Ce am putea spune astăzi despre cineva care pretinde că vede spirite, că stă de vorbă cu ele, se împotrivește celor rele (demonilor) și este apărat de cele bune? Evident, că suferă de o gravă psihoză. O căutare rapidă pe internet ne arată cît de lungă este lista disfuncțiilor psihice (psihice sau mentale?; o întreagă discuție se ascunde aici) din nomenclatorul maladiilor psihiatrice. A fost însă o vreme cînd prezența demonilor în viața oamenilor nu era socotită deloc anormală. Iar cei ce-i vedeau sau auzeau erau creditați cu aptitudini vizionare (numite astăzi paranormale). În Evul Mediu latin, un mare număr de scrieri consemnează apariții, viziuni (vedenii, în limbaj popular), vise trăite de personaje reputate prin sanctitate, dar și de oameni obișnuiți, care intrau, astfel, în contact cu lumea nevăzută a spiritelor. Un text din această categorie este și cel ce face obiectul analizei celei mai recente cărți a lui Jean-Claude Schmitt.
Pentru cei mai tineri dintre istorici, amintesc că Jean-Claude Schmitt (născut în 1946) face parte din a treia generație de savanți reuniți în ceea ce astăzi poartă numele de „Școala de la Annales” (după numele hebdomadarului omonim, înființat în 1929, care va împlini, curînd, 100 de ani de apariție aproape neîntreruptă). Elev al lui Jacques Le Goff (și el, o figură emblematică a aceleiași școli, creată în jurul lui Marc Bloch și Lucien Febvre), Schmitt este un specialist al imaginarului medieval, dar spectrul său de interese este mult mai larg, incluzînd cultura religioasă, apariția individualității și a subiectivității, istoria corpului, a noțiunilor de timp și spațiu – chiar și a... fantomelor, așadar, teme extrem de variate și greu de sistematizat, dar reductibile la ceea ce odată s-a numit „istoria mentalităților”, adică a schemelor de gîndire și percepție proprii unei epoci și unui spațiu geografic și cultural.
Documentul în jurul căruia este construită cartea de față este un tratat despre revelații. Intitulat Liber revelationum, el a fost elaborat în 1219 și îl are ca personaj central pe Richalm von Schöntal, un călugăr cistercian din abația cu același nume, ale cărui vedenii (angelice și îndeosebi demonice) au fost consemnate de un emul din mănăstirea respectivă (pe nume N.), în forma unui lung dialog cu maestrul său. Publicat pentru prima dată în 2009 de istoricul și filologul german Paul Gerhard Schmidt (1937-2010) într-o ediție critică elaborată pe baza colaționării tuturor versiunilor manuscrise ale tratatului (din secolele XIV-XV, originalul fiind pierdut), Liber revelationum apare, acum, și într-o versiune franceză, în traducerea lui Jean-Claude Schmitt și a Gisèlei Besson, colaboratoarea sa. Aceasta este ediția pe care o comentez. Ea are două secțiuni principale: o amplă introducere în două părți, care încadrează cronologic și istoric tratatul, și tratatul propriu zis, tălmăcit după ediția latină menționată.
Analiza introductivă a lui Jean-Claude Schmitt are un dublu versant, contextual și textual. Cel dintîi („Une monastère sous l’influence”) schițează (în patru capitole) „decorul” spațial și ambianța socială în care are loc dialogul dintre Richalm și demonii care îl hărțuiesc. Situată în Bavaria, între Heilbron și Rothenburg ob der Tauber – așezare al cărei nume nu mai spune acum nimic, dar care, în secolele XII-XIII, era un mini-oraș înfloritor – mănăstirea Schöntal (în traducere: „valea frumoasă”) adăpostește și astăzi o comunitate de călugări cistercieni, viețuind aici neîntrerupt din 1157. Amănuntul pare banal, dar, de fapt, este important pentru înțelegerea „profilului” psihic al lui Richalm și al „fraților” săi. Înființat în 1098, ordinul de la Cîteaux (după numele mănăstirii tutelare din Burgundia) era unul de o rigoare extremă, ascetic și pauper, vocația sa fiind de a reconstitui între zidurile sale modelul de existență christic și apostolic, într-o versiune cît mai apropiată de original. Frugalitatea zilnică a vieții călugărilor cistercieni (accentuată de stricta disciplină a corpului și de privațiuni fără număr) era marcată de liturghii la ore precise și, mai ales, de intense meditații solitare, menite să aducă mai aproape personajele divine venerate (Christos, Fecioara, sfinții) prin – ca să spun așa – viziuni provocate. Nu este deloc întîmplător că cei dintîi mari mistici ai Occidentului medieval au făcut parte dintre membrii acestui ordin, Bernard de Clairvaux fiind primul dintr-o lungă serie, care a culminat în secolul al XIV-lea cu Johann Tauler, Hein­rich Suso, Caterina de Siena, Brigitta de Suedia și, bineînțeles, Meister („Maestrul”) Eckhart. Intensitatea efortului spiritual prin care călugării cistercieni se străduiau să urce spre lumea făpturilor celeste nu era, desigur, ușor de obținut. Ascensiunea mistică era posibilă numai printr-o permanentă asceză interioară – sau, cum am spune astăzi, printr-o oțelire obsesivă a voinței – concepută să reziste tuturor tentațiilor care o puteau submina. Și, în primul rînd – cum altfel? – ispitelor demonice.
Demonii sînt omniprezenți la Schöntal, dar nu toți călugării îi văd, deși le suportă neîncetat hărțuielile. Singurul care o poate face este Richalm, datorită – scrie interlocutorul său – calității de vizionar, decurgînd din pietatea sa deosebită. Jean-Claude Schmitt a numărat în ediția latină pe care a lucrat nu mai puțin de 301 ocurențe ale cuvîntului „demon” (sau – mai rar – ale unui termen înrudit), în timp ce „înger” (echivalat cu spiritul bun) nu este menționat în dialogul celor doi decît de 15 ori. Interpretarea acestor apariții și semnificația lor în raport cu tipul de imaginar care le produce constituie subiectul celei de a doua părți a introducerii („L’obsession des démons”).
În relatarea lui Richalm consemnată de învățăcelul N., numărul și densitatea demonilor care bîntuie în mănăstirea din Schöntal nu au – scrie Schmitt – „niciun echivalent cunoscut” în literatura asemănătoare a viziunilor. În micul univers al călugărilor de aici, demonii sînt „peste tot, acționează în permanență, fiindu-le atribuit orice zgomot, sunet sau mișcare” (p. 183). Ce urmăreau ei, în mod concret? Trei lucruri principale: să-i deturneze pe călugări de la treburile lor zilnice (rugăciuni, muncă, meditație), să-i împingă să facă altceva și – pe același plan – să le inducă o scuză liniștitoare pentru abaterile comise.
Imensitatea numerică a demonilor nu era întîmplătoare. La Schöntal, fiecare făptură de acest fel are, așa cum reiese din relatare, o arie precisă de acțiune și atribuții bine determinate, care nu interferează între ele. Unii demoni acționează la vedere, deranjînd liturghia. Alții se manifestă în timpul somnului sau în singurătatea chiliilor, ispitindu-i pe călugări să-și dorească o masă îmbelșugată, un trup delicat de femeie sau cine știe ce alt lucru care ațîță simțurile. Sînt demoni care îngînă în timpul rugăciunii, încurcînd litania cuvintelor uzuale sau scot sunete stridente. Unii îi provoacă pe călugări să pălăvrăgească incontinent și să-și încalce jurămîntul tăcerii. Prin vacarmul pe care îl creează, alții fac imposibilă orice conversație între „frați”. Demonii tușesc cînd nu trebuie, scuipă pe jos, rîgîie, fac mațele să ghiorăie în timpul împărtășaniei sau al serviciului divin, își orbesc pentru scurt timp victimele sau le asurzesc făcînd – cum se spune – toate nefăcutele care se pot închipui.
Cum se apără Richalm împotriva acestei agresiuni pe toate planurile? Foarte simplu: prin semnul crucii. Este singurul mijloc care îi alungă pe demoni și îi împiedică să facă rău.
Făpturi asexuate și acorporale, demonii (ca și spiritele bune) nu-și pot pune în operă acțiunile malefice decît intrînd în trupul călugărilor. De aici, însă, „mecanismul antropologic” al acțiunii lor devine oarecum neclar. Ce anume „mișcau”/schimbau, denaturau ei în interiorul corpului? Jean-Claude Schmitt nu o spune. Asupra cui operau, mai exact, demonii: a sufletului în care se năștea dorința de înălțare spre cer, sau asupra cugetului („spiritului rațional”) care întărea voința de asceză? Spre deosebire de aceea antică (mai exact, platoniciană), antropologia creștină a renunțat la această distincție, optînd pentru unicitatea (și suveranitatea) sufletului. Umbra acestei dualități inițiale, însă, nu a dispărut. Ea persistă și astăzi – cum sugeram mai sus – în ambiguitatea ce caracterizează felul în care numim aceste disfuncții: psihice sau mentale.
Din punctul de vedere actual, vedeniile călugărului cistercian Richalm constituie manifestarea unor grave deranjamente de comportament și atitudine, susceptibile să facă obiectul unor investigații psihanalitice, dacă nu chiar al unui tratament psihiatric. Contextualizate istoric, ele apar însă într-o cu totul altă lumină. Spiritele bune sau rele – afirmă Jean-Claude Schmitt – nu sînt ilustrative numai pentru sănătatea sau maladia cuiva, ci trebuie „încadrate într-o concepție determinată istoric despre subiect, cosmos și lume. Cînd ne întoarcem spre secolele trecute – continuă el – se cuvine să evităm a diagnostica maladiile psihice și mentale în felul în care le percepem astăzi”, pentru că altfel riscăm să fim anacronici. „Din contra, trebuie să fim atenți la concepțiile specifice pe care o societate diferită de a noastră le-a putut avea despre corpul uman și despre cel social, despre spirit și spirite, despre sănătatea fizică și aceea mentală” (p. 260-261). În epoca în care a trăit Richalm, confruntarea dintre om și demoni nu era interpretată ca expresia unei imaginații morbide sau ca o trăsătură a nebuniei, ci – cum spune pe bună dreptate autorul – ca o „întîlnire între două tipuri de ființe create, reale și distincte” (p. 216), aparținînd celor două registre ale aceluiași univers: cel vizibil, al Naturii și cel invizibil, al creaturilor angelice și demonice. Judecată în felul acesta, Liber revelationum ne introduce într-un univers mental fundamental diferit de al nostru, dar pe care trebuie să-l înțelegem așa cum era, nicidecum după modelul de azi. Nu acesta este, în fond, principiul călăuzitor al cunoașterii istorice?
Stilistic impecabilă, cu multiple conexiuni literare, teologice și filosofice care ajută la înțelegerea multor detalii din revelațiile lui Richalm și, totodată, a mediului socio-cultural și istoric în care a trăit călugărul cistercian, cartea lui Jean-Claude Schmitt constituie un model de analiză pentru toți cei ce s-ar încumeta să examineze un text de o asemenea factură. Lectura ei este o adevărată plăcere.
_______
Jean-Claude Schmitt, Le cloître des ombres. Suivi de la traduction du „Livre des Révélations” de Richalm de Schöntal avec la collaboration de Gisèle Besson, Paris, Éditions Gallimard, 2021