Nuvela ideală și nuvela genială
 
O discuție cu M.C., la Bookfestul bucureștean, din iunie, despre nuvela ideală/exemplară/genială. Ideală/exemplară e nuvela scrisă frumos, perfect construită, armonios articulată, una după care să înveți să scrii (și chiar se învață la cursurile de creative writing). Cea genială are ceva în plus: crezi că e scrisă pentru tine, pentru sufletul tău.
Lista mea e mai lungă, pentru că îl citesc pe Cehov în original, dar avem, inevitabil, titluri în care „ne întâlnim”. Vioara lui Rotschild, Călugărul negru, Un bărbat cunoscut, Corista (Хористка)... Pe unele nu le-am citit niciodată în română, așa că nu știu dacă titlurile pe care le scriu aici sunt chiar cele cu care au fost traduse. Și încă, tot din Anton Pavlovici Cehov, Viața mea.
Nu pot lipsi din această listă Bijuteria lui Maupassant, ca și Dejunul, Omul cu cicatricea de Somerset Maugham. Ultima intrată pe lista mea de nuvele ideale e Întâlnirea lui Borges din volumul Relatarea lui Brodie (1970). Are doar trei pagini de carte, însă Borges reușește să ofere un standard al compoziției, perfecțiune de la prima la ultima frază, cum rar am mai întâlnit. Iar „praful nobil”, „patina intelectuală/culturală”, uneori în exces, deranjantă, obscurizantă chiar la argentinian, cade perfect peste poveste. Nu încerc să rezum subiectul, pentru că nu vreau să vă fur din plăcerea lecturii.
La Iowa, 1998, am asistat pentru prima dată la o discuție/dezbatere despre nuvela ideală. S-a întâmplat la seminarul lui Torrevilass, indianul elegant, ochelarist, cu eșarfe frumoase pe care le schimba foarte des, un tip care vorbea rar, clar, meditativ, un ritm tocmai potrivit pentru engleza mea rudimentară. Asta mă făcea să nu lipsesc de la seminarele lui. O oră am analizat construcția și splendoarea nuvelei lui Ambrose Bierce An Occurrence at Owl Creek Bridge (O întâmplare la podul Owl Creek). O istorie cumplită, scrisă frumos, dinamic, ca explozia unui blitz fotografic. Toată povestea nu este decât visul de o secundă al protagonistului, până când lațul spânzurătorii îi frânge grumazul, îi curmă viața. Aici fac un spoiler: un sudist este spânzurat de un pod de către yankei. Cititorului i se sugerează că frânghia condamnatului se rupe, acesta cade în apa râului și reușește să-și elibereze mâinile. Soldații trag de pe pod asupra lui, însă bărbatul ajunge la mal și fuge. O goană teribilă, epuizantă pe cărări dosite. Sete, delir, fugarul e aproape să cadă, răpus de oboseală și somn, când până la casa lui a rămas atât de puțin. Se ridică greu și intră în curtea casei, întâmpinat de frumoasa sa soție. În finalul nuvelei, în „timpul real” al narațiunii, omul atârnă mort pe podul de la Owl Creek. N-a fost decât o iluzie, o „vrăjeală de lectură”.
 
Ziua Limbii Române
 
Mult entuziasm pe Facebook în această zi de 31 august: dedicații, „poeme simțite”, urări ipocrite (pline de agramații) din partea oficialilor, dar și destule comentarii realiste, adică triste, conforme cu realitatea. Trec aici însemnarea Mariei Șleahtițchi ca un semn al timpului. Scrie buna mea colegă și prietenă: „De Ziua Limbii Române, cu tristețe. Ca profesoară de limba și literatura română, ca administrator în școala superioară, în ultimii douăzeci și nouă de ani, mi-a fost dat să trăiesc creșterea luminoasă și decăderea dramatică a interesului pentru meseria de profesor de limba română. În anii 1990-2000 nu încăpeau studenții în săli. Seriile pentru prelegeri depășeau 120 de studenți. De prin 2010, dar mai cu seamă în ultimii trei ani, când la specialitatea limba și literatura română + o limbă străină se înscriu 10-5 studenți, asistăm la o adevărată catastrofă. Nu mai poate fi vorba de un semn de alarmă. Prăbușirea s-a produs deja. Și tocmai în miezul care fundamentează profilul identitar al populației majoritare a RM. Ce fel de sărbătoare națională serbăm astăzi?”
Sărbătorim limba fără nume. Rep. Moldova e un loc unic în lume. De ziua limbii e sărbătoare de stat, zi de odihnă, festivă, lumea nu muncește. Doar că nu s-a stabilit oficial cum se cheamă limba sărbătorită și nu există un consens la nivelul populației în ce privește denumirea limbii pe care o vorbește. Unii îi spun limba română (vai, ce ne bucurăm când un ministru sau un deputat are curajul să spună că vorbește limba română), alții, destui, spun că vorbesc „limba moldovenească” (președintele-clovn Dodon e convins că vorbește limba moldovenească pe care o vorbea încă Ștefan cel Mare), ezitanții, pânditorii, profitorii, cei care așteaptă să vadă cine va câștiga partida, spun că vorbesc „limba noastră” sau „limba de stat”. Un exemplu eclatant al acestei categorii, patriotul transpirat Serafim Urecheanu, care ne-a promis că ne va spune ce limbă vorbește după alegeri (candida sau promitea să candideze la primăria Chișinăului). Cum n-a fost ales, n-am mai aflat ce limbă vorbește Urecheanu.
 
Poeme patriotice
 
Mi s-au cerut poeme pentru diverse Antologii tematice în Anul Centenarului. Poeme patriotice despre Unire, România eternă, Limba română, Eminescu, Basarabia răpită, abandonată, crucificată, Dacia, Valahia… N-am onorat invitațiile pentru că refuz de mai mulți ani orice antologare. Nu știi niciodată cum va arăta cartea (e multă improvizație, mult amatorism la editurile mici care „aplică” și obțin subvenții pentru volume de acest fel ) și, mai ales, nu știi în ce vecinătate te vei regăsi. Am avut destule dezamăgiri până să refuz ofertele antologatorilor.
Adevărul e că n-am scris niciodată poezii patriotice, în orice caz nu mi-am propus să scriu așa ceva. Cred că nici nu pot. Am scris, și am încercat s-o fac cât mai bine, doar poezie. Cred că o poezie bună e și „patriotică” prin valoarea sa, dacă o are.
 
Tangoul cu moartea în Rusia
 
Un om moare sub privirea neputincioasă a unei lumi întregi. Oleg Sențov, regizorul ucrainean de 41 de ani, originar din Simferopol, din Crimeea ocupată de ruși, condamnat de regimul Putin la 20 de ani de închisoare pentru acuzația falsă de terorism, a intrat azi, când scriu această notă în jurnal, în cea de-a 110-a zi a grevei foamei. A început greva pe 14 mai, cerând să fie eliberați din închisorile din Rusia cei 64 de deținuți politici ucraineni (Sențov nu și-a trecut numele în această listă). Regizorul este hotărât să țină greva foamei până la sfârșit. Moartea poate surveni în orice clipă.
Numeroase personalități ale culturii, milioane de oameni simpli din întreaga lume i-au cerut lui Putin să-l elibereze pe Sențov. Președintele rus n-a reacționat deloc. A neglijat și cererea de grațiere pe care mama regizorului i-a trimis-o.
Nu știu dacă președintele rus se bucură că Oleg Sențov moare în suferințe cumplite într-0 închisoare rusească din nordul arctic. Poate că nu se bucură. Dar el știe că trebuie să meargă în agresiunea sa nebunească până la capăt, să demoleze tot ce-i iese în cale. Nu trebuie să arate lumii că e slab, adică știe ce e omenia, bunul-simț și mila. Terorizat de puterea sa, președintele rus a mers să danseze în Austria cu ministra de externe.
În același timp, scriitorul-terorist Zahar Prilepin, care a luptat de partea separatiștilor ruși în Donbas, a făcut, într-un dialog cu Ksenia Sobceak, o mărturisire. Play: Sobceak: – Zahar, ai omorât oameni? Prilepin: – Da, desigur. Ca unul care a participat la trei războaie, desigur că am ucis oameni. Sobceak: – Și ce-ai simțit când ai omorât oameni? Prilepin: – N-am simțit nimic. E ca orice altă muncă, ca orice altă activitate. Unii dintre noi îi lecuiesc pe oameni, alții se împușcă între ei.
O mărturisire halucinantă, care spune ceva despre atmosfera și moravurile în anumite medii din Rusia. Îmi amintesc că acum câțiva ani am polemizat cu niște oameni, la Chișinău și București, care încercau să mă convingă că Prilepin, care participase la două războaie în Cecenia, n-a făcut rău nimănui – „e un tip foarte simpatic”. Că prozatorul – tocmai îi apăruse o carte în românește – a fost acolo cu ajutoare umanitare și… a sădit floricele în piața din orașul Groznîi transformat în ruine.
Aș fi preferat să fi greșit eu, să fi exagerat cu judecățile mele critice.
 
Bunin și Lenin
 
Ivan Bunin a urât cu aceeași intensitate revoluția bolșevică și pe conducătorul său. În Zile blestemate (Окаянные дни) scrie: „Ieri l-am văzut pe Lenin. Doamne, ce animal!”
 
* * *
Tatăl lui Vladimir Vîsoțki, Semion Vladimirovici, își turna fiul la KGB. Multe din cărțile în limbi străine erau sustrase din apartamentul poetului și predate la Lubeanka.
 
O întâmplare cu Buñuel și Dali
 
Se întâlnesc, după o despărțire mai lungă, Buñuel, revenit pentru scurt timp din emigrație, și Salvador Dali, buni prieteni în tinerețe. Buñuel: „Salvador, am citit memoriile tale. O carte interesantă, dar de ce scrii că filmul „Câinele andaluz” a fost gândit de tine? Știi bine că eu l-am gândit!” Salvador Dali răspunde simplu și dezarmant: „Luis, am scris așa pentru că sunt memoriile mele”.