Categorii

Parteneri

Franţa. Răzbunarea intelectualilor

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Franţa. Răzbunarea intelectualilor

imaginea utilizatorului Iulia Badea Guéritée

Duminică, 22 aprilie, francezii au departajat, într-un prim tur, cei zece pretendenţi la fotoliul de preşedinte al Republicii Franceze. Dacă la aceste alegeri campion a fost totuşi abstenționismul, doar doi candidaţi s-au calificat în turul doi, în această ordine, după numărul de voturi: François Hollande, liderul stângii, şi Nicolas Sarkozy, preşedintele în exerciţiu.
 
Pentru 6 mai, turul doi deci, campania prezidenţială franceză a intrat pe ultima sută de metri şi nu se poate spune că ne plictisim, avem un întreg balamuc pentru o alegere prezidenţială lipsită de substanţă şi onestitate. Pe de o parte, Nicolas Sarkozy, autodidact, adept al protecţionismului francez, eurofil convins, dar grobian, omniprezent, bonapartist. Pe de altă parte, cvasinecunoscutul François Hollande, răbdătorul politician al verbelor conjugate la viitor, care a reuşit să unească toate micile fracţiuni ale stângii, dar, neexperimentat, care nu convinge.
„Democraţia este o responsabilitate împărţită între alegători şi politicieni, dar ea este posibilă doar când transparenţa în decizii este cultivată de ambele părţi.” Acest comentariu postat nu demult pe site-ul presseurop.eu. rezumă perfect jocul de-a şoarecele şi pisica pe care îl reprezintă alegerile prezidenţiale franceze, versiunea 2012. Pe de o parte, alegători care nu cristalizează ceea ce îi deranjează, dar detestă fizionomia lui Sarkozy; pe de altă parte, politicieni fără un program concret, dar care practică un balet periculos, cu vânturarea aceleiaşi teme eterne, imigranţii, imigranţii... De fapt, o campanie electorală în care nimeni nu are intenţia să fie sincer, dar în care fiecare încearcă să se mintă reciproc. Şi peste toţi, atotputernică, presa. Care, de stânga sau de dreapta, de centru, este toată o apă şi-un pământ. Pentru un extraterestru aterizat azi în Hexagon ar fi surprinzătoare constatarea, însă mass-media franceză se poartă de câţiva ani încoace ca şi cum ar vrea cu tot dinadinsul sosirea la putere a lui François Hollande.
 
Intenţiile francezilor sunt deci evidente: s-au săturat (dar nu ştiu de ce), vor altceva (dar nu ştiu ce), sunt echivoci (dar nu-şi dau seama). În acest caz, dreptul şi posibilitatea de a vota – un exerciţiu de democraţie – devin problematice. Fractura socială (prăpastia dintre bogaţi şi săraci este din ce în ce mai vizibilă, şomajul este în creştere, preţurile au urcat şi ele în timp ce salariile nu), faptul că niciunul dintre candidaţi nu răspunde la întrebările reale ale francezilor (cine este responsabil pentru datoria publică a Franţei, cum va fi ea plătită, cum ne va afecta recesiunea etc.), toate acestea au determinat abstenționismul francezilor. Dar, este el o formă de democraţie? Aş zice, mai degrabă, o formă de disperare şi ultim recurs. Aşa cum a fost după revoluţia din 1989 în România, când românii au sancţionat în acelaşi fel speranţele pe care nu şi le-au crezut îndeplinite.
Situaţia din România se repetă în Franţa, ţară a drepturilor omului, dar care nu vede nimic mai mult decât vârful nasului: Sarkozy n-a făcut, a minţit, a cinat după victorie la „Fouquet’s” (imediat după aflarea rezultatului, în 2007, Sarkozy a sărbătorit la acest restaurant situat pe Champs Elysées, gest considerat ostentativ). Aici ajungem în sfârşit la miezul problemei! Problema nu este că preşedintele a oferit Franţei o preşedinţie a Uniunii Europene strălucită, nici că a îndeplinit în prima lună de mandat ceea ce a promis în campanie (un credit cu 0 % dobândă pentru prima casă), nici că a deschis războiul din Libia sau că „i-a pus la punct pe britanici” (prin variate replici adresate primului-ministru, David Cameron); nici măcar că a adoptat legea pensiilor, a introdus ajutorul social activ, așa-numitul RSA, sau a 13-a lună de salariu pentru profesorii debutanţi. Ceea ce nu i se iartă este păcatul său capital: „Fouquet’s”, iar oamenii politici francezi nu-l suferă pentru faptul că nu face parte din „circuit” (Sarkozy nu a absolvit faimoasa şcoală a elitelor franceze, ENA, ci, avocat de profesie, a plecat „de jos”).
 
Ce culoare ar avea deci campania electorală franceză? Gri, asemeni primăverii care cade peste Franţa, căci nimeni nu este sincer în exerciţiul democraţiei. Marile subiecte electorale lipsesc: nici Europa, nici geopolitica, Estul nu există, iar America este foarte departe. Ştim că Sarkozy nu vrea Turcia în Uniunea Europeană, dar nu și ce crede Hollande. Idem pentru Parteneriatul Estic sau Uniunea pentru Mediterana. Dar ştim că orice ar propune Sarkozy, Hollande va fi împotrivă. E curios cum seamănă această campanie cu cea a alegerilor prezidenţiale din România anului 2009: oricine, numai nu Băsescu! Oricine, numai nu Sarkozy! În schimb, pe agenda electorală, imigranţii, care nu sunt adevărata problemă, dar incită la ură şi la rasism; musulmanii şi carnea lor halal, care nu reprezintă o cauză majoră; legalizarea căsătoriilor homosexuale sau legalizarea eutanasiei, puncte principale pe agenda lui Hollande, nu vor şterge datoriile Franţei şi nici nemulţumirile sindicatelor.
Iar recentele atentate de la Toulouse şi Montauban, soldate cu moartea a trei soldaţi şi a patru civili evrei (dintre care trei copii), rămân, cel puţin în presa franceză, un mare semn de întrebare: cui îi vor folosi, de fapt, și ce rol au avut ele într-o campanie electorală în care toți candidații au vânturat, mai mult sau mai puțin, spectrul naționalismului și ura față de emigranți?
 
Franţa – un termometru pentru Europa?!
 
Acest, până la urmă, umil război francezo-francez stârneşte totuşi pasiuni europene, planetare. Paradoxal, primii miraţi de succes sunt francezii înșiși. În sfârşit, au devenit din nou nu purtători ai unei lingua franca, dar cu siguranţă figuranți ai unui scrutin prezidenţial despre care se vorbeşte peste tot în lume. „Alegerile prezidenţiale din Franţa sunt un termometru pentru situaţia internă a Europei, şi ne privesc personal pe toţi”, explica analistul politic Cristian Pârvulescu, într-o emisiune la TVR, sâmbătă, 31 martie. O afirmaţie care te poate lăsa, româneşte spus, tablou. Ştiam că alegerile franceze şi soarta lui Nicolas Sarkozy, acest Traian Băsescu al francezilor, sunt privite cu interes în Germania, că şifonează deja executivul de la Bruxelles cu tonurile sale gen „război cu Europa şi tratatele sale”, că americanii speră în steaua lui Sarkozy, iar românii visează cu ochii deschişi la cum venirea lui Hollande la Palatul Elysée va schimba în bine imaginea lor în străinătate. „Faţa Europei se va schimba odată cu Hollande”, anunţă Pârvulescu, iar „alegerile locale din România vor fi şi ele influenţate de rezultat”. Într-adevăr, dar nu cum se aşteaptă, cred, dl Pârvulescu. Tradiţional, francezii de origine străină votează cu dreapta, iar cei care provin din ţările din Est nu votează aproape niciodată cu stânga (recrudescenţe anticomuniste). Din punct de vedere psihologic este deci interesant baletul actualului preşedinte al Franţei: el atacă imigranţii din toate părţile şi de fapt aceştia din urmă sunt cei mai fervenţi susţinători ai săi.
Această recâştigare a interesului european, deci şi românesc, i se datorează în mare parte lui Sarkozy. A stârnit pasiune şi a adus pace (episodul Georgia), a provocat admiraţie (Libia) şi resentimente (expulzările romilor). A redat o oareşicare glorie obrazului Franţei, a dat voce unei naţiuni care până nu demult trecea drept o figură palidă pe lângă vociferările orgolioase ale Marii Britanii. Lucruri pe care francezul obişnuit le apreciază. Vor face oare aceste mici detalii diferenţa în turul doi, din 6 mai, asigurându-i actualului preşedinte un al doilea mandat?
Realitatea transpare poate cel mai bine din multitudinea de cărţi apărute pe piaţă, cu şi despre candidaţi, o altă tradiţie franceză. Nu un titlu, ci biblioteci întregi despre aceleaşi „mari minciuni politice”, după cum afirmă Christophe Barbier (directorul revistei L’Express, care a semnat şi el o carte intitulată Maquillages, les politiques sans fard, Editura Grasset, în care Nicolas Sarkozy este, de exemplu, asemănat cu un nenufar, iar Carla Bruni-Sarkozy, soţia sa, cu o orhidee!). Campania prezidenţială franceză miroase a foileton tv, nombrilist şi egoist. Nimic nu contează cu adevărat, nimic în afara propriilor ego-uri personale, a dorinţei şi a capacităţii lor de a promite absolut orice pentru a câştiga. Cele mai inimaginabile legi (taxarea cu 75 % a bogaţilor) şi cele mai imposibile proiecte (drept de vot pentru toţi străinii sau închiderea frontierelor Schengen). Aşa cum scrie Barbier, ne dăm seama că „scrutinul francez poate bascula într-un bunker atomic iranian, sub pana ucigaşă a vreunei foste soţii de purtător de valize pline cu bani – de dreapta sau de stânga. Căci viaţa are mai multă imaginaţie decât oamenii, politica mai multe scamatorii decât experţii, iar poporul o doză mai mare de pasiune decât de reflecţie”. Pe când câştigătorul va fi, oricum, un monstru.
 
Inteligentsia franceză: nu, merçi!
 
Din punct de vedere strict antropologic, alegerile prezidenţiale franceze au fost aproape întotdeauna asemănătoare cu o pasiune amoroasă: gelozie, răzbunare, cupluri care se desfac, femei care duc la pierzanie candidaţii. Nimic de-a face deci cu intelectul. „Francezii sunt fără milă cu candidaţii pe care nu-i aleg, dar şi cu cei aleşi”, remarcă Christophe Barbier. Sarkozy, pe care toţi l-au adorat în 2007, a căzut în dizgraţie din motive personale: „Fouquet’s”. Vedem deci că „Franţa nu face politică cu creierul. Francezii fac politică cu inima şi cu intestinele. Rezultatul nu este totdeauna raţional. Este violent, dar este violent şi când este pozitiv. Există entuziasme şi entuziaşti, Sarkozy în 2007, François Mitterand în 1980, există entuziasme fabuloase, chiar dacă sunt urmate de mari deziluzii. La fel și în dragoste nu trăieşti logic, îţi urmezi pasiunea, elanul, chiar dacă la final povestea se termină prost”. În acest context, nu este dificil de imaginat de ce intelectualii nu sunt prezenţi în campania electorală. Exceptându-l pe scriitorul Jean d’Ormesson, membru al Academiei Franceze, care a luat oficial poziţie în favoarea lui Sarkozy, intelectualii au făcut şi de data aceasta un pas înapoi. Nu pentru că nu au fost invitaţi să participe şi nici luaţi în seamă, sau pentru că nu se simt angajaţi într-o cauză nobilă. Ci pentru că, pur şi simplu, cauza nu este demnă de ei. Este lipsită de substanţă sau, mai simplu spus, este „americanizată”. În promisiunile candidaţilor nu apare nimic legat de cultură, iar în 32 de ani de existenţă a Salonului de Carte de la Paris niciun preşedinte francez nu l-a vizitat oficial. Edifiant! În schimb, Salonul de Agricultură nu este ratat în niciun an. În consecinţă, cultura şi literaţii s-au refugiat în straturile subtile şi mai puţin vizibile ale comicului: au apărut spectacole de teatru în care sunt ironizate frazele şi discursurile candidaţilor, caricaturile apar cu nemiluita. În acest imens spectacol de teatru în aer liber, literaţii preferă să fie spectatori, ironici spectatori, care, în rarele momente când ies din apatie, remarcă lipsa de viziune a candidaţilor la postul de preşedinte. Franţa, acest vechi animal politic, chiar nu mai face pe nimeni să viseze?... (presseurop.eu, Paris)