„Noi n-am văzut niciodată marea... niciodată”
 
Trăim uneori cu prejudecata că a scrie literatură pentru copii e un exercițiu lejer, o butaforie estivală. Și, deși ne e cam rușine să o spunem, o dovadă de imaturitate din partea scriitorului, așa cum prin extensie se mai afirmă câteodată, eronat însă, că un critic literar nu-i decât un scriitor ratat. Or, a avea din start un public țintă mi se pare deja un efort de concentrare, de sublimare artistică și de asumare a unor riscuri sporite. A scrie literatură pentru copii e de fapt o adevărată probă de acribie, un mers funambulesc. Succesul poate fi fulminant, eșecul – dramatic. O ratare la milimetru te plasează definitiv în afara reușitei. De fiecare dată când îmi cade în mâini o carte ai cărei protagoniști au o vârstă fragedă și plonjează ideatic în universul fastuos al copilăriei îmi pun o serie de întrebări. Va reuși autorul să se strecoare discret în umbra personajelor? Își va domoli orgoliul auctorial? Își va păstra în mod salutar invizibilitatea? Va putea retrăi autentic experiențe îndepărtate, pe care apoi să ni le furnizeze ambalate, abia perceptibil, în candori irepetabile?
Se scrie în continuare literatură pentru copii, cu vocație și fidelitate. E firesc. (Am putea invoca și spațiul basarabean ca unul propice acestui gen de literatură, Spiridon Vangheli fiind, probabil, numele cel mai cunoscut.) Iar atunci când produsul literar, în forma livrată publicului, reușește rara performanță de a se adresa concomitent mai multor vârste de lectură, de a fi supus unor multiple grile de interpretare și chiar să depășească limitele destinației inițiale, e un lucru remarcabil.
Jutta Richter (n. 30 septembrie 1955) e o scriitoare germană, autoare de literatură pentru copii, care și-a scris prima carte la vârsta de cincisprezece ani, pe când se afla pentru un an în Detroit. Are o formație culturală solidă, a studiat teologia, literatura germană și comunicarea. Opera sa e tradusă în mai multe limbi și e recompensată cu importante premii internaționale. Să nu vinzi înger păzitor! (Hinter dem Bahnhof liegt das Meer) e o carte de mici dimensiuni, un microroman, însă de o intensitate emoțională copleșitoare. Nu ai cum să nu te gândești la romanul fluviu, cum ar fi cel al lui Romain Rolland, și să nu le contrapui (măcar de dragul unei speculații inocente), dovadă că literatura încape și-n „spații mici”.
Pe lângă povestea propriu-zisă cartea sa vizitează teme grave, cum ar fi violența familială (prin reluarea unei pedagogii brutale – Pomu’ când e mic se-ndreaptă, Bătaia-i ruptă din rai), situația copiilor abandonați sau rămași singuri, prostituția, mediul periferic, așa cum e perceput de ochii unui copil. În centrul tabloului narativ se află doi copii, Nono, un băiețel de nouă ani, și Corsaru, ceva mai mare. Ambii sunt într-o situație deplorabilă, singuri, nemâncați, dar totalmente deschiși către improvizație și reverie. Nono a tot suportat bătăile „tipului cel nou” al mamei, până când a trebuit să fugă de acasă. E răvășit de imaginea mamei, care-l vizitează în clipele de vis și fantasmare. Cei doi copii au o dorință, să ajungă la mare și să-și deschidă o prăvălioară cu băuturi răcoritoare. Lucru aproape imposibil. Dormind prin case părăsite, își încearcă norocul la un birt, poate obțin ceva de mâncare. Soarta îi surâde în cele din urmă lui Nono, căci el e băgat la înaintare și, după o desfătare culinară înlesnită de filantropia Reginei (un personaj salvator, întotdeauna la locul potrivit), cei doi își dezvăluie întregul plan. Regina va accepta să le dea bani (bineînțeles, nu din prima, doar e nevoie și de suspans), dar ei vor trebui să ofere ceva la schimb. Neavând nimic valoros, Nono renunță la propriul înger păzitor. Troc acceptat! Și primesc o groază de bani. Dar pe timpul nopții Corsaru e năpădit de ispite și asemenea unui Sméagol (doar în această secvență) ia banii și fuge, urmărit de ecoul propriului nume. Va regreta, se va întoarce și va încerca să-și convingă partenerul că nu a avut nicio intenție rea. Numai că Nono e bolnav, frisoanele au pus stăpânire pe trupul său și drumul lor spre mare va sfârși mult mai repede decât și-au imaginat. Aici sunt punctul culminant al cărții și intensitatea maximă, cele mai negre scenarii se perindă prin mintea cititorului. Oare va permite autoarea să se petreacă o nenorocire? Să frângă destinul unui copilaș? Bineînțeles că nu! Finalul cărții e oarecum convențional și cu o tentă moralizator-educațională, un happy-end cu gust amar. Intervenția auctorială e vizibilă, dar e de înțeles, Jutta Richter scrie în primul rând pentru copii și e aproape o datorie să-i protejezi de cruzime și să le oferi speranța binelui. Acești copii, în special Nono, proiectează imagini fastuoase, fantasmează și modifică realitatea, deși sunt niște „pârliți” ca vai de ei (calificativul le aparține), dar își protejează demnitatea cu o dârzenie de „colonel căruia nu are cine să-i scrie”. Substratul cărții ar putea fi mult mai profund, textul ne-ar permite să reconstituim și un mit biblic, și o istorie donquijotescă. Cartea începe și sfârșește cu același poem. Plasat acolo de două ori, înseamnă că ar merita și atenția noastră – 
Uneori chiar trebuie să plecăm.
Acolo unde e vară.
Poate că... undeva în sud.
Poate... la mare.
Pornim la drum și miroase a soare și vânt.
Pornim la drum și miroase a pește, gudron
 și alge.
Pornim la drum și rândunicile sunt 
pescăruși.
O cotim.
Iată gara. 
Iar în spatele gării,
știm sigur,
în spatele gării se întinde marea.
________
Jutta Richter, Să nu vinzi înger păzitor! Traducere din germană de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas, 2013, 92 pag.