Categorii

Parteneri

Goana după aur e scrisă-n stele (Eleanor Catton, Luminătorii.)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Goana după aur e scrisă-n stele (Eleanor Catton, Luminătorii.)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Când un roman de aproape 800 de pagini primește un prestigios premiu precum Man Booker Prize (în 2013), nu ai cum să nu te-aștepți cu interes la o revelație. Într-o epocă a vitezei, în care arareori ochii mai zăbovesc îndelung asupra unui text, asemenea pariuri literare de mare amploare sunt riscante. În plus, autoarea, Eleanor Catton, aparține unei culturi aparte, exotice întrucâtva pentru publicul est-european (Noua Zeelandă) și este cea mai tânără laureată, primind distincția la doar 28 de ani. Volumul a apărut în noua colecție „Cărți Musai” a Editurii Art, în care coordonatorii își propun să aducă doar titluri alese pe sprânceană, și este tradus de experimentata Irina Negrea, cunoscută pentru minunate traduceri din autori precum Louis-Ferdinand Céline, C. S. Lewis, Peter Carey, Dave Eggers, A. S. Byatt. 
Formal, Luminătorii mimează alcătuirea unui roman din epoca victoriană. De altfel, acțiunea este plasată în preajma anului 1860, în Noua Zeelandă, un avanpost al Imperiului Britanic. Pe fond însă avem de-a face cu o narațiune postmodernă până-n măduva literelor, o satiră acidă dublată de o construcție epică impecabilă. Textul e construit aproape matematic, cu rigla și compasul, iar personajele și întâmplările se supun unui destin scris în stele (de aici și numele romanului). Alegoriile și trimiterile la astrologie abundă (titlurile capitolelor fac referire la mișcările de pe bolta cerească), dar nu sunt întotdeauna lesne de înțeles pentru un cititor neavizat. Excelent este însă că firul narativ se poate urmări perfect independent de referințele „astrale”, autoarea propunând multiple niveluri de lectură și interpretare.
De altfel, aproape fiecare tip de cititor va afla ceva pe gustul său în Luminătorii. De pildă, amatorii de intrigi polițiste vor descâlci cu mare plăcere enigma unei morți suspecte – cea a unui pustnic, în coliba căruia este găsită o uriașă avere alcătuită din lingouri de aur. Cei care pun preț pe romance, se vor delecta cu personajul Annei Wetherel, o prostituată opiomană care sucește mințile aproape tuturor bărbaților care-i ies în cale. Un alt filon narativ generos este cel al recompunerii istorice amănunțite a goanei după aur. Avem dinaintea ochilor o frescă socială în care se contopesc frământări sufletești, speculanți fără scrupule, matrapazlâcuri, și felurite forme de egoism feroce, toate puse în slujba unei asidue căutări a prețiosului metal. Deosebit de interesante aici sunt descrierile minuțioase care vizează felul în care este extras și prelucrat minereul, condițiile improprii în care locuiesc muncitorii, precum și contrastul dintre starea materială extrem de precară a celor care muncesc aici și visele de înavuțire care-i animă. Atunci când tabloul este înfățișat prin ochii unui orășean, civilizat și educat, contrastul e mai intens și ironia amară infinit mai frapantă: „Frost nu avu nicio reacție. Era îngrozit să vadă un cort simplu din pânză, în care de-abia dacă ar fi încăput trei bărbați lungiți unul lângă altul, afișând cu tupeu titulatura de «Hotel», pe un anunț scris de mână; a fost și mai îngrozit când a zărit un miner descheindu-se la prohab și ușurându-se, în văzul celorlalți ortaci, pe prundișul de la marginea râului. S-a strâmbat involuntar, dar imediat, alarmat, a auzit râsete. Doi mineri, așezați sub o tendă montată pe un cadru de lemn, la nici zece metri de locul de acostare a șalupei, urmăriseră întreaga scenă. Era limpede că oroarea întipărită pe chipul lui Frost li se părea foarte amuzantă; unul dintre ei își săltă simbolic pălăria de pe cap, iar celălalt aruncă un salut, în zeflemea.” (p. 202)
Fascinant la cartea lui Eleanor Catton este felul în care întrepătrunde povești, grija pentru amănunte, s-ar părea, total nesemnificative, construcția laborioasă, care aproape că aduce cu o simfonie. Fiecare personaj pare a avea propria temă muzicală, reluată obsedant și apoi împletită subtil cu a altuia. Tehnica se reflectă în primele 200-300 de pagini, în care arareori vedem interacționând mai mult de două personaje. La început, autoarea își lasă ființele de hârtie să-și depene poveștile pe rând, apoi două câte două, conducând narațiunea spre un final impecabil dirijat, în care toate firele converg. În prima parte a cărții, de mare folos va fi așa-numita hartă a personajelor, pentru a identifica mai lesne protagoniștii feluritelor episoade. Personajele sunt împărțite în categorii (stelare ori planetare) și au o anumită casă ori influență asociată. Nu este singurul element din genul dramatic pe care-l împrumută Eleanor Catton, deoarece numeroase episoade par a fi veritabile scene de teatru, pigmentate de didascalii și intervenții din culise ale unui narator care mimează o omnisciență bine temperată. Din când în când, vocea naratorială face digresiuni, dezvăluind episoade disparate din biografia personajelor, momente-cheie care le-au șlefuit caracterul și care explică atitudini sau acțiuni prezente. Iată, de exemplu, un scurt episod din trecutul negustorului comisionar Harald Nilssen: „În copilărie, Nilssen furase un nasture prețios din sipetul cu comori al vărului său. Era un nasture de la manșeta unei tunici militare, de culoarea alamei și gravat cu un trup zvelt de vulpe ce alerga cu botul deschis și urechile înclinate spre spate. Nasturele era bombat și mai cenușiu pe o parte decât pe cealaltă, ca și cum cel care purtase uniforma obișnuise să mângâie cu degetul conturul bumbului, iar de-a lungul timpului acesta își pierduse strălucirea. Vărul Magnus era rahitic și mergea cu picioarele crăcănate: avea să moară curând, așa că nu era obligat să-și împartă jucăriile cu nimeni. Însă Nilssen ajunsese să jinduiască atât de mult la acel nasture, încât într-o noapte, când Magnus dormea, s-a furișat în odaie, a desfăcut încuietoarea sipetului și a furat obiectul mult râvnit; s-a plimbat o vreme prin camera copiilor, cufundată în întuneric, pipăind bumbul, verificând cât cântărea, plimbându-și degetul peste trupul vulpii, simțind cum alama se impregna de căldura mâinii lui, până când l-a copleșit un sentiment ciudat, nu neapărat remușcarea pentru ceea ce făcuse, ci un început de istovire, un gol lăuntric, așa că a pus nasturele la loc de unde îl luase. Vărul Magnus nu a știut niciodată. Nimeni n-a știut. Dar timp de luni și ani și chiar decenii după aceea, după multă vreme de la moartea vărului Magnus, acel furt i-a stat ca un ghimpe în inimă.” (p. 140)
Dincolo însă de orice încercare de a subsuma romanul lui Eleanor Catton unei tipologii și de a încerca să deconstruim modalitățile chirurgical de precise de alcătuire, există un ingredient pe care tânăra autoare neozeelandeză l-a presărat din belșug, în fiecare capitol: pasiunea. Se vede limpede că autoarea s-a distrat copios schițând fire narative, că a lucrat îndelung fișe bibliografice pentru fiecare personaj în parte, că s-a documentat temeinic (din punct de vedere geografic și istoric, cartea este impecabilă). Toate acestea fac din Luminătorii un roman imposibil de lăsat din mână. Dacă într-adevăr se adeverește că destinul și acțiunile omului sunt scrise în stele, probabil că undeva lucește un astru sub a cărui pavăză a apărut și această carte și își alege cititorii.
_______
Eleanor Catton, Luminătorii. Traducere din limba engleză și note de Irina Negrea. Editura Art, București, 2016, 780 pag.