Am avut dintotdeauna şi am şi acum o mare reactivitate emoţională la tot ce trăiesc. Mai mult, pot spune chiar că evenimentele din viaţa mea sînt emoţiile. Prima şi cea mai mare preocupare cînd scriu un text, fie proză, fie poezie, e să re-creez în el emoţia (frica, bucuria, tristeţea, angoasa, mînia etc.) pe care mi-o trezesc întîmplările trăite. Mai întîi, pentru a mă elibera astfel de ea. Apoi, pentru că îmi spun: dacă pe mine m-au tulburat acele întîmplări, atunci descriindu-le, recreînd propria tulburare poate am şansa să-l emoţionez şi pe cititorul care îmi seamănă.
Numai în poezie sau în proza autobiografică pot vorbi expresiv despre propriile emoţii, adevărate aventuri, adevărate poveşti; pînă la un nivel, şi în proza în care sub chipul altor personaje sînt tot experienţele mele. Nu ţin şi probabil nici n-aş putea să mă pun pînă la capăt în pielea unui bărbat – eu fiind femeie; sau în pielea unei mame – eu nefiind mamă. Nu ţin deloc să scriu şi probabil nici n-aş putea scrie proză realistă despre experienţe-limită pe care nu le-am trăit (a lagărului, a războiului, a unei boli grave), fără să nu am senzaţia falsului, a contrafăcutului. Iar dacă aş avea eu această senzaţie, la ce ar trebui să mă aştept din partea unui bun cititor? De pildă: cum aş putea vorbi convingător despre senzaţia atroce de foame a unui deţinut dintr-un lagăr stalinist? „Te gîndeşti la una din zilele în care ţi-a fost foarte foame”, mi-a răspuns un prieten. Nu e suficient. La acel deţinut foamea dintr-o zi era suma tuturor zilelor cînd i-a fost foame, la care se adaugă ura împotriva celor care-l înfometează şi-l storc de vlagă, frigul în care trăieşte, lipsa de speranţă care-l domină şi mai ales frica de ce i se poate întîmpla oricînd. Foamea lui nu poate fi înţeleasă/ cunoscută decît de el şi de cei ca el...
Dacă totuşi, graţie documentării, aş putea recrea circumstanţele – locul, peisajul înconjurător, evenimentele curente ale fiecărei zile etc. – în care a trăit un deţinut dintr-un lagăr stalinist, n-aş putea da viaţă acestui conglomerat de informaţii fiindcă nu cunosc mirosul fricii lui, al senzaţiei sale de greu. E ca şi în cazul unei flori necunoscute: îi vezi imaginea, forma, culoarea, dar ea rămîne moartă cît timp nu-i ştii mirosul. Şi mirosul nu poate fi cunoscut din relatări, nu poate fi descris, ci doar aproximat prin asocieri, iar a aproxima uneori nu-i destul.
 
Nu sînt prima care crede acest lucru, eu doar îl reamintesc, pare uitat: numai emoţiile spun totul despre un om, îi dau substanţă şi numai personajele substanţiale fac literatura autentică. Or, emoţiile, gradul şi forma lor diferă în funcţie de sensibilitate, gen, vîrstă, experienţă de viaţă, cultură, religie, fapt surprins mult mai expresiv de Cehov în „Salonul nr. 6”: „Cu cît un organism e mai simplu şi mai rudimentar, cu atît e mai puţin sensibil şi cu atît reacţionează mai slab la excitaţii. Şi, dimpotrivă, cu cît e mai evoluat, cu atît e mai receptiv şi reacţionează mai energic”. Emoţiile au, deci, tot atîtea chipuri cîte persoane le trăiesc. De aceea e aberant să spui: ce se mai poate scrie azi nou despre iubire, trădare, eşec etc., cînd totul s-a spus de sute şi mii de ani? Se poate scrie, sîntem diferiţi, deci percepem diferit asemenea experienţe, altminteri comune tuturor.
 
Şi cînd citesc o carte tot emoţia e importantă, tot prin emoţia resimţită evaluez autenticitatea, valoarea scriiturii, emoţia născîndu-se – mai trebuie oare amintit? – dintr-o viziune proaspătă asupra a ceva deja cunoscut. Lectura unui text literar care nu mă tulbură prin nimic îmi pare timp pierdut (pentru documentare asupra unei epoci, situaţii istorice, fenomen etc. există alte genuri). De aceea mă conving mai greu naraţiunile realiste pe teme ca detenţie, viaţă pe front, viaţă de lagăr, dar şi boală gravă, bătrîneţe, singurătate, feminitate/ maternitate, masculinitate etc., dacă autorii lor nu au trăit pe viu asemenea experienţe sau condiţii. Trebuie să fii Flaubert ca să poţi afirma „madame Bovary c’est moi”...