articol: 

La prima vedere, statutul istoriei în Republica Moldova este, în multe privințe, de invidiat. În timp ce, în România, prestigiul acestei discipline a scăzut continuu în ultimii ani (realiștii, printre care mă prenumăr, ar spune că, dimpotrivă, a ajuns la o cotă normală pentru timpurile pe care le trăim), în Republica Moldova el pare a fi supraviețuit aproape intact timpului scurs de la dispariția regimului sovietic. Comparația nu se oprește, desigur, aici. Lăsînd la o parte detaliile ce țin de mai sus amintitul prestigiu (cum ar fi, ca să nu dau decît un exemplu, poziția academică a disciplinei), mă gîndesc la sensibilitatea socială față de „materia” însăși a istoriei (trecutul) – din ce în ce mai scăzută în România, dar – din motive asupra cărora voi reveni imediat – incomparabil mai puternică în Republica Moldova. Precaritatea „culturii arhivelor” și nepăsarea cu care sînt distruse urmele materiale ale vremurilor „cari au fost” sînt, în România de astăzi, numai două dintre nefericitele expresii ale acestui dezinteres, care ar merita o discuție mult mai amplă decît o îngăduie prezentele rînduri (o voi face, poate, altă dată). Nu mai vorbesc de distanța mentală față de regimul comunist, care se mărește pe zi ce trece. Fenomenul începe să se vadă, ca să spun așa, cu ochiul liber.
În Basarabia, însă, lucrurile se prezintă diferit. Contrar a ceea ce se întîmplă la București și Iași, la Chișinău istoria – în dublul înțeles (cronologic și științific) al cuvîntului – continuă să ocupe prim-planul discursului public. Mai mult chiar, ea constituie un reper identitar important, a cărui însemnătate este întreținută de disputa (cu o miză politică evidentă) dintre adepții „românismului” și cei ai „statalității moldovenești”. Sigur că nimeni nu este atît de naiv încît să nu vadă că interesul pentru istoria națională (adică românească) în Republica Moldova și discuțiile vii pe care ea le prilejuiește nu decurg (neapărat) din empatia față de diferitele forme ale trecutului, cît dintr-o anumită conjunctură politică. Nu este însă cu totul deplasat să presupunem că cei care au trăit o mare parte a vieții lor sub un regim străin, de ocupație, precum românii basarabeni din generațiile mai vîrstnice, au pentru trecutul neamului o cu totul altă percepție decît cei din „cealaltă” Românie, care nu au avut aceeași experiență. În Republica Moldova, interesul pentru istoria națională nu este o vorbă goală. Numai așa – nu am nici o îndoială! – se explică patosul cu care este dezbătut aici tot ceea ce ține de această istorie. Tonul înflăcărat și pasiunea pe care istoricii români din Republica Moldova o pun în examinarea trecutului național pot apărea, privite de departe, ușor exagerate și ca dintr-un „alt timp”. Ele sînt, însă, pe deplin explicabile, dacă nu se uită că, în Basarabia, alături de limba română, istoria constituie principala expresie a identității colective a majorității locuitorilor acestui stat, ceea ce explică și militantismul cu care este practicată de toți cei care o slujesc aici.
Ultima carte a dlui Anatol Petrencu reprezintă un bun exemplu în acest sens. Aparținînd, alături de Ion Varta, Vitalie Văratec, Gheorghe Postică ș. a. m. d., generației „mediane” de istorici români din Republica Moldova, între mai vîrstnicii Alexandru Moșanu, Demir Dragnev, Ion Niculiță, Pavel Cocârlă și mai tinerii și foarte talentații Igor Cașu, Igor Șarov, Emil Dragnev, Virgil Pâslariuc, Ion Gumenâi și mulți alții, Anatol Petrencu s-a ilustrat, în ultimele două decade, ca unul dintre apărătorii cei mai ardenți ai istoriei naționale, împotriva pseudoteoriilor „statalității” și „limbii moldovenești”. Profesor de istorie contemporană la Universitatea de Stat a Republicii Moldova, președinte, timp de mai mulți ani, al Asociației Istoricilor din Republica Moldova, invitat cu regularitate în România la conferințe și colocvii și, de foarte mulți ani, un participant activ la simpozioanele internaționale și școlile de vară organizate de Fundația Academia Civică, Anatol Petrencu este, prin excelență, un spirit polemic, a cărui incisivitate se vădește nu numai în scris, ci, cum ne-o arată și volumul pe care îl comentez astăzi, prin diversele inițiative politice și instituționale ale autorului, menite să apere adevărul unui trecut, din care dl Anatol Petrencu și-a făcut – faptul este cum nu se poate mai evident – o cauză proprie.
Nu mi se pare întîmplător că sumarul cărții se deschide nu cu studii propriu-zise de istorie, cum ar fi fost, poate, de așteptat, ci cu mai multe texte ocazionale (cele mai multe fiind articole de presă), suscitate de atitudinea adoptată de guvernul Voronin față de statutul disciplinei istorice în scoală și universități. În esență, ceea ce autorul apără prin aceste „atitudini” (cum sună titlul primei secțiuni a capitolului I), care acoperă un interval de aproximativ un deceniu (2000-2009), este existența istoriei românilor și a istoriei universale ca obiecte autonome de studiu, împotriva plănuitei reforme a „istoriei integrate”, imaginată de guvernul comunist. Tot aici dl Anatol Petrencu pledează pentru integritatea memoriei trecutului românesc, care i se pare istoricului grav amenințată de tentativa regimului de a reconfigura calendarul simbolic al sărbătorilor și comemorărilor. Dar, mai sugestive decît orice fragment dintr-un text sau altul, mi se par înseși titlurile articolelor care alcătuiesc această primă secțiune a volumului. Iată cîteva exemple: „Ofensiva bolșevică asupra Istoriei”; „Falsificarea prin omitere”; „Nu vă lăsați ademeniți de arginții comuniștilor. Apel către istorici”; „Psihopolitica lui Stati” (un personaj care este „calul de bătaie” preferat al dlui Petrencu, et pour cause!). Nu mai insist. Toate evocă același spirit combativ, amintit la început.
Nici studiile (care aparțin tot primului capitol al cărții) sau „problemele istoriei universale”, ori „subiectele privind istorio­grafia națională și internațională” (cum se intitulează partea a II-a şi, respectiv, a III-a ale volumului) nu sînt, prin tonalitate, mai prejos decît articolele de ziar, textele de blog (!) sau intervențiile în cadrul diferitelor conferințe, simpozioane și şcoli de vară (reunite, acestea, în secțiunea a IV-a a volumului, sub titlul „Probleme de istorie în cadrul forurilor științifice”). Și aici – uneori și mai apăsat – se vede cît de profund implicat este autorul în chestiunile aparent anodine pe care le discută, fie că este vorba, ca să mă limitez numai la unul sau două exemple, de profilul unor personalități politice din timpul celui de-al doilea război mondial (prezentate în unele cărți recenzate de dl Anatol Petrencu) sau de acest eveniment, ca atare (a cărui analiză, prin prisma efectelor politice asupra României, constituie, direct sau indirect, subiectul mai multor texte din volum).
Pasiunea pe care istoricul o pune în restituirea trecutului național în adevărata sa lumină se întrevede și în modul critic în care dl Anatol Petrencu judecă (e drept că foarte rar) unele evoluții din România care nu i se par conforme cu opțiunile sale. Relatînd lucrările unei conferințe internaționale dedicată „falsificării politice a istoriei” (desfășurată – nota bene – la Tiraspol), autorul notează judicios: „... Atît în Republica Moldova, cît și în România, autoritățile fac tot ce le stă în puteri pentru a diminua cercetarea și predarea istoriei naționale și universale. Obiectul „istoria” nu mai figurează la examenele de BAC, au fost reduse drastic cursurile normative la Facultățile de Istorie, nu există un Institut de Istorie etc. În România, se fac încercări de a egala cercetarea și scrierea istorică cu o varietate a literaturii artistice. Pe acest fundal – conchide dl Petrencu – istoriografia din Federația Rusă este de o superio­ritate enormă față de cea românească (de pe ambele maluri ale Prutului).” (p. 424) În ce mă privește, chiar dacă sînt mai îngăduitor decît autorul cu situația disciplinei istorice în România (deoarece nu pot să nu înțeleg presiunea contextului, care se exercită pretutindeni – inclusiv în Republica Moldova – asupra istoriografiei), țin să remarc, încă o dată, patosul neprefăcut din care izvorăsc atitudinile și judecățile necomplezente ale autorului, ca și îndreptățirea lor.
Astfel de opinii – foarte tranșante și inspirate de un devotament autentic pentru istoria națională – sînt prea numeroase pentru a fi, măcar în parte, redate aici. Ele reprezintă un fel de armatură a întregului volum, oglindind o profesiune de credință demnă de tot respectul. Aș mai nota că însăși structura eclectică a cărții mi se pare, din același unghi, în cel mai înalt chip grăitoare: dl Anatol Petrencu a gîndit-o în mod deliberat astfel, pentru a pune mai bine în lumină „firul roșu” (cum spune el în mai multe locuri) al întregii sale activități de istoric în slujba Cetății.
Acestea fiind spuse și recunoscînd, o dată mai mult, meritele (și necesitatea) unui demers ca cel al dlui Petrencu și al colegilor săi (de generație sau mai tineri), nu pot, totuși, să nu observ că acest tip de abordare a istoriei, oricît de nobil și trebuitor ar fi în circumstanțele date, comportă unele contradicții la care merită să medităm. Dacă mă încumet să le evoc aici, o fac nu pentru a pune, explicit sau implicit, sub semnul întrebării o atitudine intelectuală – a dlui Petrencu – pe care, așa cum tocmai am spus, o respect și o consider absolut lăudabilă. Pe de altă parte, ca unul care m-am format în anii de dinaintea căderii regimului comunist, înțeleg și eu, prea bine, cîtă amărăciune și frustrare pot provoca tendințele recente ale evoluției disciplinei istorice: marginalizarea ei în cîmpul umanioarelor (după lungi decenii de maximă vizibilitate) și precaritatea crescîndă a unui anumit mod de a face istoria națională nu încîntă pe nimeni, chiar dacă motivele acestei evoluții sînt diferite în România și Republica Moldova. Dar, la fel ca dl Petrencu, tocmai pentru că am trăit și „atunci” și „acum”, mă legăn cu iluzia că pot sesiza (cum sînt sigur că o face și dl Petrencu) aporiile – ca să le spun astfel – unei istorii militante. Mai exact spus, ale unei istorii foarte critică față de adversari și prea puțin (auto)critică față de postulatele proprii; o istorie care tinde să ignore pericolul instrumentalizării politice, producînd, întotdeauna, numai adevăruri convenabile.
Un exemplu, la îndemînă, îl constituie interpretarea regimului antonescian – un adevărat revelator atît pentru miza politică a cercetării trecutului în Basarabia, cît și pentru modul de dispunere a „taberelor” care își dispută versiunea legitimă a acestui trecut. Dacă nu mă înșel, dl Petrencu rezervă personajului care l-a întruchipat un singur paragraf, de numai patru pagini (203-207), dintr-o carte care numără nu mai puțin de 580. Nu era, desigur, obligatoriu să scrie mai mult despre generalul (apoi mareșalul) Antonescu, dar ceea ce mi se pare semnificativ aici este un anumit mod, mai general, al multor confrați din Republica Moldova, de a judeca un regim și un lider nu atît în contradictoria lor complexitate, altfel spus, cu luminile și umbrele lor, cît dintr-un unghi dominat de pozitivitate. Situația aparent imposibilă la care s-ar expune imediat cineva care ar aminti de deportările din Transnistria, de exemplu, sau, pe un plan mai general, de situația evreilor din Basarabia este perfect de înțeles: în contextul politic din Republica Moldova, asemenea subiecte sînt mai mult decît delicate, întrucît interpretarea lor imparțială poate face, involuntar, jocul partizanilor „moldovenismului”, reactivînd teze vehiculate și de vechea istoriografie sovietică (astăzi rusă). Implicațiile identitare ale unei asemenea „revizuiri” ar putea fi, și ele, considerabile. Cu toate acestea, spiritul critic și recuperarea – subiectivă, desigur, dar imparțială – a trecutului sînt preferabile jumătăților de măsură, oricît de „corecte” din punct de vedere „politic” ar fi acestea. Nu se poate vorbi cu eficiență simbolică despre  deportările staliniste și ravagiile provocate de valurile de colonizare rusă și sovietică și nici despre impostura științifică reprezentată de teoria „moldovenismului” statal și lingvistic fără o restituire integrală a trecutului, „așa cum a fost”. În România, abia am început să învățăm acest adevăr și mai avem pînă să-l asimilăm cum trebuie. Dar, împreună cu colegii noștri din Republica Moldova, nu mă îndoiesc că vom reuși.
Mai există, însă, un aspect – la fel de delicat – al acestui tip de istorie care merită, de asemenea, discutat. În Republica Moldova, istoria națională continuă să fie atît de importantă, ocupînd prim-planul vieții intelectuale (și publice), deoarece, contestată fiind (știm de cine și din ce motiv), trebuie permanent apărată și promovată. Unul dintre motivele pentru care, în România, aceeași istorie a ajuns – cum bine observă dl Petrencu – deplorabil de precară este că, spre deosebire de Republica Moldova, ea nu mai are (deocamdată) nimic de demonstrat. Dar, o istoriografie care se construiește numai pe principiul ripostei riscă, oricît de mereu necesară ar fi această ripostă, să nu se mai definească, pînă la urmă, decît în funcție de ea. Se ajunge, astfel, la un fel de circularitate a discursului, care face ca deschiderea spre alte orizonturi tematice și metodologice să fie din ce în ce mai greu de realizat. Cum poate fi spart acest cerc imaginar, în așa fel încît „apărarea istoriei și a demnității naționale” (după frumoasa expresie a dlui Petrencu) să fie complinită de îmbogățirea concepțiilor și metodelor care inspiră perspectiva asupra trecutului constituie, într-adevăr, o problemă, dar nicidecum insolubilă.