Luna august, așa cum știm, e o perioadă sensibilă din punct de vedere politic, cultural și identitar în Moldova de la est de Prut. Aglomerează date cu semnificație diferită, contradictorie, pentru istoria modernă a acestui ținut: 23 august – semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), care a condus la anexarea Basarabiei; 24 august – re-ocuparea acestui teritoriu de URSS (1944), ocupație pe care votanții stângii filoruse o numesc „eliberare”; 27 august (1991) – proclamarea independenței Republicii Moldova față de imperiul sovietic; 31 august (1989) – decretarea limbii române ca limbă de stat și adoptarea grafiei latine.
Fiecare dintre aceste momente istorice plasează realitățile basarabene de azi sub o lupă măritoare, le dezvăluie esența, smulge fardul ipocriziei și al propagandei oficioase. În 2020, acestor „revelatoare ale adevărului” li s-a mai adăugat o grilă: dezastrul din sănătate eclipsând tot ce era jubilație, bilanț statalist în Moldova – pandemia este asociată sărăciei, derutei, lipsei de siguranță. Se vede foarte clar că, în 29 de ani, statul moldovean nu s-a învățat să gestioneze o criza sanitară, n-a investit în medicină – ba chiar și-a bătut joc de acest domeniu! S-a trezit că n-are potențial, nu are suficienți specialiști, nu are dotare tehnică și nu poate oferi garanții nici producătorilor autohtoni pe durata crizei economice, care a afectat sute de mii de oameni. Cum să mai sărbătorești în aceste condiții?...
Îmbolnăvirile de Covid-19 se mențin la cote înalte: câte 500, 600 de noi infectați în fiecare zi și alți oameni care au pierdut lupta pentru viață. Putem opri această statistică sumbră? Incapacitatea autorităților de a face față crizei sanitare se combină cu inconștiența cetățenilor care nu respectă cele mai elementare măsuri de protecție: purtatul măștii în spațiile închise, evitarea aglomerărilor, dezinfectarea mâinilor...
Ar trebui să reflectăm la ce face din noi o maladie care a cuprins întreg globul, dacă ne schimbă gândirea, valorile, habitudinile („nimic nu va mai fi ca înainte”, au spus unii, poate prea grăbit, căci au mai fost dezastre naturale, inclusiv epidemii, dar natura umană a rămas aceeași). Coronavirusul ne va schimba oare și opțiunile electorale? Vom avea în 2020 alegeri prezidențiale, importante pentru traiectul de mai departe al acestui teritoriu. Ce cred moldovenii despre ei înșiși, ce vor, pe cine mizează la viitoarele alegeri?
Un sondaj al Asociației Sociologilor și Demografilor dat publicității pe 25 august, în preajma Zilei Independenței, ne arată că cei mai mulți dintre cetățenii chestionați se declară profund nemulțumiți de nivelul lor de trai. Sunt săraci, veniturile pe care le au abia le ajung să-și acopere necesitățile cotidiene. Moldovenii (70%) spun că „țara” se mișcă într-o direcție greșită, cu toate acestea, potrivit sondajului, Igor Dodon continuă să conducă (după 4 ani de mandat!) în preferințele electoratului cu 32,4%. Pe locul doi e Maia Sandu, cu 20,1%. Ceilalți potențiali candidați la prezidențiale, de stânga sau de dreapta, se plasează la o distanță mare de primii doi.
Moldovenii nu au valori stabile, nu par să se ghideze de niște convingeri ferme, de vreme ce, așa cum afirmă autorii sondajului, opțiunile lor politice se pot modifica pe parcursul campaniei electorale. Ne întrebăm (și poate ne vor răspunde filozofii, istoricii, antropologii, psihanaliștii…) ce fel de oameni sunt aceștia care, când au de ales (și nu de ieri-de alaltăieri!) între două alternative de destin: Rusia autoritară și revizionistă versus Occidentul democratic și prosper, au ezitări, își pot schimba opțiunea chiar și în săptămâna dinaintea scrutinului?
Sau, iată, o altă întrebare: așa-zisele elite politice, crescute în cei 29 de ani de independență, au vreo vină pentru extrema confuzie, maleabilitate și vulnerabilitate ale moldovenilor? Răspunsul e la suprafață: da, au o vină imensă. În Moldova, de dragul puterii și averii, s-a făcut mereu trafic cu valorile fundamentale: limba, istoria, drepturile omului, libertatea de exprimare, conștiința națională. A fost călcat în picioare bunul-simț, au fost terfelite „cele zece porunci” biblice.
Despre duplicitatea structurală a celor care conduc Republica Moldova ne vorbesc nu doar scriitorii sau savanții-filologi, ci și lumea diplomatică de la Chișinău. Starea limbii române, pe care o celebrăm pe 31 august, e dovada cea mai clară în acest sens. Dodon și socialiștii continuă să saboteze limba română. Ca urmași ai nomenclaturii sovietice și ai comuniștilor lui Voronin, promovează teoria stalinistă a două limbi diferite, română și „moldovenească”, ajutați de oportunismul PD-ului, formațiune care, deși putea aduna suficiente sufragii în parlamentul precedent, a refuzat să voteze corectarea Articolului 13 din Constituție și îi tot dă înainte cu „limba de stat”, „limba noastră”, „limba maternă” etc. Destui dintre acești politicieni „centriști” recunosc că vorbesc limba română, dar nu o fac în fața oricui (la București declară una, la… Comrat alta), urmărind avantaje personale și câștiguri de partid, sezoniere.
Schizofrenia identitară în Republica Moldova e bazată mai puțin pe ideologii și mai mult pe corupție, degradare morală, pe dorință de parvenire.
Avem inamici declarați ai limbii române și ai integrării europene și avem oameni politici care au contribuit, prin tărăgănare, lașitate, duplicitate, la perpetuarea stării deplorabile a Republicii Moldova. Serafim Urechean, de pildă, fost primar de Chișinău și, cândva, șef al unui bloc electoral anticomunist, într-o emisiune televizată, pe timpul guvernării Plahotniuc, întrebat de moderator ce limbă vorbește, română sau „moldovenească”, a spus, zâmbind onctuos, că va răspunde la această întrebare după alegeri, când va ajunge parlamentar („atunci de ce să-l mai votăm?” ar trebui să fie reacția firească și indignată a alegătorilor. Din păcate, la noi se poate. Prea mulți moldoveni se regăsesc în această mentalitate șmecheră și păguboasă).
Un alt exemplu, mult mai recent, în aceeași ordine de idei – ospățul de la Butuceni, Orhei, al lui Dodon cu un grup de interpreți de muzică ușoară din Moldova. Pozele de la acest bairam cultural-politic, cu prezidentul în mijlocul artiștilor extaziați, au făcut vâlvă pe rețelele de socializare.
Fenomenul aservirii electorale a interpreților este unul banal la noi. Viața e grea, spun cântăreții, suntem flămânzi, trebuie să trăim din ceva. Dar mai „sătui” or fi scriitorii, artiștii plastici, oamenii de teatru, sculptorii, cioplitorii în lemn? Talentul nu e o scuză. Un artist trebuie să fie și un bun cetățean, să aibă o demnitate a prezenței sale publice. Vocația lirică nu-ți interzice să gândești. Nu poți sta la o masă – le-ar reproșa mulți concetățeni – cu cel care a amanetat Moldova intereselor rusești, cu cel care s-a grăbit să-l felicite cu ocazia victoriei în alegeri pe sângerosul Lukașenka. Imaginea dictatorului de la Minsk amenințându-și poporul cu kalașnikovul o fi pe placul interpreților moldoveni sau ei nu merg cu gândul atât de departe?
Amnezia, corupția, imoralitatea ne costă. Păstrând proporțiile, filmul represaliilor de la Minsk ne aduce aminte de o secvență de acum doi ani, din 26 august 2018, când polițiștii de la Chișinău, echipați precum caraliii lui Lukașenka, au tăbărât asupra grupului de protestatari ai Opoziției reunite în Mișcarea ACUM, rămași peste noapte în preajma statuii lui Ștefan cel Mare. I-au bruscat, i-au molestat. Au „curățat” terenul pentru ca exponenții regimului Plahotniuc – Dodon, Filip și Candu – să depună flori la soclul domnitorului. Așa am celebrat independența sub fosta guvernare: cu violențe, proteste, huiduieli. În PMAN, jucau hostropățul fanii hoțului Shor, iar poporul era ținut în spatele unor gratii păzite cu strășnicie de poliția lui Jizdan.
Nu vei fi respectat în lume, nu poți evolua spre modernitate și civilizație dacă nu deosebești binele de rău (cu nuanțele lor intermediare), dacă nu-ți asumi valorile fundamentale, dacă nu faci ordine în casa ta.