade, de vină e Sistemul (de învățămînt, societatea, lumea în care trăim), de vină sîntem noi, profii (din liceu, apoi din facultate). Cînd m-am hotărît să scriu Lucrări în verde... chiar se acumulaseră multe, cum să le spun?, îndurerări. Deși veniseră la Litere, părea, pe unii în orice caz, să nu-i intereseze, de fapt, literatura, mai ales poezia. Ce se întîmpla cu ei? Cine era de vină? Le datorez cartea studenților mei din 2004. Cum ar veni, ei m-au influențat! Îmi erau dragi, nu credeau în poezie și am vrut să-i conving că merită să se mai gîndească (și citind). Erau foarte deștepți. Ne-am împrietenit de la o săptămînă la alta tot mai mult. Unii îmi sînt azi chiar prieteni buni. Înaintea lor, au fost elevii mei de la țară, din satul Iordăchianu, unde am fost profesoară între 1987-1990. Am aterizat după încheierea studiilor într-un sat de lîngă Ploiești, deși terminasem cu medie mare (orașele mari erau închise). Mi s-a părut un dezastru, o tragedie: asta avea să fie viața mea?! Dar a început să-mi placă de copii (mă rog, unii erau adolescenți de 16, 17 ani). Aveam ore de compunere, unde făceam un fel de... scriere creatoare. Doar că eu învățam de la ei, nu invers! Luam foile cu scrisul mărunt și le citeam în timpul navetei, în tren. Mă tot minunam: simplitate, puritate, emoție. Parcă eram din Salinger. Fragmente din textele lor se află inserate în Xilofonul și alte poeme, în Noapte sau zi. Sînt pagini atît de frumoase! Apoi au fost „rubicii”, studenții cu care am scris romanul Rubik, experiență extrem de importantă în viața mea. Asta se întîmpla cîndva între 2005 și 2008. M-au rebranșat la tinerețe. M-au acceptat ca pe una de-a lor, m-au făcut să mă simt în apele mele, mă întorceam în liceu, în studenție, cînd prieteni îmi erau Andrei, Marius și Caius.
Altfel, aștept în fiecare an să mai dau de un grup de oameni tineri care să mă entuziasmeze prin ideile lor, prin cultura lor de toate felurile, prin personalitatea lor, prin ceea ce fac. Acum, la a treia promoție de la Litere de cursanți la scriere creatoare (seria a doua, fiindcă am mai avut niște tentative prin anii 2000), m-am hotărît să-i pun în legătură, ca pe rubici altădată, cu studenții de la Arte, să facă împreună video-poeme. Mi se pare că la noi nu se mișcă nimic în zona asta de experiment. Și mai am un avantaj la cursurile cu ei: uneori scriu! Scriu cot la cot cu voi, cum bine ai văzut. Dau cîte-o temă, un exercițiu, cîteodată din temele mele, să văd cum vă descurcați, ce soluții găsiți.
 
V. G.: – Doamnă Simona Popescu, ne-ați îndemnat, la cursurile de creative writing, să citim autori mai puțin frecventați și să explorăm atent și cît mai mult în materie de muzică și de film – sînt germeni necesari spiritului creator. V-aș ruga, pentru final, să ne împărtășiți cîteva descoperiri recente ale Dumneavoastră în aceste zone.
 
S. P.: – E bine să-i cauți „pe-ai tăi” prin lumea largă. Uneori ei sînt și foarte aproape, dar nu-i vezi. Îi vezi prea tîrziu – pentru tine, pentru ei!
Muzica, filmul, teatrul experimental, dansul contemporan chiar, sînt așa de importante pentru un scriitor! Se creează o interconexiune, îți dau viață (și pentru literatură). Descopăr zilnic cîte ceva prin oraș sau prin oceanul fără de sfîrșit al Internetului. Informație sub toate formele, de multe ori emoționantă. Licăriri. Muzici, soundtrack-uri, interviuri, scurtmetraje, bucăți din filme, site-uri de poezie, formidabile teze de doctorat la liber, cărți pe care poți să le descarci liniștit, focuri bengale ale minții, gîndirea exteriorului în fel și chip. Carusel. Roller-coaster. Dar cu opriri din acelea în mintea ta cum vezi prin filme (Matrix) sau la teatru (la Afrim).
Să zicem că lucrurile merg așa (luăm ziua de azi):
Asculți Radiohead, Present Tense. 8640065 de vizualizări. 4000 de comentarii. „Please, save the world. Thom is inside”, citești și zîmbești. Mă duc să văd ce mai face băiatul care știe să aleagă cărți (The Bookchemist). Hipnoticul It’s Ok, You’re Ok (Bonjr) o ia de la capăt. Sam a scris acum 2 luni la comments: „i’m scared of living”. Te gîndești la Sam, care poate fi oricine. Ludovico Einaudi, Una Mattina, trage după el pe Quantic, Time Is The Enemy, sau ceva din The Cinematic Orchestra. Acum trei săptămîni am fost la teatru, la Alice, în regia lui Bocsardi Laszlo. Ăsta-i teatrul care-mi place! Efecte vizuale, light design, sound design, videomapping, muzica formației sZempöll Offchestra. Ce muzică! Într-un colț al ecranului, din altă lume se precipită știri despre Europa, MCV; luptele din PSD. Where is my mind (Pixies) cu scene din Trainspotting. Vivaldi, care mă enerva în liceu cu anotimpurile lui, acum cu La Follia, Samuel Barber, Agnus Dei. Îmi amintește de Tarkovski, trec – iar! – prin muzica filmelor lui, apoi revăd două interviuri, unul în care răspunde din copac. „Ce vrei să le transmiți tinerilor?”, e întrebat. „Să învețe să prețuiască singurătatea”. Și așa mai departe...
Lumea e un theremin (sunete, imagini, senzații, idei, cîte și mai cîte, care nu se văd, dar din care-mi fac „muzica” de zi cu zi). Let me play it!
 
Noiembrie 2018, București