Categorii

Parteneri

Ideea-forță în Centenarul Marii Uniri pentru Basarabia

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ideea-forță în Centenarul Marii Uniri pentru Basarabia

Dialog Cristian Pătrășconiu – Vitalie Ciobanu
(fragmente)
 
Cristian Pătrășconiu: A fost sau n-a fost unirea Basarabiei cu România în 1918? Cum a fost? Întreb așa, fiindcă peste un moment istoric se depun, în timp, multe straturi – iar unele sunt de uitare...
 
Vitalie Ciobanu: Dacă n-ar fi fost Unirea cu România nu ai fi purtat acest dialog în limba română cu cineva din Basarabia, dragă Cristian. Cei 22 de ani de aflare a provinciei dintre Prut și Nistru în componența României au fost hotărâtori pentru menținerea identității românești a acestui teritoriu tranzacționat de mai multe ori de-a lungul istoriei. Fără această perioadă Basarabia ar fi pierdut legătura cu România, ar fi devenit un fel de „Transprutie”: sovieticii au eliminat elitele intelectuale prin asasinate și deportări în Siberia, au organizat foametea din 1946-1947 și colectivizarea forțată, iar după moartea lui Stalin s-au concentrat pe propagandă și educație comunistă. Memoria Regatului, noi, cei care nu l-am prins, am păstrat-o din poveștile părinților și ale bunicilor, din cărțile ascunse, ferite de ochiul vigilent al mancurtului din preajma ta și al iscoadei securiste. Faptul că după 1991 Basarabia și-a descoperit identitatea românească se datorează exclusiv perioadei interbelice. Identitatea românească a Basarabiei n-a putut fi distrusă, dar se află în suferință. 
 
C. P.: Cum a trecut în istorie unirea Basarabiei cu România? Care sunt, din unghiul tău de vedere, cele mai pregnante narațiuni istorice despre acel moment?
Vit. C.: Împrejurările în care s-a înfăptuit Unirea Basarabiei cu România sunt consemnate în diverse surse istoriografice, viața acestei provincii în interiorul Regatului transpare și în memoriile unor foști deputați din Sfatul Țării, în frunte cu Pan Halippa, adresate guvernului de la București, care cereau ameliorări și o administrație mai eficientă. Există însemnări ale ofițerilor români încartiruiți în Basarabia. Ceea ce surprindeau ei, la 1918 și mai târziu, era „bula de timp” în care trăiau românii de aici, vocabularul lor arhaizant, o limbă de dinaintea anexării de la 1812, și târguri rusificate. Explicabil. Moldova dintre Prut și Nistru nu a participat la episoadele aurorale ale formării conștiinței românești moderne: a absentat de la Unirea Principatelor, a ratat Războiul de Independență, nu a cunoscut prefacerile din perioada domniei lui Carol I… 
Dintre mărturiile literare asupra realităților provinciei i-aș cita pe Geo Bogza, cu Basarabia, Țară de Pământ, și pe Mihail Sadoveanu cu Drumuri basarabene – cărți în care cei doi scriitori și-au adunat notele de călătorie în acest ținut după Marea Unire. Urme basarabene întâlnim și în literatura română postbelică. De pildă, romanul Din calidor. O copilărie basarabeană de Paul Goma sau Cel mai iubit dintre pământeni, unde o avem pe basarabeanca Matilda – soția năbădăioasă a lui Victor Petrini. 
Tema Basarabiei, așa cum se știe, era un tabu în România comunistă și viceversa: România nu exista în discursul public din Moldova sovietică. Pot spune că noi, basarabenii, am fost expulzați din țara noastră, România, exact cum a fost expulzat Regele Mihai de comuniști. Românii nu au dorit restaurarea monarhiei după 1989, la fel cum basarabenii, mulți dintre ei, n-au acceptat Unirea după dispariția URSS din aceleași motive de educație defectuoasă și istorie falsificată. A respins-o și regimul Iliescu în 1991, când Unirea s-ar fi putut face și când, de asemenea, l-am fi putut readuce pe Majestatea Sa pe tron. Mi se pare semnificativ acest paralelism. Prin unirea cu Basarabia și restaurarea monarhiei am fi avut o altă forță, un alt chip, o altă demnitate în Europa. 
 
C.P.: Cum este această idee – a unirii – regulatoare/ordonatoare pentru spațiul public din Republica Moldova? Cum ordonează ea diferitele discursuri?
Vit. C.: În mod diferit. Aș face o comparație cu obiectivul integrării europene. Din 2009 încoace, de când avem la putere partide declarat proeuropene, opțiunea pro-Vest a intrat în picaj la noi, în schimb s-au înmulțit simpatizanții Estului. Explicația e simplă: Moldova a sărăcit, s-a afundat în corupție, defilând sub steaguri europene, fără ca Europa, bineînțeles, să aibă vreo vină pentru acest derapaj. Dodon și prorușii lui speculează problemele actuale pentru a promova alternativa rusă, modelul de „mână forte” al lui Putin, și conduc detașat în sondaje. Vom avea un an, 2018, cu alegeri parlamentare foarte dificile. Guvernării îi convine „sperietoarea Dodon”, pentru că poate mai ușor șantaja Occidentul: „mai lăsați-o cu rigorile, cu standardele voastre enervante, nu vedeți, suntem singurii voștri parteneri reali, singura alternativă la o invazie rusească în Moldova!” Dacă nu ar fi fost așa, Plahotniuc, patronul Partidului Democrat de la putere, nu l-ar fi ajutat pe prorusul Igor Dodon să câștige alegerile prezidențiale în 2016. Cu Maia Sandu – candidatul Opoziției proeuropene și antioligarhice – le-ar fi fost mult mai greu, pentru că aceasta le-ar fi cerut reforme reale, nu simulacre, le-ar fi cerut să respecte angajamentele asumate prin Acordul de Asociere cu UE.
Și cu ideea Unirii se întâmplă în ultimul timp un lucru ciudat. Regimul oligarhic de la Chișinău, care a capturat toate instituțiile statului, în special justiția, folosește unele asociații unioniste pentru a dezbina electoratul proeuropean, care ar vota partidele proeuropene și antioligarhice. N-aș fi crezut niciodată că vom ajunge în acest punct: să vedem valorile naționale, românești, târâte în mocirla politicianismului. Înainte tabloul era simplu: pe de o parte noi, dreapta liberală și proromână, de cealaltă parte ei – stânga filorusă, kaghebistă. Acum lucrurile s-au amestecat. Vezi adepți ai Unirii susținând regimul cleptocratic de la Chișinău care luptă cu imaginare „tancuri rusești” și vezi proruși care blamează „statul captiv Republica Moldova”. În aceste condiții, de manipulare grosieră și de asociere a Bucureștiului cu regimul de la Chișinău, urât de basarabeni, cum să apropiem idealul Unirii, mai ales că sărăcia și corupția îi alungă din Moldova pe cei mai buni, pe cei care ar vota pentru România și pentru Europa?... 
 
C.P.: E suficientă ideea unirii Republicii Moldova cu România ca mit
(re)fon­dator sau ea trebuie dublată / triplată ș.a.m.d. cu alte idei, puternice, purtătoare de viitor? 

Vit. C.: Discursul identitar, singur, nu mai poate convinge. Azi, cel mai bun agent al Unirii în Basarabia este DNA, de aceea urmărim cu multă emoție bătălia pentru independența justiției, care se poartă azi în România. În mod semnificativ, partidele declarate unioniste de la Chișinău n-au luat împreună nici 3% la alegerile prezidențiale și la fel de slab stau și în sondajele din 2017. Asta în timp ce în aceleași sondaje adepții Unirii urcă până la 25-30%. De ce nu sunt votate partidele unioniste? E o problemă de lideri, necredibili, compromiși, sau poate e și o problemă de viziune?... Din 1991 încoace am avut sloganuri și mult simbolism, dar prea puține fapte care să facă tangibil idealul Unirii. Trebuie să întoarcem ocheanul. Unirea trebuie să vină firesc, la capătul unui intens proces de reforme și ajustări, de legături economice, de interconectări energetice. Nu poți uni un stat membru al Uniunii Europene și al NATO cu un teritoriu capturat de mafie, scufundat în corupție și fărădelege. Cuvântul de ordine în Basarabia este europenizarea. Nu doar faptul că vorbim limba română ne dă dreptul să ne unim cu România. Vorbim limba română pentru că suntem europeni, pentru că aparținem civilizației occidentale. Aceasta este ideea-forță în Centenarul Marii Uniri pentru Basarabia.
 
România literară, nr. 1-2/2018