Parteneri

Dragul meu (tău… lui…)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Dragul meu (tău… lui…)

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Dacă visezi oglindă… Ce e dacă visezi oglindă?… Că te oglindeşti în ea… Sau că o spargi, ce ţi se poate întâmpla?... A, asta e: dacă te visezi într-o oglindă, răsfrânt, fireşte, – sau, poate, nefiresc reflectat, – deci, să zicem – dacă te visezi într-o oglindă, răsfrânt, bineînţeles… – ce e de înţeles?... Păi bine, merge aici: răsfrânt?... De parcă ai zice că eşti… foarte (răs!)… frânt… Mda, limbajul omenesc este fantastic de inexact, înfricoşător de aproximativ în ce doreşte să spună bietul om unui semen sau, uneori (se) crede – lumii.
Dar să o iau pe scurtătură, revenind în punctul de la care am pornit, în caz contrar, intrând în analiza hipermicroscopică (hipermicroscopia conştiinţei, a intuiţiei, subliminalului…) a limbajului, pot uita completamente de motivul, subiectul, intriga acestei declanşări – bineînţeles, în primul rând – lingvistice, care s-ar putea să fie proză sau – de ce nu? – poză… psihologică… Da, şi poză s-ar putea spune, pentru că mie nu-mi este străină autoironia, cu alte cuvinte – nu mă tem de auto-peste-picior-luare.
Prin urmare, dacă te visezi într-o oglindă, vei fi considerat cu lipici, atrăgător de către persoane de sex opus. Iar de ţi se arată pe tărâmurile lui Hypnos că spargi oglinda, te aşteaptă neplăceri, în primul rând pe plan sentimental… Poate, mai ales, când eşti în vreun aeroplan... Apoi, oglinda spartă pare a prevesti şi isprăvirea vreunei rude…
Telegrafic vorbind, oglinda aburită e a moarte; curată de e – necazurile şi grijile au trecut… Uite, asta e bună (mai ales dacă eşti deja… pensionat!): de visezi că-ţi examinezi chipul în oglindă, vei simţi o consideraţie… simţitoare (adică – deosebită) din partea şefilor de la serviciu. (Care şefi, pensionarule?... Şeful, angajatorul tău e numai şi numai Dumnezeu…)
Uite că e şi ceva poezie în atare ghicire: oglindă în cui de visezi – te aşteaptă orbire prin minciuni; mare (oglinda) – amorez nou şi fire schimbătoare; mică – eşti timid (de te ia dracu’…) şi înfricoşat fără motive… Şi câte şi mai câte… Pentru că în tradiţia arabă oglinda e considerată a fi simbolul imaginaţiei şi al femeii… Dacă o gravidă se va visa privindu-se în ogl… ş.a.m.d. – va naşte o fată care îi va semăna. (Ptiu, cum să nu-i semene, dacă o va naşte ea?!...)
Dar de ce m-aş preocupa tocmai eu de atare deşertăciuni ale deşertăciunilor? Pentru că acest lucru pur şi simplu nu mă priveşte şi pe mine! Nu mă priveşte… absolut!... Înspăimântător de mult nu mă priveşte chestia cu privitul în oglindă. Nici nu ştiu cum să vă spun mai pe înţeles, dar de spus trebuie să o spun cumva, şi nu o voi face decât franc, direct, tăios, poate: nu mă priveşte, pentru că eu – iarăşi, pur şi simplu – nu mă oglindesc în oglindă! Imaginea mea pur şi simplu nu se vede în oglindă, chiar de aş sta ore, zile, săptămâni în faţa oglinzii: eu nu mă reflect în ea! Iată de ce nu aş zice că-i invidiez pe toţi ceilalţi (minus 1, eu) care se reflectă în oglindă, sau poate că invidiez şi un simplu obiect din spaţiul în care se află oglinda, obiect care se răsfrânge în ea; poate că ar reieşi că invidiez până şi o muscă oarecare ce-şi tricotează zborul nu doar în văzduhul din odaie, ci şi în spaţiul virtual al oglinzii! Imaginea chipului meu, a conturului siluetei mele nu o captează niciun gen de oglindă… Din acest motiv te invidiez înainte de toate pe tine, căruia s-ar zice că îţi sunt egal în toate, şi care te poţi răsfrânge, te poţi vedea în oricâte oglinzi ai dori, pe scurt – în toate oglinzile, în timp ce eu, aflându-mă totdeauna şi în aceleaşi situaţii şi locuri cu tine, rămân ca şi… inexistent! Ne-captat de oglinzi! Necaptat sau poate – un… de-captat/ decapitat care nu mai vede că e şi el captat de oglinzi. În starea care ar fi, cea de… decapitat, de isprăvit, de… Culmea e că, în loc să-ţi pui şi tu această dramatică, sacramentală întrebare: de ce eu (de ce tu? – ai zice… tu, despre mine, adică) nu sunt captat de oglinzi, de ce nu-mi văd prezenţa în ele? – tu, cel căruia, e de presupus, îţi sunt egal în toate, te arăţi ucigător de indiferent faţă de problema lipsei de faţă, adică – faţă de lipsa feţei mele în oglinzi… – în cele ale apelor, în stropul de rouă care, se zice, reflectă întregul univers, ceea ce nu este adevărat, odată ce în acel strop de rouă nu este prezent, prin captare-reflectare, şi chipul meu, imaginea mea, prezenţa mea, altfel spus… (U-u, metafora poate fi extinsă – nu? Vă imaginaţi câţi stropi sunt în căderea Cascadei Niagara? Vă imaginaţi – nu, este imposibil de imaginat! – ce infinit de universuri pot reflecta ei?)
La un moment, şi eu, de disperare, bineînţeles, am început să mă întreb: dar oare vampirii se reflectă în oglinzi?!... Dar vârcolacii?!... Dacă aceştia nu s-ar răsfrânge, ar însemna că eu sunt unul dintre ei, nu?!… Doamne, fereşte! – strigam atunci, pentru că eu nu sunt nici vampir, nici vârcolac, odată ce mă aflu atât de adânc crezător în puterea şi sfinţenia Pantocr(e)atorului. Doamne, fereşte! – strigam, pentru a face să dispară tocmai puterea necurată a vampirilor, vârcolacilor! Şi nu mă linişteam decât în miez de noapte, când băteau cocoşii şi căţeii pământului… Dar nu adormeam îndată, amintindu-mi că deseori se povesteşte că până şi imaginea nălucilor, a fantomelor şi spiritelor de oricare alte feluri se reflectă în oglinda palatelor străvechi, în care s-au întâmplat cine ştie ce lucruri neplăcute, mai ales crime… Nu, nu pot fi vampir sau nălucă, sau cine ştie ce altă alcătuire de spirit, de miraj uman, pentru că la cântatul cocoşilor eu nu că dispar, ci parcă apar şi mai intens în propria-mi conştiinţă, în propria-mi, obsedanta-mi interogaţie legată de absenţa mea în oglindă… Dangătul de clopot ori cântatul cocoşilor în miezul nopţii pe mine mă… – cum să spun?... mă….intensifică, parcă, mă face hiper-prezent în hiper-sensibilitatea mea care acutizează înmiit dramatismul interogaţiei cu imposibila mea răsfrângere… Imposibila răsfrângere… De ce?! – urlu eu atunci în noapte, odată cu dangătul de clopote şi cântatul de cocoşi sau după trecerea acestora.
– Încetează odată! Mă plictiseşti de moarte cu problema asta a ta, bizară! strigă cineva şi eu, pe o vreme, amuţesc, înmărmuresc, tresar înfricoşat de violenţa strigătului ce e aproape urlet. Pentru ca, după ceva vreme, revenindu-mi în fire, să îndrăznesc a întreba, timid, sperios:
– Dar… cine eşti dumneata… şi ce drept ai să strigi la mine… să?...
– Ascultă-ncoa’, problema e şi mai gravă: tu nu numai că nu te oglindeşti, ci nici nu ai dreptul să pui întrebări. Întrebările tale, sacramentale, cum crezi tu, le pot pune doar eu. Numai eu! Ai înţeles?!
Deplină discriminare!... Şi totuşi, îndrăznesc să mă interesez:
– Dar cine eşti… dumneata?
– Nu contează, şi repet: ţie nu ţi-i dat să pui întrebări.
– Şi totuşi?...
– Întrebările le pot pune doar eu, şi pe ale mele, şi pe ale tale! Cine eşti tu, de tot scânceşti că nu eşti, că nu te oglindeşti, că?!... Cine eşti, domnule?...
Cu greu, îmi înghit nodul din gât şi îndrăznesc să răspund, timid până la neconvingere:
– Păi, sunt… sunt...
– Cine, spune odată.
– Sunt… iertaţi… sunt… Alter ego…
– Al cui?...
– Al… tău… Scuzaţi… al dumneavoastră…
– Zău?... Celălalt eu al meu?... Curios… Cam scâncitor alter ego am eu… Şi ce-i de făcut?... Ce propui?... Nu-i nimic de făcut, încetează, calmează-te… Nu mai scânci. Nu datorăm nimănui nimic. E în ordine. Şi de azi înainte tot un singur impozit vom plăti…. Ca şi ceilalţi, eu ştiu – reţine, află şi tu! –, eu ştiu că sunt dator cu o moarte… Nicidecum şi cu… Altera mors… dragul meu Alter ego…
P. S. La auzul discursului stăpânului său, adică a – Eu-lui de Bază, principal, cum ar veni, protagonistul nostru, adică Alter ego, şi-a pierdut din nou cumpătul. – Altera mors… altă morsă… alfabetul Morse… morsa durdulie, precum o mândruleană obosită, dă din lunecosul picior în formă de evantai… după care se prăvale-n apă, iar după ce se urcă din nou pe podeţ… pe corpu-i planturos şi puternic se configurează mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă a lui Nietzsche*… denotativ… conotativ…
Era un fel de automatism al unui destin extrem de fragil şi de vulnerabil… Foarte neapărat în toate ale lui, încât nici chiar vreo oglindă oarecare nu-i poate înregistra, pur şi simplu, prezenţa… dar nici… absenţa… Astfel făcându-se că Alter ego e mult mai fragil, mai vulnerabil în toate ale sale, adică – ale Eu-lui (său) de Bază; Eu-lui tău, lui…
______________
*Aici este reprodusă o secvenţă din poemul lui Velimir Hlebnikov „Menajeria”.