Categorii

Parteneri

Inorogul, la „Porțile Orașului” Chișinău (Bogdan Crețu, Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Ediția a II-a, Chișinău)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Inorogul, la „Porțile Orașului” Chișinău (Bogdan Crețu, Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Ediția a II-a, Chișinău)

Am privit această carte cu ochi de istoric, nu prea ager, în negura criticii literare, a filozofiei antice și a simbolicii biblice.
Istoricii sunt obișnuiți să opereze cu documente, fapte și date concrete și au suspiciuni față de istoricii mentalităților sau față de cei care se bazează pe istoria orală, bănuindu-i că își rezumă propriile impresii, plasându-le ca adevăruri. Mă refer la noi, istoricii români, care am început a face semiotică fără a încheia cel puțin editarea critică a surselor medievale, moderne și contemporane, pe care să ne bazăm. Nu este, evident, cazul istoricilor francezi, germani sau englezi, care nu mai au ce face în istoria pozitivistă și critică. Noi însă am sărit niște etape – la fel ca Mongolia, de la feudalism la socialism, fără a cunoaște capitalismul – și ne-am apucat a crea noi forme fără fond, ca și în cele două secole precedente, pentru a ne „sincroniza cu Occidentul”.
Trebuie, totuși, să fac trei observații pe marginea celor spuse:
1) Occidentul, în cea mai mare parte, este interesat de cercetările noastre ca de vara ce-a trecut;
2) Slavă Domnului că ne „sincronizăm” cu Occidentul, și nu cu Orientul contemporan!;
3) În aceste eforturi, din fericire, unii dintre noi (și nu mă refer la noi, cei de la Chișinău, ca să nu se supere nimeni) reușim să mișcăm cunoașterea.
Nu știu dacă istoricii literaturii și criticii literari și-au făcut toate temele de început, dar se pare că și ei au și reușite, și eșecuri.
Dacă stau să mă gândesc bine, în lumina cărții lui Bogdan Crețu, oare dacă Dimitrie Cantemir n-ar fi avut încredere în propriile puteri și s-ar fi apucat să aștepte până istoria, literatura și cercetarea din țara sa vor ajunge la nivelul minții lui de vârf, ar mai fi produs acele opere pe urma cărora descendenții scriu și scriu, și scriu, și am impresia că vor mai scrie mult și bine? Bine că nu s-a lăsat pe tânjală, bine că a cutezat să facă ceea ce a crezut de cuviință că trebuie să facă, căci inorogul învins tot inorog rămâne! Și ceea ce e și mai bine este faptul că opera lui scrisă s-a păstrat în bună parte nu datorită nouă, ci tocmai vitregiilor ce s-au abătut pe capul principelui fugar. Chiar și șlagărele lui otomane se mai interpretează de colectivele muzicale turcești de azi! Un noroc rar pentru românii din vremea lui Cantemir.
Cartea lui Bogdan Crețu mi-a fost foarte aproape de suflet pentru că Domnia sa, chiar dacă nu este istoric, ci critic literar, în materie de simboluri cel puțin se regăsește în tagma admiratorilor lui Michel Pastoureau, cel care, prin metoda lui de abordare a surselor și de popularizare a rezultatelor studiului, a deschis numeroase perspective pentru mulți cercetători mai puțin inițiați și talentați. Într-una dintre cele mai importante lucrări teoretice ale sale, O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental (2004; traducere în limba română de Em. Galaicu-Păun, Chișinău: Cartier, 2004), heraldistul francez scria: „(...) în simbolica medievală, ca și în oricare alt sistem de valori sau de corespondențe, (...) nimic nu funcționează în afara contextului. Un animal, o plantă, un număr, o culoare nu-și capătă întregul sens decât atunci când sunt asociate sau contrapuse altor numeroase animale, plante, numere, culori. Istoricul trebuie să evite deci orice generalizare abuzivă, orice căutare a unei semnificații transdocumentare. Din contra, trebuie să se străduiască mereu să plece de la documentul pe care tocmai îl cercetează și să caute mai întâi în acesta sistemele și modalitățile de semnificare ale diferitelor elemente simbolice pe care le găsește aici. Abia într-o a doua etapă urmează să facă anumite comparații cu alte documente de aceeași natură, apoi cu alte tărâmuri ale cercetării, în scopul de a apropia textele de imagini, imaginile de locuri și locurile de ritualuri, pentru a înțelege aportul acestora. În fine, într-un ultim stadiu de analiză, poate convoca o simbolică mai generală, cea cu privire la care autorii Evului Mediu sunt adeseori prea expliciți, dar care deschide uneori piste false, dat fiind că aceste piste se situează în afara contextului documentar. (...)” (p. 21-22)
Când au început a se traduce și la noi cărțile lui Michel Pastoureau, mă întrebam în sinea mea sau, după caz, în public, oare cine și când va întreprinde niște cercetări similare și pentru noi, românii, ca să putem să facem o comparație? Întrebarea era cât pe ce să mă omoare atunci când s-a tradus Ursul. Istoria unui rege decăzut (ediția franceză 2007; traducere în limba română de Em. Galaicu-Păun, Chișinău: Cartier, 2007), căci acest animal a lăsat urme importante și în mentalul românesc. Și iată că, după cum se spune în furculision, tiptilman-tiptilman, cercetătorii români au început a produce studii pertinente din punct de vedere sursologic și teoretic în problema simbolicii medievale românești, care, din fericire, spre deosebire de cea occidentală, ce se bănuiește că durează și în epoca modernă, la noi, românii, se întinde bine-mersi până hăt în epoca contemporană, abia generațiile născute la cumpăna secolelor XX-XXI pierzând legătura ombilicală cu această simbolică.
Și cartea lui Bogdan Crețu se înscrie printre lucrările remarcabile ce fac lumină în acest domeniu. Este o bucurie să-l citești și să descoperi lumea simbolică a neîntrecutului Dimitrie Cantemir, oscilând între simboluri antice, religioase, laice occidentale și orientale și înzestrându-și personajele emblematice cu simboluri proprii, care îi vor supraviețui și se vor impune ca, de exemplu, iubita noastră struțocămilă, mai vie decât „eternele idei leniniste”.
Nu-mi rămâne decât să-l felicit pe autor și întreaga Editură Cartier și să-mi exprim speranța că, datorită acestei cărți, vom avea în curând un spectacol la Teatrul Naţional „Eugène Ionesco”, dar și un serial de desene animate pentru copii în loc de „Маша и медведь”. Căci, așa cum remarca și Cantemir, adesea „mare scârșnetul roatelor astupă voroava cărăușilor”.
În amintirea evenimentului lansării de azi, am hotărât „să-l premiez” pe autor cu o carte dintr-un domeniu simbolic apropiat (Silviu Andrieș-Tabac, Stemele și drapelele raioanelor Republicii Moldova, Chișinău: Muzeul Național de Istorie a Moldovei, 2018), pe care am scris următoarea dedicație:
Domnului profesor Bogdan Crețu, apariu ot Eș,
în amintirea musafiriei Inorogului la „Porțile Orașului” cu tot felul de gadine, jigănii și bestii, cu o brehnace și un buăr în stemă și cu o lupoaică amurțită în bronz – toate cititoare – această carte în care unele lighioane au fost ridicate în scut. Omagiile autorului.
Chișinău, 8 octombrie 2021, Epoca Liliacului demonic
_______
Bogdan Crețu, Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Ediția a II-a, Chișinău, Editura Cartier, 2021