Categorii

Parteneri

De frumusețea naturii nu obosesc niciodată

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De frumusețea naturii nu obosesc niciodată

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

De cîte ori se desparte de grupul nostru, o prietenă ne urează: să aveți o zi plină de frumos! Un timp, am crezut că urarea mă crispează din cauza formulării ei („să aveți o zi frumoasă!” ar suna mai puțin prețios și mai simplu). Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că mă crispează și din cauza... inflației de frumusețe cu care mi s-ar umple ziua dacă s-ar împlini. Fiindcă, da, frumusețea în exces mă obosește și ea. Și mă obligă să mă apăr: de pildă, nu mai „văd” splendoarea arhitecturală a Palatului Culturii, a Bisericii Trei Ierarhi sau a Teatrului Național pe lîngă care trec frecvent, n-aș putea asculta la infinit o melodie care-mi place, nu m-aș mai uita la portretul Gio­con­dei dacă aș merge curent la Luvru sau l-aș avea pe pereții propriei case (!!!). Îi recitesc pe autorii care mă pasionează, dar la intervale mari, ca să apuc să uit anumite detalii (las’ că nici nu e mare primejdie, cu memoria mea deloc de invidiat, să le învăț pe de rost)... Sau, iată: nu doar că nu mă mai emoționează frumusețea – altminteri fără cusur! – a unei prietene de Facebook, ci mă obosește, fiindcă postează tot timpul fotografii cu ea, în diverse toalete, în diverse locuri. Îmi vine să-i spun, dar mă abțin, că nu e treaba mea, să fie mai zgîrcită cu propria imagine, să ne lase timp să ne fie dor de ea. Așa stînd lucrurile, cum să nu spun că frumusețea se apără în felul ei, „orbindu-mă” la un moment dat?
Dar nu doar frumusețea, lucrurile frumoase se apără de mine, ci și cele obișnuite, pe lîngă care trec mereu. Și întocmai același lucru mi se întîmplă cu cuvintele. Nu mai „văd” clădirile sau străzile pe care merg și nu mai „aud” cuvintele pînă ce, brusc, din motive necunoscute, se face un declic în capul meu și unele din „nevăzute” mi se relevă într-o lumină nouă. Cum spuneam într-o poezie din volumul de debut, Măceșul din magazia de lemne: „vai, înfiorat de bucurie rămîn/ridicînd capul dintr-o dată/ în faţa cîte unui lucru/ mereu întîlnit. îi refac fibră cu fibră/ viaţa ignorată: înche­ieturile îi devin/ transparente, respiră, palpită./ un halou roşietic intens i se aprinde/ în jur, tulbură aerul în mici vîrtejuri,/ răstoarnă tonele de praf/ de pe cuvîntul care ţine lucrul acesta/ captiv în pîntecul său./ apoi capul meu intră iar cu forţa în apă,/ înfruntă crispat răceala curenţilor,/ se micşorează, se turteşte, se măreşte./ primeşte lumina galbenă care-şi depune/ ouăle misterioase în el. aşteaptă”.
Nu sînt sigură că pe toți oamenii îi obosește frumusețea. Dar subliminal am convingerea că toate – și lucrurile obișnuite, și cele frumoase, și cuvintele ­– se apără în felul lor nu doar de mine, ci și de ceilalți. Urîțenia însă are parcă alt regim: fie ne atrage, ne incită – vezi lacomul, indecentul interes mediatic pe
care-l stîrnesc scandalurile sordide,
accidentele, incendiile, imaginile de la tot felul de catastrofe naturale sau provocate; fie ne îndepărtează: întoarcem capul cînd vreun milog, care-și expune infirmitățile la un colț de stradă, ne agresează cu vaietele lui...
Nu știu de ce, însă de frumusețea naturii eu nu obosesc niciodată, nu mă satur niciodată. Oare fiindcă rezonez total cu ea? Pentru că are un imediat perceptibil efect terapeutic asupra mea, fiind deci – în cuvintele lui Macedonski – vindecătoare de nevroze? Sau poate fiindcă viața din frunziș, din soare, din palele vîntului, atît de vie, îmi pare mereu proas­pătă? Nici de bine nu obosesc și nu mă satur niciodată. De aceea cred că, dacă urarea prietenei de grup ar suna „să aveți o zi bună și frumoasă!”, aș fi mai receptivă. Pînă ce, obișnuindu-mă cu ea, n-aș mai auzi-o...