Categorii

Parteneri

Dan Brown în Balcani

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Dan Brown în Balcani

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase
articol: 

Din păcate, literatura care se scrie în ţările Europei de Est (poate cu excepţia celei maghiare) este prea puţin cunoscută cititorilor de limbă română. Oricât de interesantă ar fi o punere în paralel a felului în care au evoluat modelele literare în ţări care au o moştenire culturală comună, secole de istorie asemănătoare şi care s-au aflat recent împreună dincolo de Cortina de Fier, editorii români par oarecum reticenţi în a traduce şi publica volume ale vecinilor estici. Aşa stau lucrurile, de pildă, şi cu literatura bulgară, din care, după ştiinţa mea, din 1989 până acum nu s-a tradus decât o carte la Editura Cartier (Un roman natural de Georgi Gospodinov) şi alta la Humanitas, în colecţia „Cartea de pe noptieră”. Este vorba de un roman oarecum comercial, Râul de sticlă, de Emil Andreev.
Autorul, trecut acum de 55 de ani, experimentat jurnalist, realizator TV, profesor şi traducător din engleză, a debutat relativ târziu ca scriitor, cu proză scurtă şi piese de teatru. După volumele care alcătuiesc aşa-numitul ciclu al Povestirilor din Lom, romanul Râul de sticlă, apărut în 2004, a constituit un prim efort narativ mai amplu. Obişnuinţa autorului de a lucra cu un număr relativ restrâns de personaje şi de a construi lumi închise, care se hrănesc şi prind viaţă aproape exclusiv din tensiunea care se acumulează între protagonişti, se vede, din păcate, şi în roman. Se simte la tot pasul faptul că Emil Andreev se pricepe mai degrabă la a zugrăvi decoruri restrânse, nu lumi deschise şi complexe, la a conduce cu mână sigură personajele, ca un păpuşar, şi nu la a le da libertate. Obsesiile dramaturgului se întrevăd într-o omniscienţă asumată a naratorului, care nu ezită să-i spună la tot pasul cititorului că ştie bine cursul pe care-l va urma acţiunea, dar că îi ascunde în mod voit deznodământul. Procedeul acesta prin care vocea narativă afirmă la tot pasul lucruri de genul „Dacă ar fi ştiut bietul X ce se va întâmpla cu… atunci…” ţine parcă de literatura scrisă într-un alt secol şi de la un punct în acolo devine uşor deranjant.
Din fericire însă, micile stângăcii ale romancierului, nevoit să plătească încă tribut speciilor literare care l-au consacrat, sunt compensate prin teme inteligente şi printr-o reţetă perfectă a dozării suspansului. Cartea are în centru o investigaţie pe teme religioase şi istorice, desfășurată de o tânără şi frumoasă franţuzoaică, sosită în Bulgaria cu dorința de a elucida o serie de mistere cu privire la bogomilismul târziu, legătura dintre bogomili şi catari, cărţi apocrife precum cea a lui Enoh. Atingând subiecte oarecum apropiate de cele ale cărţilor de succes ale unor autori precum Dan Brown, Emil Andreev reuşeşte să evite capcana discuţiilor facile şi a simplelor speculaţii, umplând cu referinţe solide o filă istorică neclară a ereziilor balcanice medievale.
Pe fundalul descoperirilor legate de faţa ascunsă a religiei, personajele, relativ puţine la număr, dar foarte limpede conturate, încep să-şi scrie propria istorie, una în care pasiunile, obsesiile, frustrările sau filozofia joacă rolul principal. Avem de-a face cu un preot habotnic, în stare să calce pe cadavre pentru a apăra credinţa creştină, un cioban sărac cu duhul pe care avansurile sexuale ale unei foste prostituate îl transformă într-o brută ghidată exclusiv de instinct, cu un bulgar trecut de prima tinereţe, ateu cu înclinaţii filozofarde (din cugetările căruia izvorăşte chiar metafora râului de sticlă, din titlul romanului), precum şi cu o echipă de tineri restauratori de picturi bisericești conduşi de un profesor aproape de pensie, pe cât de priceput şi de cult, pe atât de plin de frustrări. Deosebit de savuroase sunt şi personajele secundare (tuşa Monka, de exemplu), oameni simpli, în vârstă, de la ţară, depozitari ai unei înţelepciuni şi filozofii de viaţă fără ocolişuri inutile, oameni pe care îi putem întâlni încă şi în satele româneşti. „Monka Nedelina nu se aşteptase să-i supravieţuiască soţului ei atâţia ani, dar trecuseră aproape zece şi ea continua să-şi ducă zilele, cu toate neajunsurile şi singurătatea. O mai ajutau puţinii oameni rămaşi în sat şi, de când se întorsese nepotul ei după frate, Victor, preluase el în totalitate această sarcină. Ea îl îndrăgi ca pe un fiu, chiar dacă trecea rar pe la ea, o dată sau de două ori pe lună, când îi aducea alimente şi medicamente. Cât despre bani, Victor nici nu voia să audă. O minţise că vărul Vasil, fiul ei, îi lăsase destul ca ea să nu ducă lipsă de nimic. Uite aşa, bătrâna Monka trăia zi după zi, aşteptând să fie chemată alături de Anghel al ei. Stătea de vorbă cu el întruna, îi povestea tot ce se întâmpla în Gradişte. Când venea pe la ea prietenul lui cel mai bun, nea Dimităr, vorbeau de parcă Anghel era în mijlocul lor şi îi asculta. Nu trecea zi fără ca nea Dimităr să n-o vadă pe femeia de acelaşi leat cu el. Fie înainte de prânz, atunci când nu era plecat cu oile, fie seara, după ce le aducea de la păscut. Voroveau ei pe îndelete şi de toate. Fiecare vedea în celălalt jumătatea dispărută şi asta îi apropia, le dădea forţa să adoarmă şi să se trezească.” (p. 94)
Emil Andreev excelează de asemenea în descrierea unor bucăţi de natură, reuşind să redea prin cuvinte încărcate de o poezie delicată trăiri pe care locurile descrise le trezesc în sufletul celor veniţi să le descopere. Prin vorbele autorului, cititorul are acces la sufletul personajelor, locurile descrise oglindindu-se exclusiv în trăirile pe care acestea le încearcă. „Pătrunseră în pădure. Victor îşi făcea drum pe sub arbori şi căuta cele mai bune locuri de traversare. Se străduia să împingă într-o parte crengile, pe ale căror frunze mai era încă apă. Pământul şi firele de iarbă erau ude. Cu cât înaintau, cu atât se făcea mai umed şi mai răcoros. Chiar dacă nu asfinţise soarele, razele sale obosite nu puteau să străpungă baldachinul verde de deasupra capetelor lui Victor şi Hélène. Cu fiecare pas, povârnişul se accentua. Nu parcurseseră nici o sută de metri. Hélène respira greu şi transpira – uşor, dar îndeajuns ca să perceapă mirosul amestecat de sudoare şi deodorant. Se opri o clipă, trase adânc aer în piept şi atunci auzi un vuiet puternic, apoi simţi cum vântul pătrunzător îi îngheaţă corpul. După ce zgomotul se potoli, i se păru că surprinde un geamăt prelung venind dinspre stânci. De parcă o striga cineva din depărtare.” (p. 215)
Râul de sticlă pare genul de roman scris de un autor care încearcă să ţeasă o poveste în genul celor din Codul lui Da Vinci cu mijloace literare similare celor ale lui Mircea Eliade din povestirile fantastice care au în centru credinţele populare, miturile şi folclorul. La limita dintre superstiţie şi plauzibil, Emil Andreev scrie un roman care rămâne în amintire prin atmosfera şi personajele excelent conturate, oferindu-ne astfel prilejul contactului cu o fărâmă din literatura bulgară contemporană.
_____________
Emil Andreev, Râul de sticlă, traducere din bulgară de Mariana Mangiulea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011,
336 p.