Categorii

Parteneri

Ethno Jazz Festival Chişinău: avânt şi energie la ediţia a 15-a

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ethno Jazz Festival Chişinău: avânt şi energie la ediţia a 15-a

imaginea utilizatorului Virgil Mihaiu

Graţie gentilei invitaţiuni primite din partea lui Anatol Ştefăneţ şi a echipei sale organizatorice − în care strălucesc Natalia Ştefăneţ, Mariana Postică şi Lucia Cazacu − în septembrie 2016 avui onoarea de a prezenta din nou Festivalul Ethno Jazz de la Chişinău. Cea de-a 15-a ediţie a marcat, totodată, aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea formaţiei Trigon, precum şi 60 de ani de viaţă ai lui Anatol Ştefăneţ. Ilustrul muzician, fondator al ambelor fenomene artistice antemen­ţionate, a coordonat şi unul dintre recitalurile de vârf din program. Acesta a cuprins o lucrare în primă audiţie, intitulată chiar Ediţia 15, interpretată de cei şase făuritori ai prestigiului atins de Trigon în secolul 21: Dorel Burlacu / claviaturi, Vali Boghean / flugelhorn, trompetă, voce, fluiere, Gari Tverdohleb / percuţie, Alexandru Arcuş / saxofoane, Dan Brumă / ghitară şi Anatol Ştefăneţ însuşi, la violă şi în calitate de compozitor. Demonstraţia de fervoare creativă ca sextet fu urmată de alte două formule, la fel de inspirate, în cvartet şi trio, reconfirmându-mi convingerea că Trigon transfigurează, la modul superlativ, melosul specific romanităţii orientale într’un limbaj jazzistic pe cât de original, pe atât de irezistibil.
În ton cu abilitatea sa de a descoperi noi talente autohtone, Anatol Ştefăneţ a oferit spaţiu scenic pentru două tinere grupuri cu frumoase perspective. Astfel, cvintetul de coarde Kaiser Band, condus de violonistul Vadim Buinovschi, a impresionat prin omogenitate, o neaşteptată abilitate de a swinga, bucuria contaminantă a interpretării colective − calităţi augmentate spre final şi de către bateristul invitat, Nicu Balmuş. În plină ascensiune, după debutul discografic şi turneul de promovare prin România, s’a arătat a fi Arcuş Trio. „Nucleul dur” al trupei e alcătuit din saxofonistul Alexandru Arcuş (desprins din „pepiniera” Trigon) şi organistul Adi Stoenescu. Ei mă convinseseră deja de la primele apariţii (d. ex., la Festivalul DobroJazz organizat de Dan Hornoiu la Tulcea, unde le elogiasem nu doar dexteritatea instrumentală, ci şi pe cea componistică). Piesele lor coagulează elemente ludice şi lirice, în formulări judicios articulate şi pline de nerv improvizatoric. Tânguirea doinei e trecută prin filtrele tehnicilor acustice actuale, iar spiritul ancestral se conciliază cu luciditatea insidioasă a electronicii. Bateristul Marcel Moldovan este un ritmician de încredere în susţinerea demersurilor conceptuale antamate de colegii săi.
Trio-ul austriaco-helvet Rom/Schaerer/Eberle a venit cu un program amuzant, mustind de humor, încadrabil în categoria dadaismului bine controlat. Avanscena e dominată de vocalistul Andreas Schaerer, cu evoluţiile sale cameleonice, pigmentate cu efecte de beat-box, dar şi cu surprinzătoare inserţii pe două voci în tandem cu virtuozul trompetist & flugelhornist Martin Eberle (apropiat ca manieră interpretativă de congenerul său francez Mederic Collignon, prezent la Chişinău acum vreo trei ani). Fundalul (quasi-)armonic îi aparţine ghitaristului Peter Rom, amintind uneori de opţiunile lui Marc Ribot şi ai săi Cubanos Postizos. Mobilitatea extraordinară (cu accente neurotice) a celor trei complici muzicali menţine permanent vie atenţia spectatorilor. Piesa de rezistenţă a recitalului a constat într-un asamblaj ameţitor de finaluri de standards, sugestiv intitulat The End Is Near...
Pe linia cunoscută a evoluţiilor de la ediţiile precedente s-a situat solistul Grzegorz Karnas. Vocalismele sale conturând itinerarii imprevizibile sunt delectabile, îndeosebi atunci când pun în valoare eufoniile limbii polone. La nivelul acompaniamentului, tandemul ritmic alcătuit din compatrioţii Mariusz Prasniewski/contrabas şi Sebastian Frankiewicz/baterie avu o prestaţie mai empatică decât cea furnizată de ghitaristul german Florian Mobes (cam strident pentru gustul meu).
Două grupuri din prezenta ediţie şi-au propus să cultive jazzul de factură ma­nouche. În cazul Cvartetului Lulo Reinhardt & Andre Krengel opţiunea e explicabilă şi prin descendenţa întâiului din familia părintelui acestui stil, renumitul ghitarist belgian Django Reinhardt. La Maurizio Geri Swingtet preocuparea pentru aceeaşi moştenire se îmbină cu simpatice raportări la tarantella italiană, la compoziţiile lui Nino Rota, sau chiar la repertoriul brazilianului Villa-Lobos. Trupa italică mizează pe şarmul şi comunicarea directă, avându-i ca repere principale pe ghitaristul-vocalist Geri, acordeonistul Giacomo Tosti şi clarinetistul Michele Marini. Ambele formaţii ştiu să creeze − spre încântarea spectatorilor − momente de intensitate, urmate de tranziţii către stări de melancolie.
Un cvintet cu reală priză la public s’a dovedit a fi Scala Nobile, originar din Ticino − cantonul italian al Elveţiei. Şi aci predomina exprimarea francă şi atitudinea jovială, însă cu tente stilistice mai moderne. Liderul şi compozitorul grupului este ghitaristul Sandro Schneebeli, care şi-a cucerit auditorii cu un original solo de mingi de biliard glisate pe griff-ul instrumentului, ţinut în poală ca o havaiană. Pline de inventivitate şi savoare au fost intervenţiile vocale ale lui Bruno Amstad, ca şi cele ale talentatului Max Pizio la saxofon şi EWI (instrument electronic cu ancie). Pulsaţia basistică fu asigurată de brazilianul Eduardo Dudu Penz, pe care îl admirasem şi pe la începutul secolului 21 la Festivalul de la Sibiu. Cvintetul era întregit de bateristul Stephan Rigert.
Chico Freeman este unul dintre saxofoniştii de referinţă ai jazzului mondial. În anii din urmă, el a frecventat în repetate rânduri festivalurile din părţile estice ale continentului nostru. De data asta s’a prezentat la Chişinău cu Exotica Trio, alături de prodigioşii Svante Henryson / violoncel (Suedia) şi Reto Weber / percuţie (Elveţia). Descinzând dintr’o „dinastie” de importanţi jazzmeni de culoare, Chico pare a se fi reorientat dinspre teritoriile familiare ale stilului neo-bop către acelea mai aventuroase ale ethno-jazzului. Fără o afiliere etnică precisă, muzica trio-ului său exotic sună mai curând ca un folclor imaginar. Tenta generală este de indubitabil impact emoţional, obţinut însă printr’o utilizare parcimonioasă a tehnicii interpretative. Elocuţiunea lui Freeman pe saxofonul tenor e limpede, epurată de inutile divagaţii (e drept că nu mi-ar fi displăcut să-l putem asculta şi pe clarinetul-bas, însă servituţile impuse de companiile aviatice se fac tot mai resimţite asupra instrumentarului transportat de artişti). Svante Henryson transformă violoncelul într’un partener egal în drepturi cu instrumentele mult mai frecvent întâlnite în jazz. Zona sa de preferinţă este registrul grav, unde generează adevărate splendori sonore. La rândul său, Reto Weber îşi manifestă virtuozitatea percuţionistică în manieră indiană, prin utilizarea preferenţială a mâinilor, în locul baghetelor. Puterea evocativă creşte prin implicarea „tobelor africane cu apă”, sau a obiectului cu aspect de farfurie zburătoare numit „steel drum”.
Grupul Violons barbares a oferit un recital perfect adecvat specificului festivalului. Cei trei componenţi provin din Mongolia, Bulgaria şi Franţa: Dandarvaanchig Enkhjargal / morin khoor & vocal, Dimitar Gougov / gadulka & vocal, Fabien Guyot / percuţie & vocal. Ei produc un spectacol caleidoscopic, bazat pe ritmuri furibunde, metamorfozate în swing sui generis, cu momente magice implicând aluzii şamanice, dar şi cu mult humor. Adeseori piesele sunt structurate asemenea unor poeme sonore cu finaluri suspendate. În pofida caracterului lor ancestral (ce implică dificultăţi de acordaj şi de maleabilitate melodică), ambele viori sunt transformate de mânuitorii lor în instrumente de o expresivitate acut contemporană. Morin khoor e o „vioară” mongolă cu două coarde (înrudită cu er-hu din China), al cărei gât se termină cu un cap de cal sculptat în lemn, iar cutia de rezonanţă pare arhetipul unui violoncel primitiv. Ca atare, pentru a se cânta cu arcuşul, instrumentul e ţinut vertical. La fel se întâmplă şi cu gadulka bulgară − un fel de cobză cu 14 coarde, dintre care doar 3 au funcţionalitate melodică, iar celelalte „ţin hangul”. Pe lângă minunăţiile extrase din aceste instrumente de către Enkhjargal şi Gougov, cei trei artişti cântă şi vocal. La acest capitol interpretul mongol deţine supremaţia, datorită artei sale de a stăpâni tehnica vocală diatonică, ce-i permite obţinerea unor insolite polifonii. Liantul cu spiritul jazzului se bazează, în principal, pe spontaneitatea celor trei muzicieni, precum şi pe brianta prestaţie a bateristului Fabien Guyot.
De remarcat implicarea Primăriei Municipiului Chişinău şi a Ministerului Culturii al Rep. Moldova în organizarea festivalului. Am apreciat prezenţa şi discursul doamnei ministru al Culturii, Monica Babuc. Merită felicitări sponsorul general – Agenţia Elveţiană pentru Dezvoltare şi Cooperare, precum şi alte instituţii ce contribuie la reuşita acestui adevărat brand cultural: ambasadele Franţei, Sue­diei, Statelor Unite, Alliance Francaise, Goethe Institut şi Centrul Cultural German Akzente, Forumul Cultural Austriac, Institutul Polonez din Bucureşti, Mold­indconbank etc. Evident, pe lângă aspectele strict artistice, memoria mea afectivă le va reţine pe cele umane. Avui şansa de a mă revedea cu admirabilii mei amici Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ, creatori ai excelentei reviste Contrafort. După vizita întotdeauna reconfortantă la acea redacţie, i-am reîntâlnit pe trei dintre corifeii Uniunii Scriitorilor − Arcadie Suceveanu, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru. Am primit cu bucurie invitaţia de a participa − alături de cântăreaţa Geta Burlacu − la o conversaţie moderată de jurnalistul şi pictorul Vasile Botnaru în noul studio TV al Europei Libere. La Radio Chişinău îmi fu amfitrion inimosul muzician/inginer de sunet Victor Buruiană. Alte episoade amicale mi-au fost oferite de către referenta ICR Chişinău Ecaterina Dumbrăveanu, experta în teatru şi cinema Larisa Turea, poeta Radmila Popovici, actorul Boris Cremene, jurnalistele Violeta Gorgos şi Victoria Cuşnir, scriitorul Iulian Ciocan, echipa de la Televiziunea publică a Rep. Moldova. Aşteptând să intru în studioul unde fusesem invitat, am conversat cu compozitorul Eugen Doga, evocând doi minunaţi ambasadori de care ne legau amintiri comune: Dumitru Prunariu, la Moscova, şi Valeriu Turea, la Lisabona. Cum se vede, pentru mine jazzul şi Chişinăul rămân referinţe cu valoare existenţială.