Categorii

Parteneri

Există o conștiință europeană? (Antoine Arjakovsky, His­toire de la conscience européenne)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Există o conștiință europeană? (Antoine Arjakovsky, His­toire de la conscience européenne)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

În oceanul de texte care apar despre Uniunea Europeană, cartea pe care o comentez astăzi face o figură aparte. Spun asta nu numai din cauza subiectului ei (de maxim interes și mai puțin explorat decît altele); am în vedere, în primul rînd, contextul acestei apariții, cum nu se poate mai potrivit pentru o discuție despre „conștiința europeană”.
Ce înseamnă, însă, „conștiință europeană”? Nici editorul, nici autorii studiilor din volum nu îi dau o definiție clară. Înțelegem, totuși, că este vorba de un „sentiment al apartenenței”, dar care abia se înfiripă, fiind departe de a avea o textură solidă. Ce ar trebui făcut pentru ca el să capete consistență? În această privință, răspunsul editorului este foarte precis: inventarea unei „istorii comune” (un récit partagé).
„...Pînă astăzi – scrie Antoine Arjakovsky – europenii nu au o istorie, o povestire comună a conștiinței lor [europene]” (p. 14). Ea trebuie, prin urmare, creată, printr-o dublă operațiune, de „decopertare” și „cernere”, cum procedează căutătorii de aur: din noianul de fapte ale trecutului se înlătură „zgura” a tot ceea ce este secundar, pînă se ajunge la„fundamentele” spirituale ale continentului, definitorii pentru „europenitate”.Tentativa nu este nouă, desigur. Este însă semnificativ că ea reapare – ca acum – în circumstanțe care o fac, așa-zicînd, necesară. Întocmai ca Bernard Voyenne, autor al unei Petite histoire de l’idée européenne (1954), care încercase să discearnă manifestările, de-a lungul secolelor, ale unei „conștiințe europene”, Antoine Arjakovsky crede și el că Europa are nevoie de o istorie proprie, mai exact, „mitologică”, nu în sensul unei ficțiuni, ci capabilă să ajungă la „rădăcinile” civilizației continentului, adică pînă la soclul comun de principii și valori din care s-a născut Europa.
Acesta este firul director al cărții, născută în urma unui colocviu intitulat „Un nouveau récit pour l’Europe”, organizat în mai 2016 de Collège des Bernardins (instituție academică tutelată de dioceza catolică a Parisului), în colaborare cu universități și fundații din Belgia, Luxemburg și Franța. Inițiativa urma unui proiect cu un titlu identic, asumat, cu doi ani mai înainte, de Comisia Europeană, materializat în 2014 prin publicarea unei culegeri de reflecții aparținînd mai multor oameni politici și intelectuali (The Mind and Body of Europe) și a unei declarații comune („L’esprit et le corps de l’Europe”), ambele făcînd apel la „o nouă renaștere” a conștiinței europene. Viteza înfiripării acestor idei (la care au contribuit personalități din toate țările Uniunii) nu are de ce să ne mire. Nu este nicio îndoială că ea se datorează crizei prin care trece, actualmente, Europa ca proiect politic, minată de un scepticism popular crescînd, de succesul mișcărilor de extremă dreaptă, „Brexit”, de atentatele sîngeroase din Franța și impasul multor politici comunitare. Niciodată stabilitatea Uniunii Europene nu pare a fi fost mai precară ca astăzi. De unde și necesitatea unor inițiative ca aceea aflată la originea cărții de față.
Reunind 33 de autori, din aproape toate țările Uniunii Europene (printre care și Petre Guran, din România), volumul (de 500 de pagini!) este conceput prin metoda numită în franceză a „perspectivelor încrucișate” (regards croisés). După un plan prestabilit, autorii au fost lăsați liberi să aleagă din trecutul continentului acele fenomene, procese, evenimente și personalități al căror rol a fost, în opinia lor, esențial în conturarea unei conștiințe comune.
Prima parte (Histoire et mémoire) este, de fapt, o istorie prescurtată a continentului, care scoate în evidență factorii de coeziune politică și spirituală a Europei: civilizația greacă, Imperiul Roman, creștinismul medieval, raporturile dintre „spiritual” și „temporal” în Evul Mediu, filosofia Luminilor, statele-națiune, pînă la proiectul postbelic al Uniunii Europene, cu formele sale instituționale. Partea a doua (Approches phénoménologique) se ocupă de religiile universale, apărute în decursul experiențelor istorice prin care a trecut continentul nostru: în primul rînd, iudaismul și creștinismul, dar și islamul (a cărui explorare, prefațată de un semnificativ titlu interogativ: Une histoire islamique de l’Europe est-elle possible?, nu se îndepărtează, totuși, de tradiționala perspectivă analitică a rolului de mediator cultural al arabilor). Ultimul subcapitol al acestei secțiuni propune reconstrucția ethos-ului european în forma în care l-a conceput Paul Ricœur, într-un eseu, Quel ethos nouveau pour l’Europe?, publicat tocmai în 1992. Textul este, nu întîmplător, evocat de mai mulți autori ai volumului. Voi reveni la el, dar, ca să închei cu structura cărții, trebuie să spun că ultima sa parte (Événements, personnages et fruits) se ocupă de 40 de evenimente care au marcat conștiința europeană din Antichitate pînă în zilele noastre și de la război încoace, de 15 „figuri istorice ale Antichității tîrzii și Evului Mediu” (frumos evocate de Petre Guran), de cîteva personalități ilustrative pentru „istoria ideilor europene” (Machiavelli, Hobbes, Tocqueville, Hanna Arendt și Denis de Rougemont), sfîrșindu-se cu trei eseuri (grupate sub straniul titlu „Fruits”), care se referă, în ordine, la actuala criză europeană, din nou la ethos-ul Europei și la mai multe orașe din Europa Centrală și de Apus, considerate emblematice pentru spiritul european. Capitolul concluziv și postfața încheie volumul, trebuind citite „în oglindă” cu „uvertura” sa, unde sînt trecute în revistă prolegomenele instituționale și intelectuale ale proiectului inițiat de Collège des Bernardins, despre care am vorbit la început.
Interesantă și instructivă, nimic de zis, cartea nu este însă și edificatoare. Lectura ei nu îl convinge pe cititor de realitatea unei „conștiințe europene”, mai mult decît înainte. De fapt, nu atît cu „perspective încrucișate” asupra ipostazelor acestei „conștiințe” avem de a face aici, cît cu narațiuni juxtapuse, care numai cu multă bunăvoință ar putea fi considerate ca întemeind o „istorie comună”, adică „împărtășită”. Nimic sau prea puțin din ceea ce scriu autorii este nou. Totul a mai fost spus, fie despre fundamentele greco-romane și iudeo-creștine ale civilizației europene, fie despre universalitatea Luminilor sau evenimentele care au avut o semnificație continentală (precum celebra restaurare imperială carolingiană, povestită și repovestită de atîtea ori). Nouă este, eventual, tentativa (nu prea convingătoare) de a „construi” o istorie a Europei din perspectivă islamică și de a face din Hegira (fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina, în 622) unul din cele 40 de evenimente-reper ale acestei istorii (cum ne propune, încă și mai neconvingător, Antoine Arjakovsky în capitolul menționat din partea a treia). Nici această „inovație” nu stă însă în picioare, din cauză că – am spus-o, deja – contribuția islamică la civilizația europeană a fost originală nu atît per se (în afară de artă și arhitectură), cît prin modul în care a prelucrat și filtrat, în fond, tot valorile vechiului patrimoniu greco-roman. Pe scurt, lăudabila intenție a editorului și a autorilor de a „propune o povestire scurtă și emblematică [a continentului] pentru a capta atenția europenilor și a suscita o reflecție comună” (p. 322) nu s-a materializat prin acest volum. Nu trebuie să le-o luăm în nume de rău și să considerăm că atît cartea, cît și proiectul care a generat-o ar fi fost greșit concepute sau utopice. Ceea ce îi separă (încă) pe europeni este, din păcate, mai puternic decît îi apropie. Iar „conștiința europeană”, în măsura în care există, nu se compară, ca forță, cu identitățile naționale, în ciuda politicilor de integrare comunitară din ultimii 30 de ani, care au dărîmat multe din barierele dintre state, reconfigurînd profund gestiunea teritoriilor naționale. Multe sînt circumstanțele și condițiile trebuitoare pentru ca această (încă) ipotetică „europenitate” să capete un profil mai ferm. Ceea ce cred că îi lipsește în cea mai mare măsură este capacitatea de a găsi acele simboluri, capabile să genereze și să întrețină sentimentul apartenenței la un spațiu geografic, cultural și de civilizație comun. Mai direct spus, Uniunea Europeană are un mare deficit de imaginar politic; duce lipsă de „emblemele” și miturile narative în măsură să o facă să se autoperceapă și să se proiecteze ca o comunitate, așa cum fac națiunile. Moneda unică, drapelul (considerat, nota bene, nu atît un simbol, cît un „logo” comun) și, mai ales, spațiul Schengen sînt realizări importante, dar insuficiente pentru a întemeia o adevărată coeziune (ce să mai spun de precaritatea în care le-a aruncat criza economică din 2008-2009 și problema emigranților?). Dificultatea cu care au apărut și ele (la capătul unor tratative laborioase, precum cele privitoare la simbolurile de pe moneda europeană) spune multe despre greutatea cu care se încheagă o veritabilă solidaritate comunitară; o solidaritate care are nevoie și de altceva decît numai de măsuri fiscale, economice și administrative de integrare (importante, nu-i vorbă). Mi se pare semnificativ că, încercînd să elaboreze o „narațiune comună” a trecutului Europei, editorul și unii autori evocă, ocazional, necesitatea unei „istorii mitologice” (p. 28) sau „simbolice și antropologice” (p. 322), concepută – se înțelege – după modelul „mitologiilor naționale”, adică în forma unui continuum temporal esențializat, învestit cu un sens unificator și pornind de la un eveniment fondator, precum mitul Europei (deloc întîmplător, acesta deschide capitolul consacrat „originilor Europei”, din prima parte a volumului – Histoire et mémoire). Deliberat asumată sau „instinctivă”, această opțiune sugerează că autorii intuiesc „adîncimea” pînă la care trebuie să ajungă o istorie a „conștiinței europene”, pentru a fi cu adevărat relevantă.
Dar, de o „istorie mitologică” a Europei nu se va putea vorbi, decît atunci cînd europenii vor putea avea și o memorie comună a trecutului lor. Aceasta mi se pare, de fapt, cheia problemei (identificată, în volum, și de Ursula Serafin, în eseul pe care îl semnează,
p. 417-421). „Conștiința (istorică) europeană” este inseparabilă de o memorie unificată. Elaborarea ei, în condițiile în care multiplele memorii naționale sînt atît de antagonice, constituie o sarcină herculeană; nu imposibilă, poate, dacă ar fi aplicată soluția întrevăzută încă de acum mai bine de două decenii de Paul Ricœur, în eseul pe care l-am citat. Filosoful francez considera acolo că deosebirile inerente diverselor amintiri colective nu vor putea fi atenuate (sau resorbite) decît printr-o recunoaștere și acceptare reciprocă a tot ceea ce le particularizează, urmate – spune el – de „iertare”, ceea ce ar ajuta la integrarea lor într-o narațiune memorială comună, în măsură să dea naștere unui ethos european. Realism? Utopie? Viitorul – e de dorit cît mai apropiat – ne va arăta dacă materializarea unui asemenea ideal este posibilă.
Nu cred că poate fi o concluzie mai ilustrativă la tot ce am spus pînă aici decît faptul că, citind numele celui care semnează prefața cărții, mi-am adus brusc aminte, după ani de uitare, că Uniunea Europeană are, totuși, un președinte...
_________________
Antoine Arjakovsky (dir.), His­toire de la conscience européenne. Préface de Herman Van Rompuy. Postface de Rowan Williams, Paris,
Éditions Salvator, 2016